2.1 - Clopotele României

“România este patria noastră și a tuturor românilor.
E România celor de demult și-a celor de mai apoi
E patria celor dispăruți și a celor ce va să vie.”

Prin mărturisirea cu care am pornit volumul I - “SUFLETUL” al acestei trilogii, am deschis deja cartea de istorie a neamului cu o poveste pe cât de cutremurătoare, pe atât de frumoasă. Cei peste 1.700 de ani de creștinism atestat în arealul carpato-danubiano-pontic au curs nu tocmai liniștit, generând o dezvoltare a civilizatiei care s-a plămădit prin adăugarea celor mai felurite ingrediente culturale, modificând forma, dar lăsând în final nealterat fondul de credință cu adevărat ortodoxă.
Celor aproape 19 milioane de trăitori ortodocși li s-au adăugat în timp, completându-i, credincioși aparținători de alte biserici și religii: romano-catolici (1.026 mii), reformați (701 mii), penticostali (324 mii), greco-catolici (191 mii), baptiști (126 mii), adventiști de ziua a șaptea (93 mii), musulmani (67 mii), unitarieni (67 mii), creștini după Evanghelie (44 mii), creștini de rit vechi (38 mii), Evanghelici Lutherani sinodo-presbiterieni (27 mii), Evanghelici (18 mii), Evanghelici de confesiune augustana (8,7 mii), mozaici (6 mii), de altă religie (89 mii) precum și un număr neîngrijorator de persoane declarate fără religie (12,8 mii), atei (8,5 mii) sau alții cu religie nedeclarată (11,7 mii) consemnați de ultimul recensământ.

Acești 21,6 milioane locuitori au constituit comunități exprimate tot statistic sub forma a 97 municipii, 171 orașe, 2.698 comune și 13.089 sate.
Iar în toate aceste localități, comunitățile locale au durat de-a lungul timpului peste 16 mii lăcașe de cult, identificate astăzi ca fiind:
·14.777 biserici ortodoxe,
·cca 1.000 romano-catolice,
·265 aparținătoare Bisericii Lutherane CA de Sibiu,
·56 ale Vicariatului ortodox sârb,
·29 ale Vicariatului ortodox ucrainian,
·cca 800 aparținătoare Bisericii Reformate,
·16 bisericii armenești,
·57 ale Cultului crestin de rit vechi,
·50 ale Bisericii Lutherane sino-presbiteriene de Cluj.
Lipsesc din această enumeare lăcașele ruinate de trecerea timpului, sau cele șterse din statistici și din realitatea noastră geografică și culturală de practici umane nepotrivite (tiranice, hegemonice, dictatoriale sau ateiste), cunoscute tuturor mai mult sau mai puțin din ultima mie de ani extrem de frământați și cu prea puține perioade de liniște pentru ctitorie cu foloase maxime.
Dar, sunt incluse în totalul de peste 15.000 de lăcașuri de cult ortodox, și bisericile din mânăstirile noastre, care o să vedeți că fac din România “CEA MAI PUTERNICÃ ZONÃ ORTODOXÃ DIN LUME” Pe ce mă bazez când fac această afirmație? Tot pe date statistice, pe care vă invit să le analizați:

Mânăstiri Românești:
Alba (23) Arad (4) Argeș (22) Bacău (22) Bihor (9) Bistrița-Năsăud (9) Botoșani (12) Brăila (2) Brașov (10)
București (5) Buzău (10) Călărași (4)
C.-Severin (18) Cluj (14) Constanta(4)
Covasna (4) Dambovița (8) Dolj (8) Galați (6) Giurgiu (1) Gorj (14) Harghita (5) Hunedoara (8) Ialomița (8)
Iași (36) Ilfov (8) Maramureș (17)
Mehedinți (6) Mureș (11) Neamț (58)
Olt (4) Prahova (14) Sălaj (5) Satu Mare (6) Sibiu(9) Suceava (33) Teleorman (3) Timiș (9) Tulcea (4)
Vâlcea(20) Vaslui (16) Vrancea (18)

TOTAL 507

Alte Mânăstiri Ortodoxe stabilite în România = 13 – din care:
Rusești (5) Sârbești (5) Armene (2) Ukrainiană (1) = TOTAL ÞARÃ = 511

Europa (fără România) = 129 + România 520 = 649
Albania (2) Bulgaria (19) Bosnia-Herzegovina (10)
Cyprus (1) Croația (1) Franța (2)
Finlanda (1) Germany (3) Grecia (31)
Italia (2) Irlanda (1) Muntenegru (0)
Norvegia (1) Polonia (1) Romania (511)
Rusia (28) Serbia (21) Elveția (1) Marea Britanie (4)

Orientul Mijlociu + Africa = 14
Egypt (3) Ethiopia (2) Iraq (2)
Israel (3) Liban (5) Syria (4)

America de Nord = 108
Canada (11) United States (97)

America Centrală și de Sud = 1
Guatemala (1)

Asia = 2
Korea (2)

Australia = 5
Australia (5)

Total general = 779 mânăstiri ortodoxe în lume

Prezentarea datelor menține acuratețea acestora la sursă (http://www.orthodox-monasteries.com ), dar este evidentă ponderea dată de interpretarea procentuală. Pe teritoriul Romăniei lucrează 80 % dintre Mânăstirile Ortodoxe ale Europei și 69 % din totalul mondial al acestora, lucru care, pe mine cel puțin, mă face să mă simt stăpân pe istoria noastră și asigurat în ceea ce privește stabilitatea religioasă a timpului prezent și viitor.

Să trecem însă peste această lume de date și cifre, reîntorcându-ne la tema noastră -clopotele- pe care le vom privi prin prisma unor povești și povestiri acolo unde se află, sus în turle, în turnuri sau zvonere, în lumea credințelor, sau despre clopoței, talăngi și zurgălăi, aflate mai aproape de noi, de natură și de lumea animală, în cadrul practicilor laice.

Vorbind despre clopote în acest spațiu geografic, am amintit deja că: “mai devreme decât grecii, Regele Rhesus al Tracilor decora harnașamentele cailor săi cu clopoței”.

Știm deci că tracii și mai apoi dacii stăpâneau o dată cu munții și minele metalifere și meșteșugurile prin care-și obțineau cele trebuincioase traiului și apărării teritoriilor pe care se practicau pe scară largă și păstoritul și creșterea animalelor. Tot ei au fost deschiși contactelor cu populațiile din teritoriile cu care se învecinau și cu care făceau un susținut schimb de bunuri și valori culturale totodată.

Legiunile macedonene au plecat din teritoriul balcanic spre răsărit, și au cunoscut acolo clopotele și clopoțeii dacă nu-i știau deja, și s-au întors beneficiind și de această nouă unealtă-instrument.

Știm apoi de faptul că romanii care veneau dinspre sud-vest, utilizau clopoțeii din perioada precreștină, tot ei fiind anterior cuceririi și colonizării Daciei, în contact cu civilizațiile orientului și Africii de Nord.

Au venit, s-au așezat, sau au trecut și multe alte nații din toate vânturile, dar mai ales din adâncurile Orientului, din estul care -am văzut anterior că stăpânea meșteșugul facerii clopotelor și clopoțeilor până la nivel de artă.

Deci, să ne îndreptăm atenția spre descoperirile arheologice de perioadă precreștină ale unor clopote și clopoței pe teritoriul nostru, să dăm crezare izvoarelor istoriografice.

Cea mai vechie piesă descoperită pe teritoriul traco getic este clopoțelul de bronz descoperit la Șomhid, județul Arad. Este format dintr-o parte conică, un mâner care reprezintă un animal stilizat și o limbă de o forma deosebită.

