***

Vladi stie mereu ce să facă, unde să găsească fraieri – asa le zice el la vestici – care să dea cât nu trebuie pe casele avute în custodie. Cum nu avem firmă de profil, Vladi are o legitimatie de la primăria orasului în care scrie că e îndrituit să închirieze casele rămase fără stăpân din cartierele de lux ale Beogradului. Azi ne vedem cu doi nemti, un el si o ea, care vor o vilă a lui Maritz, aia de lângă cafenea. Pretul e 500 de mărioare lunar. Din ăstia, plătim la primărie (legitimatia, deh!) 150 si restul sunt ai nostri. El e blond (cum altfel?) ea e înaltă si bună si roscată si îi joacă ochii în cap ca la nevăstuică. Nu seamănă neam cu Claudia Schiffer, aduce cu Angela Similea în vremurile ei bune, dar vocea e spartă ca a Mirabelei Dauer. Vladi intră primul, ei după el, eu închid usa.

- Asta e, le spune Vladi după turul de onoare a încăperilor. Fraulein Grette verifică toaletele minutios, masina de gătit Zanussi cu plită electrică, aerul conditionat Philips, e încântată, ce mai. Herr Gunther numără cinspe sute de mărcute si mi-i întinde. Avans pe trei luni. Vladi bălmăjeste ceva si Herrul mai scoate patru bucăti, pentru eventualele daune si femeia de serviciu. Semnăm actele, Vladi scoate patalamaua elipsoidală mare, de neam prost, si o aplică în dreptul Proprietarului. Luăm banii, ne luăm auf wiedersehen si coborâm în bulevard.

***

Marit soarbe încet din snaps si se uită după chelner, care nu mai vine o dată cu mâncarea aia. Am cerut pecenie. Între timp, ne îndopăm cu brânză ca aia de burduf, de capră, afumată, pe care o întindem pe turtele azme făcute ca la Piscu Vechi, aburinde. Bem vin de Pogrijna, uleios. Vladi si Marit râd de mine, că eu îl “botez” cu cuburi de gheată. Vine si pecenia. Azi, de purcel. Ne tăiem fiecare cât credem si chelnerul pleacă să pună purcelusul la cuptor, să ni-l păstreze cald. Mâncăm si vorbim de femei si de masini. Marit si-a luat un Colt de la Mitko, bulgarul, i l-a adus Naidin de la Calafat. E înmatriculat în Dolj. Actele îl arată pe Viorel Naidin proprietar, domiciliat în comuna Ciupercenii Noi, sat Smârdan. Îl stiu pe Viorel. A fost la mine la nuntă. Face Germania din ’90. E cumnatul lui nea Ghită Bică, seful Politiei din Calafat. Stătea lângă Palici, procurorul din Desa, la nuntă. E băiat valabil. Cică a întrebat de mine. Terminăm pecenia si luăm plăcinta cu mere. Până la plăcintă, mai luăm niste cârnăciori afumati de mielut de lapte si mai bem o cană de vin, de data asta un roze de casă, de Hac.

- Ia zi, face Marit. Vladi scoate portmoneul albastru din piele de porc si răsfiră bancnotele. Marit le numără si tistuie nemultumit. Vladi scoate si contractele. Sapte contracte. Patru cu nemtii, două cu italienii si unul cu un francez, Charles Lacombe, corespondent RFI. Restul, de vară. Marit îl pune pe-al corespondentului de-o parte si le ia pe celelalte. Numără 900 de mărci pentru amploaiatul de la primărie. 25 de mărci le pune pe masă pentru chelner. De poimâine intră dinarul mare pe piată. Cu sigurantă, tot marca o să fie la putere. In Sârbia se plăteste în mărci totul, de mai bine de 5 ani. La final, numără restul de bani si urlă la Vladi:

- Ti-am zis să nu mai faci contracte păguboase. Ce caută frantuzul ăsta printre ăstia? Vladi oftează si începe, cu voce joasă:

- E fratele Cerasellei, ea mi l-a trimis.

