Am prins un fir. Cum ce fel de fir? de poveste. Lasă-mă, nu-mi da peste mână, e subțire și alunecos de șarpe cum sunt toate poveștile adevărate. Ai să-mi spui acum că poveștile adevărate nu mai cresc decât prin nisipuri, acolo se pot ascunde până când nici ele nu se mai recunosc.
Ca să fie totul cât mai aproape, deschide palma: uite câteva fire de la Marea Mirată.

Femeia aceea desena. Oamenii se așezau pe tăcute cu spatele la ea, îi ascultau degetele alunecând între două culori, priveau ridicându-se norii, scoicile pornind în călătorii, iubirile alunecând pe oglinzi, frunzele prefăcându-se fără noimă din cauza vântului le șoptea ea. În jurul lor zâmbetul ei se răsfira ca un clopot, gândurile intrau în rezonanță pe aceleași traiectorii, viețile lor se ordonau cuminți șiraguri de ață împletită în trei: una albastră, una fremătând, dar strânsă bine la mijloc, și una pentru noroc. Iar ea desena fără creion fără lumini fără linii dorindu-și ca oamenii aceia să își întoarcă fețele. Dar ei continuau să respire aerul țesut de ea și se încolăceau unul după altul pe același ghem.
Femeia se ridica atunci lăsând în urmă un parfum ușor de busuioc, cu mâinile pline de lacrimile lor.

Cu capul lipit de umărul meu, ochii tăi închiși pătrund alte tărâmuri. Lângă noi, o grămăjoară de nisip.