(FOTO)

Clopoțel de bronz - Șomhid, Arad

Un clopoțel asemănător, confecționat din bronz a fost descoperit la Gornești, jud. Mureș. Acesta este decorat cu un relief care reprezintă o cervidă tânără. Vasile Pârvan, citându-l pe Joseph Hempel arată: “aceste piese fac perte din categoria vestigiilor specifice perioadei migrațiilor cimero-scytice din sec. X-VI î.e.n.” Nu vom insista asupra dezbaterilor privind prezența scyților în zona Transilvaniei, această sarcina revenind istoricilor. Pe noi ne atrage existența unor clopoței la o dată atât de avansată, aceștia fiind de origine tracă, sau poate iraniană sau agatârșe, dar perfect adoptați aspectelor vieții sociale și culturale. Tot Vasile Pârvan își extinde afirmațiile spunând “clopoțeii sunt obiecte care ornau baldachinele carelor cu care aceste populații se deplasau, sunetul fiind produs de o fărâmă de fier care lovea marginile de metal”.
Dintr-o perioadă următoare acesteia, sec. IV î.e.n. provin obiectele ritualice descoperite la Enisala, Jud. Tulcea. Unul dintre mulții clopoței găsiți în necropola de aici-vestigiu al culturii geto-dace, este, conform descrierii lui Gavrilă Simion “negru, parcă trecut prin foc”. Alți doi clopoței de bronz, de forma conică cu gura evazată, măner cu orificiu dar corp comun cu clopoțelul, au 2,3 cm înălțime și 1,7, respectiv 1,8 cm diametru la bază, au fost descoperiți în mormântul nr. 8. Un alt clopoțel de bronz din aceeași perioadă este descoperit într-un Kantharus din mormântul 11.
Complexul funerar de la Telița, jud., este cel care relevă date despre maturitatea civilizației getice din vremea lui Zalmodegikos, sec. III î.e.n. și conține printre altele mai mulți clopoței de bronz, de dimensiuni mici cuprinse între 2,5 și 2,0 cm înălțime. Toți aceștia sunt păstrați la Muzeul de Arheologie din Tulcea.
Interesant pentru periplul nostru dar și pentru comunicarea între populațiile din tot arealul tracic o constituie o marturie venită din zona clopoțeilor. Astfel, un clopoțel de bronz care se potrivește izbitor descrierii celor de mai sus a fost descoperit în situl arheologic de pe teritoriul Bucureștiului, cel cunoscut ca Militari-Câmpul lui Boja. O dată cu scoaterea la lumină a atelierului de prelucrare a bronzului de lângă bordeiul B 23 / 1999, iese la iveală și un clopoțel de bronz, “negru ca ars în foc, de formă conică cu marginile evazate, mâner-corp comun și perforat”; acesta are 6,5 cm. Înălțime, un diametru al bazei de 5,2 cm. Și este păstrat în inventarul Muzeului de Istorie a Bucureștiului sub nr. 72.726.

(FOTO)

Clopoțel de bronz, sec. III î.e.n.-Militari

Mărturii despre clopote în epoca precreștina pe teritoriul geto-dac mai avem din diverse zone ale acestui spațiu vast. Clopotul apare ca simbol pe un sarcofag de 2,70 x 2,40 x 1,70 m, sculptat din marmură albă cu reflexii violacee, păstrat la Muzeul de Istorie și Arheologie Constanța. Sarcofagul are sculptate reliefuri cu simboluri ale lui Men – protectorul morților, o zeitate locală de proveniența din Asia Mică. Pe fața anterioară, panoul din stânga, apare un clopot cu mâner bogat ornamentat.

(FOTO)

Clopot – detaliu sarcofagul lui Men

Clopotele sunt atestate ca utilizare în continuare la dacii liberi (ex. Mătăsaru, jud Dâmbovița), dar mai ales în teritoriul supus ocupației romane. El era folosit în cultul Cybelei, pentru a alunga spiritele malefice, pentru protecția turmelor și recoltelor, ca piesă de harnașament ș.a.

(FOTO)

Talăngi de fier - Mătăsaru

Clopote romane (tintinnabulua), foarte variate tipologic, s-au descoperit la Buciumi-Sălaj, Ghirbom, Surducu Mare, Răcari, Slăveni, Locusteni-Dolj, Barboși-Galați etc. În mediul carpic se răspândesc, sub influența sarmaților, clopoțeii conici cu inel de suspensie, cunoscuți din cercetarea necropolelor de la Moldoveni-Gabăra, jud. Neamț (sec. II-IIIe.n.), Ștefănești, jud. Botoșani, sau Târgușot, jud. Prahova, dar și la Callatis (Mangalia).

Clopote cu forme particulare, scoase din tipologia “romană” sunt descoperite ca un element de continuitate în diverse alte zone. Iată mai jos un clopot de bronz, cu mâner inelar sudat, care are o forma tubulară, cu dimensiuni 12 x 6,3 cm; piesa se află în custodia Muzeului de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca (nr. inv. 18.534), este datat sec. I e.n., a fost descoperit în habitatul civil de la Sarmisegetusa Basileion-centrul statului dac de la Grădiștea Muncelului și, în opinia autorilor, are o asemanare de formă foarte apropiată de cea a clopoțeilor utilizați în spațiul Siberiei centrale și al Mongoliei .

Clopoței de bronz (FOTOGRAFII COMPARATIVE)

Dacia - Grădiștea Muncelului Zona Mongolia

O altă apropiere interesantă a fost constatata de noi în ceea ce privește o altă descoperire: clopoțel quadrangular de bronz, dimensiuni 6 x 4,5 cm, piesă se află în custodia Muzeului de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca (nr. inv. 18.533), este datat tot în sec. I e.n., a fost descoperit în la Sarmisegetusa Basileion-terasa III; și acest clopoțel are o asemănare izbitoare cu exemplare aflate la mare distanță geografică și temporală, respectiv culturile din zona central-africană.

(FOTO)

Clopot quadrangular de la Grădiștea Muncelului, sec I e.n.

Din aceeași perioadă provine și colierul de podoabă cu patru clopoței de bronz, poziționați alternativ cu trei alte amulete protectoare, descoperit la Ulpia Traiana între obiectele din Palatul Auguștilor și datat ca aparținând primului secol e.n.

(FOTO)

Colier cu clopoței de la Ulpia Traiana

Dimensiuni miniaturale au și clopoțeii de bronz reliefați ca decorație-simbol dionysiac pe bolul aparținând începutului dominației romane, descoperit la Tomis în mormântul 459 sau clopoțeii de bronz din castrul roman de la Buciumi, jud. Sălaj (4,0 x 3,5 cm și 3,5 x 3,2 cm), păstrați la Muzeul de Istorie și Artă din Zalău.
Carpii, populație de origine geto-dacă dezvoltată în sec. II-III e.n., utilizau clopoței de bronz de formă conică, prelungiți cu agățătoarea inelară de suspensie; două astfel de piese au fost găsite la Moldoveni-Gabăra, jud. Neamt, unul în mormântul 40 de incinerație iar celălalt în mormântul 203 de înhumare, tradiție dezvoltată sub influența sarmaților, cf. istoricului G. Bichir. Tot el ne semnalează descoperirea unor clopoței de bronz din sec. III-IV e.n. în necropolele de la Târgușor, jud. Prahova sau Ștefănești, jud. Botoșani.
Clopoței de bronz de mărime mică și provenind din aceeași perioadă, sunt descoperiți la Mangalia ; aceștia au formă conică și dimensiuni de 1,3-1,8 cm înălțime și cca. 1,3 cm. diametru.
Pe lângă rolul decorativ sau ornamental, clopoțeii și talăngile au fost permanent utilizate de o populație care dezvoltase creșterea animalelor și păstoritul ca activități economice de bază. G. Bichir presupune că la gătul animalelor mici se atârnau clopoței pentru a nu se rătăci de turmă, sau la animalele de tracțiune pentru a semnala deplasarea atelajelor. Clopote de tip talangă s-au descoperit la Sucidava pe malul Dunarii (actual Celei, jud. Olt) ; aceste 15 piese sunt confecționate din tablă de bronz deformată manual și sudată în lateral, iar la partea superioara era sudat un inel din același material.