Marit se uită întrebător la mine, dar nu stiu ce să-i spun. Nu am fost prezent la tranzactie. Cerasella a fost colegă cu Marit la Novi Sad, la universitate. A trăit cu Marit si cu Iula, sora lui Vladi, doi ani. Nici unul nu stia de celălalt. Cerasella nu încurca borcanele, numai că, la plecarea în Franta, după scoală, a făcut o boacănă, le-a spus amândurora când si de unde pleacă. Asa ca amândoi au venit, au condus-o, pupături cuminti, iar după plecarea avionului au mers amândoi, Marit si Iula, să bea o cafea la bufetul de pe Stara Garena, de lângă aeroport. Acolo au aflat, din vorbă în vorbă, că Cerasella îi futuse pe amândoi vreme de douăzecisidouă de luni – îl cunoscuse pe Marit în casa lui Vladi. Marit si Iula s-au îmbătat de necaz, au pornit spre una din casele lăsate în grija lui si acum sunt căsătoriti si au doi copii, unul botezat de mine, Romeo, si unul de Vladi, Vladimira. Cerasella Lacombe lucrează acum în România, la Institutul Francez. Marit mai cere o cană de vin si ne pune în temă.

- Mâine seară vine la Porish transportul din Ucraina. Vreau patru autocisterne si opt oameni, să vină si Ilko la mal, că ultima oară a întrebat căpitanul român de el. Avem sapte mii, cinci ia romanul si două le împărtiti soferilor si ajutoarelor. Ultima oară, si se întoarce spre mine, nu i-ai dat nimic românului. De ce?

Imi aprind un Set si îi suflu fumul în fată, iritat :

- E treaba mea cu el. Nu te băga. A fost multumit cu ce a primit. Si-a dat fie-sa licenta la parapsihopupu, la o facultă din Bucuresti. Asta a primit. Asa că nu te mai agita. Dacă ti-a spus că e nemultumit, înseamnă că e cretin.

Marit nu se supără si porneste pe un ton mai blând:

- Uite ce e, nu s-a plans, l-am întrebat dacă e multumit cu cinci mii si mi-a spus că a primit ce îsi dorea, că banii nu înseamnă totul. Asa am bănuit că nu i-ai dat partea lui. Dacă aude Dragan că românii nu sunt plătiti, ne beleste.

- Nu e cazul, zic. Dragan să-si vadă de treaba lui si de bulgarii lui. Mai degrabă ei sunt supărati, Mitko a zis că le spune oamenilor lui să nu mai lucreze decât cu noi. Îi descarcă si dup-aia îi lasă de izbeliste, fără nici un act, asa încât ăia dau tot spertul vamesilor de la Vidin. În schimb, au auzit că noi avem acte în regulă si blat cu vamesii de pe ambele maluri. Mai stii ce a pătit italianu’ ăla, seful Guardia di Finanza de la Calafat? A venit la Mungiu si i-a zis că face el actele, că românii ne sunt vânduti. Si Dragnea, căpitanul de care zisesi, i-a arătat unde merge cu titeiul – la Severin. Broscarul a pus botul si a semnat actele celui mai mare transport venit vreodată din România, mai mare ca ale ucrainienilor. Asa că Dragnea nu a mai fost nevoit să treacă pe neveu si ni le-a adus direct în port: la Severin nu există tanc de depozitare, dar broscarul nu avea de unde să stie asta. Mitko, cu ultimele transporturi de munitie de la greci, a pătit la fel la Vidin. De-aia le-am luat de la granită, cu camioanele. Pe Dunav a zis că nu mai vine. I-au căzut patru oameni până acuma, unul atins de noi, că nu a semnalizat cum trebuie. Ce se-aude cu telefoanele ?

- Le iei mâine de la văr-tu Cladici. A adus patru pe un sistem nou, niste aparate Ericsson, au o cartelută în ele. Renuntăm la Nordic, sunt prea pretentioase si ni le «citesc» nemtii. Meadjici si tot cartierul general le foloseste pe astea noi. Ne-au dat si nouă opt bucăti, patru le are Cladici, ti-am zis, repetă Maritz.

- Restul? insist.

