Erau anii care au urmat falsei sale morți, anii zgomotului, domnule, numiți astfel nu datorită vuietului subteran care s-a simțit în toată țara în noapte sfântului martir Heraclio și în legătură cu care nu s-a dat niciodată o explicație sigură, după cum credeam foarte mulți dintre noi, ci datorit zgomotului veșnic al lucrărilor începute atunci și anunțate încă de la punerea pietrei de temelie ca fiind cele mai mari din lume, cele care nu s-au terminat niciodată, vremuri liniștite când el convoca pe membrii guvernului în timp ce-și făcea siesta în hamacul din mahala, făcându-și vânt cu pălăria și ascultând cu ochii închiși discursurile doctorilor în oratorie, oameni cu mustăți pomădate care se așezau în jurul hamacului, morți de căldură în hainele lor de postav și gulere de celuloid, ascultându-i pe miniștrii civili cei pe care-i detesta atât de mult, dar îi numise din nou de ochii lumii, și auzindu-i cum îi vorbeau de probleme de stat în timp ce cocoșii alergau prin curte să calce găinile, ascultând țârâitul neîntrerupt al greierilor și neadormitul gramofon al vecinilor care cânta mereu Susana, vino Susana, clipă în care amuțeau cu toții, liniște, generalul a adormit, iar el răcnea fără să deschidă ochii și fărăr a-și întrerupe sforăitul, nu dorm nenorociților, continuați și ei continua până când el se ridica din hamac bălăbănindu-se sub dogoarea siestei pentru a hotărî că între atâtea tâmpenii ascultate, singurul care are dreptate este prietenul meu, ministrul sănătății, ce dracului, am terminat pentru azi, și se termina, continuând să stea de vorbă cu ajutoarele lui directe, plimbându-i dintr-o parte într-alta prin curte în timp ce mânca și mergea cu farfuria într-o mână și lingura în cealaltă, despărțindu-se de ei la capul scării și spunându-le cu o mutră acră faceți cum doriți, pentru că la urma urmelor eu sunt cel care poruncește aici, ce dracului, uitându-și grija de a mai întreba dacă-l iubeau sau nu, la ce bun, tăind panglici inaugurale, apărând în public fără teamă, asumându-și pericolul puterii așa cum nu o făcuse nici în vremurile cele mai potolite, ce dracului, jucând interminabile partide de domino cu prietenul meu de toată viața, generalul Rodrigo de Aguilar și cu prietenul meu, ministrul sănătății, singurii care-i câștigaseră încrederea pentru a-i cere eliberarea vreunui deținut ori iertarea unui condamnat la moarte, unicii care au îndrăznit să-i ceară favoarea de a o primi în audiență specială pe regina frumuseții săracilor, o ființă incredibil de frumoasă pentru grupa aceea de gunoaie căreia i se spunea și maidanul câinilor pentru că toți câinii din cartier se încăierau toată ziua pe străzi de ani de zile fără încetare, un cuib al morții unde nu intrau nici patrulele gărzii prezidențiale pentru că-i lăsau în pielea goală și le demontau automobilele numai cu ochii, iar bieții măgari care intrau aici pe la capul străzii ieșeau dincolo într-un sac de oase, lume care-i mănâncă fripți pe copiii celor bogați, domnule general, îi vindeau în piață făcuți caltaboși, închipuiți-vă, și tocmai aici se născuse și trăia Manuela Sánchez femeia nenorocirilor mele, bobocul smârcurilor a cărei frumusețe neverosimilă uimise țara, domnule general, intrigându-l atât de mult cu aceste destăinuiri că dacă-i adevărat tot ce-mi spuneți nu numai că o primesc în audiență specială, ci am să și dansez cu ea primul vals, ce dracului, să se scrie în ziare, a poruncit, pentru că nimicurile astea îi încântă pe cei săraci. Cu toate acestea, în noaptea de după audiență, în timp ce juca domino, i-a mărturisit nu fără o oarecare amărăciune generalului Rodrigo de Aguilar că regina săracilor nu merita nici măcar să densezi cu ea, că era o ordinară ca toate Manuelele Sánchez din mahala, cu rochia ei de nimfă cu volănașe de muselină și coroană poleită cu pietre false și cu un trandafir în mână, nescăpată din ochi de mama ei cea care o păzea ca și când ar fi fost de aur, așa că el îi dăduse tot ceea ce-i ceruse, că nu vroise decât lumină electrică și apă curentă pentru cartierul ei unde se sfâșiau câinii, avertizându-l că e pentru ultima dată când mai primesc astfel de oameni, ducă-se dracului, că n-am chef să vorbesc cu săraci, i-a spus fără a mai termina partida, trântind ușa și dispărând pe când băteau ceasurile opt, ca să dea fân la vacile din grajduri, poruncind să fie duse balegile în palat și controlând toată clădirea în timp ce mânca din mers fasole, orez și banane fripte, numărând santinelele de la intrarea principală până la ușa dormitorului, erau toate la locurile lor, patrusprezece, descoperind restul gărzii personale jucând domino în ghereta din prima curte, leproșii dormind printre trandafiri, parliticii pe scări, erau nouă, lăsând farfuria cu mâncarea neterminată într-o fereastră pentru a se trezi bâjbâind prin duhoarea din baraca concubinelor care dormeau câte trei în pat cu copiii lor născuți la șapte luni, prăbușindu-se peste o mogâldeață cu miros de mâncare prăjită și socotind două capete în partea asta și șase picioare dincolo cu trei mâini, fără să știe vreodată nici cine fusese cea care-i dăduse să sugă fără să se trezească din somn și fără să-l viseze măcar, nici cine-i strigase din alt pat nu te grăbi atâta generale, că se sperie copiii […]