(FOTO)

Talăngi de bronz de la Sucidava-sec. V e.n.

Clopoței cu forme deosebite întâlnim în descoperirile de la Adamclisi – așezarea romano-bizantină Tropaeum Traiani. Primul, descoperit în zona porții principale are o formă conică, agățătoare inelară corp comun și limbă de fier de o mărime neobișnuită.

(FOTO)

Clopoțel de bronz cu limbă de fier, sec. V-VI e.n.

Al doilea clopoțel descoperit aici are o formă neobișnuită și este de o frumusețe deosebită; este din bronz, are înălțimea de 8 cm. și diametrul cel mai mare de 5,5 cm. Din păcate, limba acestuia nu s-a păstrat.

(FOTO)

Clopoțel de bronz, sec. VI, Adamclisi

Al treilea clopoțel datează din sec. VI și a fost descoperit la Dinogetia. Este de bronz și are forma și decorațiile așa cum le vedeți în imaginea de mai jos.

(FOTO)

Clopoțel de bronz de la Dinogetia, sec. VI

O prezență constantă în viața laică de pe teritoriul Traciei și al Daciei de mai târziu și prelungită până în zilele noastre o reprezintă zurgălăii. Astfel de piese din aramă s-au descoperit în mormintele unor copii din sec. VIII de la Obîrșia Nouă, jud. Olt. Pentru confecționarea acestora se foloseau două tehnici diferite. Prima presupunea sudarea verticală a două jumătăți care duceau în final la realizarea unui zurgălău cu secțiune ovoidală, având partea superioară-de agățat ca fiind corp comun cu cea globulară și o tăietură în cruce la partea inferioară. În interior se afla un grăunte de metal. A doua tehnică presupunea sudarea orizontală a două emisfere, cu marcarea zonei de îmbinare. Acest tip de zurgălău are o tăietură simplă la bază și o perforație în cea superioara. În interior este inserat un cub de fier care asigură sonoritatea prin mișcare.

(FOTO)

Zurgălăii de la Obîrșia Nouă

Piese asemănătoare ca formă și destinație au fost găsite și la situl de la Păcuiul lui Soare-insula din apropierea localității Ostrov, jud. Constanța. Zurgălăii erau folosiți ca decorație pe costumația de sărbătoare (vezi călușarii), ca jucărie, sau piesă de ornare a harnașamentului cailor.

Tradiția continuă de-a lungul secolelor iar performanțele metalurgiei locale se regăsesc și în forma și nivelul de finisare al clopoțeilor din ce în ce mai mari în timp. O mărturie extrem de interesantă este cuprinsă în notele lui Nikitas Choniates, secretar imperial al lui Issac II Anghelos, pe durata campaniei acestuia împotriva rebelilor Sciți (Cumani) și Valahi în 1188 : « pe durata deplasării acestora spre munți…se auzea mugetul teribil al trompetelor, sunetul puternic al clopotelor… și șuieratul aerului care trecea prin capetele de dragon (lup) din vârful sulițelor …asta făcea să se creadă că oastea lor era mai numeroasă… »

(FOTO)

Clopot de bronz, sec. X-XI, Dinogetia

O ultimă descoperire a unui clopoțel dintre sutele găsite pe teritoriul actual al României, este cea prezentată mai jos: un clopoțel de bronz din ultima parte a sec. XIII, de la Bragadiru-Zimnicea, jud. Teleorman. Are o înălțime de 5,5 cm. și diametrul circumferinței bazei de 8,2 cm.

(FOTO)

Clopoțel de bronz, sec. XIII

După aceste pagini de istorie atestată și susținută documentar, să aruncăm o privire și asupra miturilor clădite în timp despre clopote, care apar în viața bisericii ortodoxe din sec. XI-XII și sunt o sursă la fel de bogată în referințe.

Site-ul Mânastirii Putna ne învață că: “Apariția clopotelor, în general, și utilizarea lor în practica vieții spirituale creștine, mai ales, nu sunt coincidente cu însăși apariția cultului creștin și cu cele mai vechi forme de manifestare ale acestuia. Dealtfel, dacă avem în vedere funcția lor primordială, de comunicare sonoră a unor masaje convenționale, introducerea acestora în serviciul primelor comunități creștine nici nu ar fi fost indicată, chiar dacă clopotele ar fi existat încă de pe atunci. După cum se știe, până la Edictul din Milano, emis de împăratul Constantin cel Mare, în anul 313, creștinismul a evoluat și s-a răspândit ca o credință interzisă, adepții acestuia fiind persecutați cu cruzime în toate provinciile uriașului Imperiu roman. În asemenea împrejurări, serviciul religios trebuia să se desfășoare discret și în locuri bine tăinuite, fapt pentru care credincioșii erau chemați la slujbe prin intermediul diaconilor sau al unor mesageri secreți, numiți cursores. După promulgarea edictului amintit, care proclamă libertatea cultului creștin în tot cuprinsul Imperiului roman, se adoptă noi mijloace pentru anunțarea serviciilor religioase, cum ar fi trâmbița, toaca de lemn, toaca de fier etc. Abia către sfârșitul secolului al IV-lea își fac apariția primele clopote, care, potrivit unor izvoare, ar fi fost inventate de către Paulin din Nola (353 - 431), guvernator al Campaniei, mai întâi, apoi preot și episcop în această parte a Italiei. De la numele regiunii în care au fost inventate, clopotele se numesc în limba italiană campane, iar construcțiile destinate adăpostirii și funcționării lor campanile, deci clopotnițe, termeni folosiți cu aceleași accepții și de unii cercetători români mai vechi.
La data inventării, clopotele nu au primit însă destinația religioasă pe care o cunoaștem noi astăzi. Introducerea lor în uzanța vieții bisericești are loc pe la începutul secolului al VII-lea și este atribuită episcopului roman Sabinian. Procesul de generalizare a utilizării acestora evoluează totuși lent și va dura până prin secolul al VIII-lea în Apusul Europei și până prin cel de al IX-lea în Răsărit, coexistând până-n zilele noastre cu procedeul mai vechi al vestirii slujbelor și prin baterea toacei. S-ar părea că în Răsărit clopotele au fost aduse mai întâi din Italia. Se știe, de pildă, că în anul 865 însuși împăratul Bizanțului, Mihail al III-lea, supranumit Bețivul, primea în dar de la dogele Veneției, Ursus Patricianus, o garnitură de 12 clopote pentru faimoasa biserică Sfânta Sofia din Constanținopol.
Potrivit tradiției creștine, sunetele clopotelor simbolizează glasul lui Dumnezeu și al slujitorilor săi. De aceea, înainte de a intra în funcție, ele sunt mai întâi aghezmuite și tămâiate, primind adeseori și câte un nume, fie simbolic, fie de ctitor, fie de sfinți, întocmai ca la un autentic botez. Cele mai vechi clopote din țara noastră, ajunse până la noi, datează din secolul al XIV-lea și se păstrează la bisericile de la Sântana Nirajului, Șeica Mare și Cotmeana. Din prima jumătate a secolului al XV-lea, menționăm un clopot de la biserica romano-catolică din Cristur și două de la Cozia, acestea din urmă datând sigur din 1403 și, respectiv, din 1413. Mai numeroase sunt clopotele care s-au păstrat din a doua jumătate a secolului al XV-lea, în special cele moldovenești dăruite de Ștefan cel Mare mănăstirilor: Putna, la 1484 și 1490; Voroneț, la 1488; Bistrița, la 1490 și 1494. Nici unul din aceste clopote nu s-a păstrat intact până-n zilele noastre. Toate s-au dogit cu vremea, fiind scoase din funcție sau prefăcute de mai multe ori”.