- Restul, la toamnă. Nu avem cartelute la ele. Ce mai e, două săptămâni. Pe-astea le folositi voi doi si Mitko cu «Brăila», barja română a lui Dragnea. Nu mai avem bani. Tigrii se umplu de bani si noi de-abia facem de-o ciorbă. Lupii cenusii mor de foame. Stiu, o să-mi ziceti că Tigrii au de unde si din ce, lucrează cu albanezii din Trieste. Nu intrăm cu prafuri, că si-asa suntem vizati. Mai avem douăzecisiuna de case. Până marti, când vine transportul grecesc, le vreau închiriate. Măriti pretul. Încercati să le dati cât mai repede pe toate. Dragan Saladjiar o să intre miercuri si joi în ele si ne recuperăm banii. Le lăsăm la dospit două săptămâni si intrati iarăsi pe felie. Gata. Ne vedem marti.



***


Mai avem două case de închiriat si nu avem clienti. Ieri am vorbit cu Mile, timisoreanul, a zis că ne aduce clienti. Diseară ne vedem cu el la hanul Tigrilor. Ultimul transport, după care ne ducem care încotro. Dragan e cu noi si soarbe încet din cafeaua cu rachiu stins.

- Vere, zice, am avut probleme cu un francez, stătea la vila verde de pe Sara Mohaci. A zis că vă cunoaste si că el pleacă din casă numai dacă îi spuneti voi. E la postul 3, ăla de lângă pod. Zice că e ziarist.

- Vere, îi zic, te-a prostit uniforma. De francez nu te legi, e prietenul nostru, mai degrabă al lui Vladi si al lui Marit, deci si al meu. Banii lui sunt buni dacă el rămâne acolo, altfel frig. Dă-i drumul repede. Sună-l pe Cladici si spune-i să-l ducă acasă cu scuze si fără tămbălău. Îi întind minunea, Ericsson Ga 198, mare cât un radiotelefon, merge pe frecventă de 900. Oricum, e mai usor de folosit ca aparatele Nordic, măgăoaiele alea cu diplomatul după ele, ne plimbam cu dânsele ca olteanul cu mămăliga si prazul în servietă. Se aude vocea lui Cladici, iar e beat. Dragan Saladjiar se face ca racul la fată, contrastând fain-frumos cu albastrul uniformei politiei militare. Se vede treaba că Vladi gândeste la fel, întinde repede un servet alb ca spuma laptelui si i-l pune la guler. Ce mai, flamura vie a Sârbijei Mari. Dragan se ridică brusc, ne înjură în nemteste si boscorodeste în argou cu Cladici. Se linisteste greu si revine pe scaun :

- Gata, s-a aranjat. Vine Cladici cu el încoace. Francezul vrea să vă vadă. Eu plec la treabă. Când vreti casele libere ?

- Ieri, răspundem într-un glas.

Mai sunt două case de eliberat si două de închiriat. Dragan pleacă. Ajunge si Cladici cu Charles Lacombe – ăsta, o namilă bărboasă si pletoasă cu gesturi de muiere. Cerem scuze francezului care e fericit de parcă a înviat Miterrand, că încă nu i-au făcut de nouă săptămâni. La ei s-o face pomana de voie? Îl întreb pe Charles dacă există pomană de voie, ca ala mamaia Catita, cand, ajunsi la senectute, oamenii isi aduna rudele si prietinii si le face tambalau, cu tot tacamul, cu popa, cu merisor, ca la pomana din ziua ingropaciunii. Poponaru’ dracu’, se face că nu pricepe sau chiar e siderat. O dă în frangleză, stie că Vladi nu suportă franceza. Îi spunem ce ne doare. Charles zâmbeste si ne spune că a înteles manevra, însă e bine să meargă el însusi cu Cladici la cele două adrese rămase, în urma lui Dragan. De obicei, Dragan se înfiintează la casele închiriate de noi, le bagă niste hârtoage în ochii chiriasilor si le spune să spele putina că locuiesc ilegal în vilele respective si le acordă douăspe ore să se mute. Desigur, asta se întâmplă la sapte dimineata. Charles va pune afise în jurul celor două case si pe aceiasi chiriasi îi va instala în celelalte două vile vacante. Suntem de acord. Batem palma si comandăm niste pleskavita. Charles face ochii mari când vede ditamai tava plină ochi cu carne tocată, mirosind a cimbrisor si izmă. Vin si nelipsitii cârnăciori si tartele cu brânză dulce, înotând în sirop de agrise. Cladici strâmbă din nas, tocmai el, mâncăul mâncăilor.

