Ce mi-ai venit, ingrato, cu strălucirea-ți falsă, cu soare obraznic râzând de ne-mplinirile noastre, cu trandafiri nepermis de frumoși oferindu-și doar țepii, cu mare zglobie înecându-ne-n lacrimi, cu nopți înstelate la nici un rost?
Nu știi decât să-ți holbezi Luna la nesomnul nostru, să-ți râzi de visele obosite? Și eu râdeam cândva, cu râsul curat al unui copil. Te așteptam să-mi aduci vacanțele, bucuria...Acum de ce mai vii, dacă n-aduci nimic?
Mai bine lasă toamna s-arunce peste noi potopul! Decât o frumoasă vară care ne minte, mai bine o toamnă sinceră!
Credeai c-ai să mă păcălești, înzorzonato, cu liota-ți de insecte și păsări zumzăinu-mi cântece de amor în urechi? Credeai c-ai să mă-mbeți, plouându-mă, cu apă rece? Ori ce ți-ai zis, chicotind în barbă, c-ai să mă faci să te iubesc măcar de data asta?
Auzi, bezmetico, la ce-ai venit?
Hai, ia-ți soarele și cară-te!