Izvoarele istorice ne spun că Mânăstirea Neamț este cu siguranță cea mai veche mânăstire din Moldova. Tradiții locale puternice, în mai multe versiuni, ca și inscripția de pe un clopot din veacul al XIV-lea dovedesc existența mânăstirii la sf. Sec. 14. În tradiția locală, înregistrată de cronicari, se pomenește însă de niște călugări care ar fi venit de prin părțile Dunării (unii spun ca acești călugări ar fi fost discipolii lui Nicodim, organizatorul vieții mânăstirești în Þara Românească) și ar fi întemeiat un schit aici, chiar cu un veac mai înainte. Ei au ridicat aici o biserică din lemn, numită de istorici “Biserica Albă”, refăcută din lemn de stejar la 1402 de Alexandru cel Bun. Gala Galaction a îndrăgit Mânăstirea Neamț în chip deosebit, dându-i și tribut literar. Dupa unul din primele drumuri și popasuri în ea, a scris reveria literară “Clopotele Mânastirii Neamțu”, lucrare pe care v-o recomand cu căldură pentru sufletească lecturare. Peste alți aproape 50 de ani, George Călinescu, auzind clopotele Mânăstirii Neamț, a remarcat sunetul lor răscolitor despre care a notat: “Cântecul clopotelor Neamțului este indescifrabil; în tot cazul e de ordinul simfonicului celui mai bethovenian”.

Mai sus de Neamț, găsim o altă ctitorie de marcă, Mânăstirea Bistrița. Din pisanie aflăm că

Turnul clopotniță are forma unei prisme cu baza pătrată, sprijinit la colțuri de patru contraforți puternici. La nivelul solului, clopotnița are o încăpere izolată, iar deasupra două încaperi suprapuse. Prima, cu trei ferestre și o calotă sferică, a fost transformată în paraclis, iar în cea de deasupra sunt instalate clopotele. Camera clopotelor și paraclisul sunt boltite. Aici se mai păstrează două clopote din vremea lui Ștefan cel Mare:

·primul are o inscripție în limba latină care arată locul și data turnării: “Leopoldi, anno domini MCCCCLXXXX” (=1490);
·al doilea clopot are inscripția în slavonă: “Io Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domnul Þării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, am făcut acest clopot în anul 7002 (=1494) , iulie 25, iar al domniei sale anul al 38-lea curgător”. Pe acest clopot Voievodul a cerut și s-a pus și stema țării.

Ctitorul unei alte mânăstiri de suflet a românilor - Voroneț - a avut grijă să fie turnate două clopote făcute din bronz, căruia i s-a adăugat argint și aur, făcându-le să sune cu un timbru grav și pătrunzător. Pe ele s-a adăugat inscripția: “Ștefan-Vodă, din îndrumarea lui Dumnezeu domn al Þării Moldovei, au dat să toarne acest clopot în anul 6996 (1488) luna mai” . Iar tradiția spune, că mâini îndemânatice le dau glas când sună, și ele chiamă numele Voivodului: “Ștefan-Vodă…, Ștefan-Vodă…”

Mai știm despre astfel de ctitorii străvechi, aflate pâna azi în viața noastră. Lui Dragoș Voievod, legenda îi atribuie construirea unei bisericuțe de lemn, în satul Boureni-Suceava. Însuși numele satului e pus în legătură cu descălecatul lui Dragoș, de către unul din Letopisețele Moldovei. Tradiția consemnează că, în jurul anului 1610, schitul de la Boureni a fost restaurat de către Andrieș Munteanu. Probabil că plecând de la tradiția locală, s-a pus pe unul dintre cele trei clopote data .

Cea mai veche ctitorie românească în ființă, este cea de la Streisângeorgiu (orașul Călan, jud. Hunedoara). Ea a fost ridicată la începutul sec. XII cu navă și altar dreptunghiulare, turn-clopotniță și a fost pictată în 1313 de zugravul Teofil la inițiativa Cneazului Bâlea. A fost restaurată în 1409, iar tabloul votiv îl înfățișează pe Cneazul Lațcu Cândreș și soția sa, Nistora.

Tot veche este și ctitoria de la Strei, jud, Hunedoara, ridicată la sfârșitul sec. XIII cu un turn-clopotniță pe latura de vest, cu piatră de talie la colțuri, acoperiș conic de piatră, friză în zig-zag în partea superioară. În interior are un valoros ansamblu de pictură lucrat de Grozie.

- Din Evul Mediu avem și Biserica Parohială Sf. Mihail din Cluj-Napoca, începută la 1349 și încheiată la 1450. Ea este reprezentativă pentru ctitoriile de stil gotic, de tipul biserică-hală, cu trei nave și două turnuri-clopotniță.

În Transilvania se distinge BISERICA NEAGRÃ. Brasovul, situat intr-un peisaj de o rară frumusețe, se poate mândri cu o istorie de aproape 800 de ani. Așezarea lui la poalele munților Carpați, la întretăierea vechilor drumuri comerciale, care leaga teritoriul danubian cu bazinul carpatic, a determinat în decursul istoriei rolul Brașovului ca important centru industrial, comercial și cultural, nu numai pentru Transilvania, dar și pentru celelalte două țări românești - Muntenia și Moldova. Printe monumentele istorice și de artă ale orașului, Biserica Neagră ocupă un loc deosebit. Din punct de vedere arhitectonic ea domină centrul medieval al Brașovului. Numele de “Biserica Neagră” l-a primit biserica parohială evanghelică lutherană din Brașov, după marele incendiu al orașului din anul 1689. Fumul și flăcările au înnegrit zidurile, însă nu au putut distruge măreția sa. Biserica Neagră, cu o lungime de 89 m, este cel mai mare edificiu religios între Viena și Istanbul (Constantinopol).
Construcția bisericii în stil gotic a început in anul 1383 în timpul parohului Thomas Sander, pe locul unei stravechi biserici în stil romanic din prima jumătate a secolului al XIII-lea. La prima invazie a turcilor in anul 1421, biserica, încă neterminată, a fost distrusă în mare parte. Construcția bisericii a durat până în anul 1477. Din cele două turnuri proiectate inițial, la fațada vestică a bisericii a fost ridicat numai turnul sudic cu o înălțime de 65 m. În turn au fost așezate trei clopote, din care BOANCÃNUL -cel de 6.300 kg- este cel mai mare clopot din Romania.

Despre Clopotele din Biharia știm că inițial au fost 3: unul de 198 kg (din 1786), unul de 358 kg (din 1815) și un clopot mare de 573 kg (din 1805). În urma dispozițiilor din primul război mondial la 9 aprilie 1917, primele două clopote au fost duse pentru scopuri militare și a rămas unul. Lângă aceasta s-a montat un clopot mic în 1955. Tot în turn se găsește un vechi orologiu, care este originar din fabrica de orologii din Budapesta a lui Müller János. Acest orologiu cu 3 greutăți funcționează și astăzi. În urma marii reconstrucții ce s-a terminat în 1802, bisericii i s-a schimbat în întregime structura, a primit a formă nouă atât în interior cât și în exterior.

Mânăstirea Cetățuia -cea închinată Patriarhiei din Ierusalim, sub administrația căreia a rămas din 1670 până la 1863 la secularizarea rânduită de Domnul Cuza- avea dăruite la 1669 de către domnitorul Gheorghe Duca, două clopote, comandate unul lui Andreas von Andrasovschi din Brașov și al doilea lui Gherardus Benning din Danzig., fiind comandate și inscripții, pe unul în limba greacă și pe celălalt în limbile latină și greacă. Clopotul turnat la Danzig, deteriorându-se, a fost topit și re-turnat în anul 1816. Ambele clopote se află expuse în incintă, lângă turn.