- Ce-ai, Haplea? îi zic pe româneste.

- Cum vrei să mănânc cu curistu’ ăsta din farfurie, te-ai futut si tu?

Clar. Cladici l-a mirosit pe frantuz că e pe invers si se uită la el la fel de gingas si drăgăstos ca la papa, sta-i-ar numele de papistas borât. Mai avem două ore. E cinci dimineata si pe Sara Lazar au apărut mocanii cu iaurtul. Parcă e la noi în Floreasca, când vin ilfovenii cu laptele la bidoane de plastic si sună la usă. Numai că ilfovenii si giurgiuvenii vin cu RATA si apoi pleacă din piată pe la clienti. Mocanii, cum i-am botezat eu, fermierii din Mocanicza, trimit români si bulgari si machidoni cu camionetele Jugo...


***


Am terminat. Nemtii, că sunt doi nemti, au părăsit casele si au mers cu Charles, care le-a insuflat încredere, în ciuda faptului că nu e nici pe departe elegant ca noi, la celelalte două case ale noastre. Li s-a explicat că au fost victimele unor tigani albanezi si acum sunt fericiti, au garantia că un occidental de-al lor, cu state vechi în Sârbija, împreună cu un reporter aromân, Cladici Ciutacovrian, îi ajută. Belgradul geme încet, puhoaiele de albeti ies pe strazi, cafenelele de pe Sara Lazar sunt pline. Într-una din ele, la Candici Pejar, stăm la masă, într-un separeu de sapte-opt mese, eu cu Vladi, împreună cu Charles, Cladici, Marit si Dragan. Charles pleacă după ce îsi ia cele cinci sute de mărci, partea lui. Mâine vine transportul cel mare, de la greci. Avem nevoie de Tigrii pentru blaturile lor cu vama bulgărească. Vine un locotenent de la Tigrii. Mitko a căzut la Frankfurt, cu un Mertzan 520 SE, asa că suntem nevoiti să lucrăm cu ei. Tigrii federali cu lupii cetnici. Parcă e un vis urât. Ne încingem, Tigrul nu se lasă îmbârligat, fumeză o tigară albă si lungă, de curvă si scuipă superior în dreapta, unde sade Cladici, picior peste picior, parcă doarme, ca de obicei. Tigrul o tot dă înainte cu legăturile pe care le vom avea datorită Comandantului. Cladici mormăie pe româneste de arcanul cu care l-ar prinde el pe Arkan si pe toti cvasi-elitistii care trăiesc din prafurile luate de la broscari, Tigrul se înfurie că nu întelege si începe să urle la noi, că «român-curva» si Ceausescu si tot tacâmul, parcă e-n campanie electorală. Din spatele lui, încet, neauzit, văzut numai de mine si de Dragan, care stăm în fata Tigrului, se apropie Charles, schimbat, transfigurat, cu gesturi bărbătesti, sigure. Se opreste în spatele acestuia si îi asează o mână pe umăr. Tigrul se întoarce si îl măsoară mirat. Charles, calm, sopteste în cel mai pur dialect bosniac, de se aude până la Beogradska Banka:

- De când cer Tigrii plată Lupilor?

Tigrul se ridică si salută. Ne ridicăm cu totii si înlemnim în pozitie de onor. Cladici, adormitul adormitilor, informaticianu’ lu’ peste, se trezeste primul urlând, iar noi îi tinem isonul, deodată cu toti bărbatii de la mesele apropiate din separeul larg.

- Sârbije, Sârbije, Sârbije!

Charles Lacombe surâde jidăneste, ca de obicei, întinzându-i mâna Tigrului :

- Major Meadjici, Tigrule, nu ai gheruit la Omarska cu A Cincea Blindate?


Silviu Tudor-Saladjiar