Peste Carpați, la Sibiu, se detașează pentru subiectul nostru Biserica Evanghelică. Clopotele Turnului sunt valoroase exemplare ale vechilor turnătorii în bronz de la noi. Unul dintre ele, “clopotul ceasului” (126 cm. înălțime și 3 800 kg.) poartă o inscriptie în majuscule gotice, care îl situează în sec. al XIV-lea, întrucât în Transilvania de la începutul sec. al XV-lea se impune în inscripțiile pe clopote. “Clopotul nopții”, datat 1411, cu 89 cm. înălțime și 1 400 kg., a fost turnat de meșterul Johann von Wertheim; al treilea clopot –cel mai vechi cunoscut în Transilvania- a fost inițial turnat de meșterul Johannes Csylag la 1350, și turnat pentru a treia oară în forma actuală în 1874, la apariția unei crăpături. Inscripția sa, cuprinzând ca dată anul 1350, dovedește existența clopotniței la acea dată.

Nepăstrată, dar cea mai demnă de amintit, este însă basilica atestată documentar la Sucidava (Celei) la mijlocul sec. VI. Afost construită aproape de zona începuturilor creștinești pe teritoriul Daciei și în teritoriul unuia dintre cele 15 episcopate situate în centrele urbane de-a lungul Dunării și până la mare. Înființarea acestor episcopate s-a făcut ca un răspuns firesc la modul în care a prins sămânța credinței, demonstrată de jertfa martirilor lui Dioclețian din anul 304 de la Niculițel, Axiopolis și Halmisis din Dobrogea.

Clopotele acestea, știute sau neștiute, au vegheat vremurile românilor așa cu vor fi fost ele, vremuri așezate, vremuri de frământări sau vremuri de urgie, toate alternând în interiorul fiecărei generații cu vremuri de pace, bucurie sau sărbătoare, greu încercând sau ușurând poporul cu vestirile lor.

Iată, acum, o pagină din romanul ”Ieșirea la mare” al lui Paul Anghel, a zecea carte din ciclul “Zăpezile de-acum un veac” dedicată perioadei nașterii și consolidării României moderne după Războiul de Independență și care descrie atmosfera zilei revenirii oștilor române victorioase în Capitală: “Băteau clopotele peste București. În poiana din Pădurea Băneasa, Armata și Prințul (Carol) se descoperiseră pentru rugăciune. Toată suflarea masculină din poiană s-a descoperit. Suflarea feminină și-a plecat frunțile și a privit în pământ. Încă nu se auzeau tobele, pașii ritmici, alama fanfarelor. Se auzea doar arama clopotelor care cântau victorios în zare. Auzul tresărea și se bucura, Capitala era toată cu sufletul în văzduh. Dar urechea bucureșteanului alegea, deosebea, culegea, desprindea din aer partea de sunet ce revenea sufletului său inundat de bucuria sonoră:
- Astea-s clopotele de la Mitropolie. Astea-s clopotele de la Sărindar, de la Sfânta Vineri, de la Boteanu, de la Pantilimon, de la Bucur, de la Stavropoleos, de la Domnița Bălașa, de la Sfântul Gheorghe, de la Sfântul Ioan cel Nou, de la Bărăție, de la Sfântul Iosif, de la Cotroceni, de la Biserica Albă, de la Biserica dintr-o zi…
Un altul număra în gând alte biserici și alte turle, spulberate în vremi, din care nu mai rămăsese urmă –orașul fiind mereu sub vremi, rând pe rând certat de cutremure, năvăliri, revărsări de ape, incendii- acelui om părându-i-se însă că și acele clopote dispărute sună, încă se mai aud.
- Astea-s clopotele de la Stâlpari, de la Biserica Sfintei Mucenițe Ana, de la Petrea Haiducu, de la Banu Antonache, de la Hagi Chirea, de la Negru Vodă…
Nici el n-a putut istovi pomelnicul bisericilor duse, căci s-au pornit și alte clopote, de la Batiște, de la Frumoasă, de la Mavrogheni, de la Zlătari, de la Mătăsari, de la Tabaci, de la Biserica Doamnei, de la Silvestru, de la Cuțitul de Argint, până când numărul de trei sute de lăcașuri s-a împletit într-un sunet unanim suitor în slăvi. Dincolo de zarea de la miazăzi, băteau lin, în ecou, clopotele de la Cernica.
Armoniile se topeau acum în aer, îndulcite, stinse. Încă mai vuiau văzduhurile, încă neașezate, tinzând către țărmii de dincolo de cer, când au țipat goarnele. Pe zare, în lumina răsăritului, se vedea Arcul de triumf.”

Tot legat de timpuri grele, dar altfel frământate, să îl ascultăm pe Barbu Ștefănescu Delavrancea cu spusele articolului despre “Soarta clopotelor bisericilor românești din Transilvania în timpul primului război mondial” :
“Primul război mondial, provocat de marile puteri europene cu scopul de împărțire a teritoriilor coloniale și a sferelor de influență, a avut ca pretext asasinarea la Sarajevo, în Serbia, la 28 iunie 1914 a arhiducelui Franz Fedinand moștenitorul tronului Austro-Ungariei...
De la declanșarea primului război mondial, România, până în august 1916, a adoptat poziția de neutralitate și espectativă militară.
Situația de neutralitate a fost determinată în afara cauzelor imediate și de prevederile tratatului secret de alianță încheiat de către România cu Austro-Ungaria la 30 octombrie 1883, tratat la care, în aceeași zi, a aderat și Germania.
Desfășurarea evenimentelor a obligat însă România, ca la data de 27 august 1916, să declare război Austro-Ungariei, cu scopul declarat de eliberare a teritoriilor românești - Transilvania și Bucovina.
Această acțiune, a agravat mult situație românilor din Transilvania, iar autoritățile austro-ungare au luat măsuri discriminatorii drastice.
Una din aceste măsuri ordonate de la Viena și Budapesta, mai puțin cunoscută, a fost cea de rechiziționare a clopotelor bisericilor românești din Transilvania, precum și a unor învelitori ale bisericilor acoperite cu folie de cupru sau pe plumb, pentru a fi topite și folosite în industria de armament.
După acțiunea diabolică a Curții de la Viena, din a doua perioadă a secolului al XVIII-lea, când sub comanda baronului Bucow a început dărâmarea și incendierea celor aproximativ 300 de lăcașuri de cult ortodoxe (biserici, mănăstiri și schituri) din Transilvania, în localitățile în care românii s-au opus catolicizării, păstrându-și credința strămoșească, s-a săvârșit un nou act de profanare a bisericilor românești.
Aceste acte au fost cu atât mai reprobabile cu cât au fost săvârșite de un stat considerat creștin și care în plus se pretindea a fi în fruntea statelor civilizate din Europa.
Ordinele date cu privire la această acțiune, prevedeau ca în localitățile unde erau mai multe biserici românești să fie lăsate clopotele doar la o singură biserică, iar de la celelalte biserici să se rechiziționeze toate clopotele.
Din exemplele care urmează se pot trage cu ușurință concluziile.
În orașul Alba Iulia s-a stabilit să rămână clopotele de la biserica Maieri II.
După cum se știe, biserica a fost construită în anii 1714 -1715 din materialele rezultate ca urmare a demolării de către autoritățile austriece a clădirilor în care a funcționat mitropolia construită de Mihai Viteazul în anul 1597 pentru românii ortodocși din Transilvania.
Trei dintre clopotele existente de la această biserică confirmă vechimea și proveniența lor, prin anii înscriși prin turnare 1620, 1624 și 1677, deci cu mult înainte de apariția la români a religiei greco-catolice.
Celelalte trei biserici românești existente în Alba Iulia - Lipoveni, Centru și Maieri I la fel ca și altele din Transilvania, au funcționat mulți ani fără clopote.
Pentru localitățile rurale în care a existat o singură biserică, ordinele date au fost însensul de a se rechiziționa toate clopotele mari, fiind lăsat în funcțiune doar unul singur, cel mai mic.
O situație mai deosebită s-a înregistrat în satul Ampoița din apropierea orașului Alba Iulia. Locuitorii acestui sat de munte fiind cu toții români ortodocși, la aflarea “poruncii” cu privire la rechiziționarea clopotelor au hotărât să le coboare din turnul bisericii și să le ascundă în pădurea satului, până va trece “primejdia”. În acest fel, clopotele bisericii care au fost aduse cu cheltuiala credincioșilor din Grecia în anul 1800, au fost salvate. Locul unde au fost ascunse clopotele a rămas până în zilele noastre cu denumirea “Huda Clopotelor”.
Atmosfera generală a acestei perioade nefaste de rechiziționare a clopotelor bisericilor românești a fost consemnată admirabil de către preotul bisericii ortodoxe din satul Pâclișa (lângă Alba Iulia) Nicolae Cado, în cronica bisericii sale inițiată în anul 1901.
Pentru amănuntele consemnate și pentru frumusețea exprimării, redăm în întregime textul respectiv.
“ După terminarea primul război mondial și făurirea României Mari, credincioșii români din parohiile vitregite, în funcție de posibilitățile lor financiare au înlocuit clopotele jefuite din bisericile proprii.
La bisericile românești exemplificate din Alba Iulia, noile clopote au fost turnate și instalate astfel:
- la biserica din cartierul Lipoveni, 3 clopote în anul 1925 iat al 4-lea în anul 1926;
- la biserica din Centru clopotele au fost turnate și instalate în anul 1926. Unul dintre ele a fost donat de către dr. Dominic Medrea, membru al familiei Căpitan Florian Medrea care a fost comandantul Consiliului Militar Român constituit la Alba Iulia pentru desfășurarea în bune condițiuni a marelui act de la 1 decembrie 1918;
- noile clopote instalate la biserica din Maieri I au fost turnate la Sibiu, fiind instalate în anul 1921.
Aceste clopote au o valoare deosebită, confirmând prin înscrisul turnat în relief, acțiunea diabolică săvârșită împotriva bisericilor românești în perioada 1916-1918.
Pe fiecare din cele trei clopote sunt înscrise următoarele:
“TURNAT GRATUIT ÎN LOCUL CELOR JEFUITE ÎN ANUL 1918. DIN BRONZUL TUNURILOR VRÃJMAȘE CAPTURATE ÎN ANUL 1919”

Cu regret și întristare a trebuit să constatăm că asemenea samavolnicii s-au repetat și după Dictatul de la Viena, în Ardealul de nord-vest, cedat Ungariei.
Pe lângă cele 145 de biserici românești care au fost dărâmate și devastate s-a început și jefuirea clopotelor de la celelalte biserici românești.

Avertismentul mareșalului Ion Antonescu dat autorităților maghiare în sensul că va proceda la fel cu clopotele de la bisericile maghiare aflate pe teritoriul României, nu a fost luat în considerare, decât în momentul când s-a trecut la realizarea lui faptică, în primul rând la Catedrala Episcopiei Romano-Catolică din Alba Iulia ale cărei clopote au fost coborâte din turnul catedralei.

Cele de mai sus au rămas ca o filă tristă în istoria românilor din Transilvania, confirmând, în același timp, importanța actului de la 1 Decembrie 1918, iar în cele ce ne privește sperăm că asemenea fapte anacronice și necreștinești să nu se mai repete niciodată.

Marea majoritate a clopotelor au rezistat însă timpului și urgiilor omenești. Fiecare din cele circa 25 mii clopote în viață, din lăcașurile de cult din România, sunt purtătoare de cronică tremurată în vânturi spre toate zările, iar fiecare dintre Dumneavoastră puteți cu siguranță adăuga povești ca acestea, mai multe sau mai frumoase. Dacă unele dintre clopote au notorietate mai mare, dată de evenimentele istorice la care au fost martore peste veacuri și pe care le-au vestit, toate celelalte clopote mai puțin știute, au avut o importanță deosebită pentru traiul obștilor lor.

Privind pe hartă la întâmplare vom pomeni:
·două dintre clopotele de la Voroneț dăruite de Ștefan cel Mare.
·Biserica din Dragomirești-Maramureș, ctitorită la 1722 și care avea clopot falnic;
·Biserica Sf. Dumitru din Chișinău, ca și Biserica Mânăstirii Brâncoveanu de la Sâmbata de Sus au fiecare câte cinci clopote;
·Palatul Episcopal din Iasi are 8 clopote care slujesc; în 1925, un carillon cu clopote a fost instalat la Iași in turnul Palatului Culturii, de catre inginerul Horia Pascalovici, reprezentatul firmei J.F.Weule Bockenem din Austria. La oră exactă, redă melodia „Hora Unirii”;
·acoperișul de șindrilă al bisericii “Buna Vestire” din Sărata-Neamt, ocrotește și el două clopote;
·patru clopote între 300-1000 kg. -din care trei poartă inscripții- lucrează și azi la Mânăstirea Hurezi-Vâlcea;
·Tecuciul se mândrește și el cu patru clopote inscripționate, a căror turnare este legată de Mitropolitul Theodosie;
·în comuna Bârnova din Iași există o turelă ce servește de clopotniță cu trei clopote;
·alte patru clopote chiamă la ascultare din înaltul Bisericii din Glogoni;
·cele două clopote ale Bisericii din incinta Mânăstirii Niculii au fost dăruite de Doamna Kornis;
·Mânăstirile Găvanu și Aninoasa au câte trei clopote “treptelnice”;
·Episcopul Baksici înzestrează Parohia Sf. Apostol Iacob din Câmpulung Muscel cu două clopote încă de la 1640;
·două clopote harnice găsim și la Biserica din Þara Hălmagiului;
·Þarii ruși au dăruit Mânăstirii Pantelimon patru clopote;
·clopotnița Mânăstirii Plumbuita a fost recladită în piatră și înzestrată cu glasuri de aramă de către Matei Basarab la 1642;
·orga cu trei registre a Mânăstirii Șumuleu este vestită în Europa și își amestecă armonios glasul cu cele patru clopote, din care cel mare are 1.133 kg.;
·Catedrala Mitropolitana din Timișoara are șapte clopote sfințite în 1938 de Episcopul Andrei Marga. Dintre acestea, clopotul mare, zis episcopal, a fost turnat la 1783 de Joseph Steinstock la Buda în Ungaria;
·la Drobeta Turnu Severin, Parohia “Sf. Fecioară Neprihanită Zamislită” are din 1904 trei clopote turnate în atelierele Anton Novothny din Timișoara;
·biserica medievală din Homorod își înalță turnul de 27,7 metri pentru a susține cele 3 clopote refăcute la 1932;
·biserica în stil renascentist din Odorheiul Secuiesc ocroteste în turnul estic două clopote.
·Diferită de ea este Biserica din Praid, de lângă Gheorghieni, construită la 1796 și care are două harang (clopote);
·mai spre sudul țării, Catedrala romano-catolică Sf. Iosif din București are din 1925 șase clopote, care sunau alături de toate celelalte cca. 500 de clopote ale capitalei din acele vremi.

Unele din clopotele țării au fost turnate în străinătate de către meșteri renumiți, dar și la noi acest meșteșug era cultivat. Pe lângă turnătoriile ce ființau în mânăstiri, cunoaștem pe cea a lui Ionescu “zis Clopotaru” în Bucureștiul interbelic, știm de Lang Moritz-turnător de clopote din Sibiu, sau Iacob – din Sighișoara, tot așa cum renumite erau turnătoriile de la Plumbuita, Bistrița ardeleană, Arad, sau Cluj.

Timpurile s-au schimbat mult, dar credința și obișnuința de a ctitori și înzestra lăcașele de cult continuă, pâna în zilele noastre.
V. Filip relatează în Ziarul “ADEVARUL” din 18 octombrie 2003 despre Clopotele noii Catedrale a Aradului, arătându-ne că oamenii de azi au înțeles această nevoie, iar lucrurile intră pe un făgaș normal:
“Urmare poruncii lui Dumnezeu, Legiuitorul Moise a facut trâmbite de argint, iar fiii lui Aaron și preoții au trâmbițat din ele atunci cand au jertfit Domnului Dumnezeu, ca poporul lui Israel, auzind glasul trâmbiței, să fie gata de a se închina Domnului. În același scop și pe baza aceluiași argument, Biserica a confecționat de la obârșia ei, clopote care, prin glasurile lor, pe cei vii îi cheamă la Biserica sa cea preasfântă, pe cei morți îi plânge pentru păcatele lor, fulgerile le frânge și potolesc valurilor învolburate ale acestei vieți pământești, semanând în sufletele oamenilor echilibrul, pacea și armonia.
P. S. Episcop dr. Timotei Seviciu al Aradului, alături de toți cei ce-l înconjoară și-l sprijină în munca de edificare a Catedralei Episcopale, a dorit și a realizat confecționarea a cinci clopote pe seama acestei monumentale Biserici, ce au fost turnate la Innsbruck (Austria) vineri, 10 octombrie, 2003.
Clopotul cel mare are o greutate de 4.050 kg si va produce nota La-0. El va purta inscripția "Acest clopot, închinat eroilor și martirilor neamului românesc, pentru unitatea neamului acestuia, s-a turnat prin dărnicia tuturor credincioșilor din eparhie pentru Catedrala Sfânta Treime din Arad, în anul Mântuirii 2003, sub arhipăstorirea P. S. Părinte Episcop dr. Timotei Seviciu." "Slavă Numelui tău, Dumnezeule!”
Pe al doilea clopot, care cântărește 1.070 kg, și va produce nota Mi-1, este înscris urmatorul text: "Acest clopot și celelalte trei mai mici s-au turnat pe cheltuiala familiei ing. Mircea si Livia Frentiu, pe seama catedralei Sfânta Treime din Arad in anul 2003. Preasfântă Treime Miluieste-ne..."
Pe clopotul al treilea (de 745 kg) care va produce nota Fa diez 1, este scris: "Doamne curățește păcatele..."
Al patrulea clopot, care cântărește 450 kg și produce nota La-1 poartă inscripția "Stăpâne, iartă fărădelegile..."
Iar clopotul mic, care cântărește 250 kg și produce nota Do diez 2, are textul: "Sfinte, vindecă neputințele noastre”
Pe toate clopotele vor fi turnate ghirlande și aplicată icoana Maicii Domnului cu Pruncul, ce vor fi executate de vânzător în mod gratuit. În baza prevederilor contractuale, testarea calităților sonore se va face după montarea clopotelor în turn, data de la care intră în vigoare termenul de garanție de 20 de ani.
Pentru o execuție cât mai corespunzatoare scopului, delegația firmei reprezentante a Episcopiei Aradului, însoțită de specialiști, au fost conduși de către dl. Grassmayer în mai multe biserici reprezentative din Austria, între care Catedrala Episcopală Sf. Jacob și Pramonstratenser Chorherrenstift Willen - din Innsbruck, inclusiv la Clopotul Păcii din Mösern, Tirol, care cântarește 10 tone.
Suma totală ce s-a investit în clopote este de 75.300 euro, din care 35.000 euro a sponsorizat familia ing. Mircea și Livia Frențiu, 2.500 euro suportă S.C. ICIM S.A. Arad, acoperind contravaloarea limbilor pentru cele cinci clopote, iar diferența o suportă Episcopia, din banii credincioșilor și sponsorilor, ceea ce reprezintă contravaloarea clopotului mare, motoarelor de acționare ale celor cinci clopote, limitatoarele și contactoarele, interfețele cu roți și lanțuri (instalația de acționare completă pentru cele cinci clopote), calculatorul pentru comanda acționării celor cinci clopote precum și contravaloarea celor 4.490 litere majuscule reprezentând inscripțiile.
De la data turnării clopotelor trebuie să treacă minim o lună de zile pentru producerea unei răciri controlate și totale, după care vor fi aduse și instalate în turla noii Catedrale. Pe baza documentatiei deja predate în acest răstimp se va confecționa suportul de susținere a clopotelor, unde vor fi instalate și accesoriile necesare acționării lor electronice.
În acest important moment al edificării noii Catedrale a Aradului, P.S . Dr. Episcop Timotei Seviciu ne-a declarat: "Adresând și pe această cale sentimente de aleasă gratitudine tuturor contribuabililor la inălțarea Noii Catedrale, înzestrarea și impodobirea ei cu cele necesare, nădăjduim că Bunul Dumnezeu ne va ajuta tuturor să ne rugăm în acest mareț Altar pentru Pacea Lumii, pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici, pentru unirea și mântuirea tuturor credincioșilor. Fie ca Bunul Dumnezeu să dea tututor celor care au jertfit și jertfesc în continuare pentru realizarea idealului propus - Catedrala Episcopală din Arad - cele veșnice în locul celor vremelnice, cele spirituale în locul celor materiale, multă sănătate, împlinirea în folos a rugăciunilor ce le vor înălța."

Acestea sunt doar căteva din istoriile clopotelor din lacașurile de cult din țară, consemnate în cronici sau surse bisericești. Literatura româna surprinde și ea pagini de încăntare, care preasfințesc sunetul clopotelor de-a lungul vremilor. Dintre nenumăratele lucrări de referință parcurse de mine, vă îndrept atenția spre doar câteva care m-au marcat pe drumul pâna la aceasta carte.

Domnul-scriitor Dimitrie Cantemir vorbește în “Descrierea Moldovei” despre obiceiurile de îngropăciune la moldoveni : “Trupul mortului nu se îngroapă chiar din ziua cea dintâi, ci se așteaptă până a treia zi, ca nu cumva să se socotească mort un bolnav căzut numai în nesimțire și să se îngroape de viu. Vecinii se adună când aud clopotele și își arată întristarea către rudele de sânge care stau în jurul mortului". Iar despre îngropăciunea domnilor:”Mitropolitul aruncă peste sicriu cel dintâi pumn de țărână. În vremea aceasta se slobozesc tunurile, iar dangătul clopotelor, care face o larmă asurzitoare și care nu se oprește până nu se umple groapa, se amestecă cu sunetele muzicii”.

Anatol E. Baconsky își descrie unele trăiri la mal de mare în romanul “Biserica Neagră”: “…întotdeauna, spre amurgit, când întunericul venea cu mareea lui monotonă invadând orașul, clopotele își începeau deconcertanta lor melopee prelungită uneori ceasuri în șir, potolindu-se abia târziu, la răsăritul stelelor, sau, în serile colindate de vântul pustiu și tiranic al țărmului, îndeosebi toamna și iarna, contopindu-se imperceptibil cu izbucnirea rafalelor și cu vuietul posomorât al valurilor izbite în cheiul de piatră... Dar în seara aceea, nu atât auzul, cât mai ales sufletul meu se lovea de clopote…”

Gala Galaction ne spune că “La Schitul Sihastru, dimineața începe la ora trei, cu chemările străbune din toaca și din clopote…”

Mihail Diaconescu în “Adevarul Retorului Lucaci” ne arată cum clopotele subliniază nemulțumirea obștii cănd e mânată de nelegiuirile chiar unor Domni: “Cele ce urmară mai departe se petrecură ca într-un vis rău, plin de așteptare îngrozită și de spaime. Măria sa umblă fără odihna peste tot în palat veghind cu strășnicie toate amănuntele plecării. Până spre seară bunurile strânse cu atâta sârguință în tot timpul domniei, dar mai ales lăzile cu galbeni, hârtiile condicarilor de la palat și odoarele de mare preț fură cu grija urcate în căruțe și acoperite cu pături sau poclăzi. Oștenii care înțelegeau să-i rămână credincioși se despărțiră de cei ce fugeau și astfel se știa acum într-adevăr pe cine putea pune un dram de temei.
O parte din acești oșteni credincioși fură trimiși înainte pe ulițele care duceau spre curtea domnească să traga cu tunurile în mulțimea turbată. Tâlharii și nebunii cărora li se dădu drumul de pe unde erau închiși porniră să prade prin case și să se încaiere cu oricine le sta împotrivă. Căzură astfel morți și răniți din toate părțile și orașul părea cuprins de căpiala smintită a celor scăpați de la balamuc.Clopotele care sunau peste ulițe, casele arzând în vâlvătăi, părăsite de izbeliște, dar mai ales urletele mulțimii și bubuiturile tunurilor însoțiră clipă de clipă ieșirea lui Iancu Vodă din Suceava pe drumul către Siret. În afară însă de căpitanul Ursu și de jupân Oană Cristescu nu-l mai însoțea nici un boier.”

Lucrarea dramatică “Pentru cine trag Clopotele Mitică?” sau cea intitulata “Bat clopotele pentru Basarabia par inspirate de numele celebrului roman al lui Ernest Hemingway “Pentru cine bat clopotele”.

Ca o altă extensie, mai sunt cunoscute publicații care au împrumutat acest nume:
- “CLOPOTUL” – foaie clandestină apărută la 1/13 august 1865, conținând cea mai violentă campanie împotriva Domnitorului Alexandru Ioan Cuza. A fost sub redacția lui Eugen Carada (după unii) sau a lui D.A. Sturdza (după alții);
- “CLOPOTUL LUI HERZAN” – publicație din Polonia în 1864 ca presă a opoziției de stânga. Aceasta circula și era cunoscută și în România sub formă de articole ale lui B.P Hașdeu, reproduse în presa românească;

- mai tărziu, în 1917, la Iași, pentru o scurtă perioadă, ziarul “Deșteptarea politică” va purta numele “CLOPOTUL”, ca un efect al dorinței de a se sustrage vigilenței cenzurii. Pâna la această denumire, publicația își mai schimbase anterior numele în “Chemarea”, “Facla” sau “Torța”.
- în 1933, apare la Botoșani ca periodic “CLOPOTUL” – organ legal al Comitetului național antifascist din România.

Literatura populară vorbește despre Joimărița ca fiind închipuită chiar prin cete de colindători, care, miercuri, în Săptămâna Patimilor, sau în ziua de Joimari, o iau cu așternutul prin sat, cu clopote la gât…. De anul Nou, cetele de colindători sunt înarmate cu bice și clopote pe care le frământă și al căror zgomot însoțește textul strigăturilor sau al colindelor.

Tradiția orală ne supune atenției obiceiuri ancestrale. Astfel, clopotul atârnat de gâtul unui animal are rosturi precise pentru respectivele ciurde, cirezi sau turme și că, cel puțin la origine, ca orice sunet sau zgomot, rostul lui a fost unul superstițios, anume îndepărtarea spiritelor rele, între care și deochiul. În conformitate cu această realitate, ca și cu alte fapte relatate, se poate afirma că și numeroșii clopoței ce-și leagă Călușarii daco-români de la genunchi în jos, precum și cei ce se leagă de gâtul cailor de sanie, par a avea aceeași semnificație: alungarea demonilor sau, cel puțin îndepărtarea deochiului. Alte documentări care spun că sunetele tari au scop alungarea spiritelor, arată că atiunci când se întâmplă întunecimea vremii rele, prin unele părți, oamenii trag clopotele la biserică, alții trag cu puștile, bat în tingiri, tăvi, toace, tocmai cum fac și tătarii din adâncurile Asiei.

Sau, când clopotele sună singure, atunci de vină sunt numai strigoii, iar mântuirea se face când aceștia sunt (re)uciși în mormintele lor, înfigându-li-se câte un par în inimă.

Alteori, clopotele sunt semne divine și sună numai în mintea celor aleși. Am întâlnit astfel de relatări în săptamânalul “FORMULA AS” care vorbește despre Îngerii de la Turnu Roșu, unde bisericuța din acest loc, fostă mânăstire construită la 1601 a fost dărâmată de generalul Bucov la 1761, cel care a omorât și călugarii care n-au apucat să fugă. Astfel, cineva plecat din Sebeșul de Jos al Sibiului, de la poalele nordice ale Munților Făgăraș, spune că “eu mergeam acolo de când eram copilă; mă ducea mama de mâna, parcă mă văd, că și pe dânsa o dusese bunica, și toate cele de parte femeiască din familie știam să mergem acolo, că era loc puternic peste munte, de se auzeau glasuri de îngerincare cânta și clopote care băteau pentru călugării omorâți de Maria Tereza, împărăteasa; păi eu am auzit îngerii de când eram copilă, ca și mama, ca și bunica mea, și clopotele cerului le-am auzit, numai că nu toate femeile le-aud, numai unele, și nu pot spune de ce, poate că sunt pacătoase…” Iar Părintele Petroniu adaugă: “eu n-am auzit vocile lor și nici clopotele, dar asta nu înseamna că n-au fost, pentru că vin aici, din generație în generație, oameni cu credință mare, și multe minuni s-au înfăptuit prin puterea Maicii Domnului, așa de multe, că s-a dus vestea și vin acum oameni din toată țara ca să se roage”

Despre minunea relevării unor glasuri sau arătari, iacătă că poate surprinzător pentru noi creștinii, aflăm din tainele CORANULUI că Profetul Mahomed pretindea: “descoperirile mele divine le primesc prin Duhul Sfânt”, care era un înger după părerea sa și pe care în surele medinense îl numește Gjibrail. La întrebarea în ce fel primește descoperirile, el i-a răspuns odată Aisei că: “aude câteodată zgomot ca sunetul clopotului, și aceasta îl zguduie cel mai mult” Acest fel de a primi descoperirile “cu sunetul clopotului” este considerată ca a 5-a dintre cele 8 trepte ale descoperirii tainelor sfinte.

Privind spre alte zări, au pornit spre adevăratul Răsărit alți literați români, căutând înțelegere pentru varii începuturi. Cel dintâi a fost Spătarul Nicolae Milescu, cel care poartă cu el mesajul Þarului rus al cărui sol era pe acest drum spre răsărit la curtea Împăratului și notează în “Jurnal de calatorie în China” despre: “…marele banc de nisip de la Kolokolnaia, unde se leagănă un clopot în vârful unui brad, ca să-i prevină pe călători că se apropie de locul cel mai periculos ce se află de-a lungul râului Ket. Acolo obișnuiesc să ierneze cazacii care transporta grâne la Eniseisk. Mai menționează și Markovo, care a un post de cazaci, părăsit însă de aceștia pentru a se muta în cetatea Kețkoi, din pricina dușmăniei ostiacilor”

Pe urmele sale ajunge Ion Andreiță, care arată în “Misterul Fluviului Galben”, cercetând adâncurile istoriei imperiului de la răsarit : “între 1122 – 770 î.C. se impune în China dinastia Zhou și se descopera țigla. Tot în această perioada apar primele inscripții pe vase de bronz și pe clopote..”

Iar Mircea Eliade, descifrând și tainele bronzurilor pe lângă multe altele, scrie într-un reportaj din Calcutta în 1929 ”…era soare și cele câteva sute de congresiști nu izbuteau să sfarme liniștea parcului. Dimineața un clopot și imnuri ne deșteptau din somn… “

Înainte sa închidem acest capitol, adaug că, despre clopoței, talăngi și zurgălăi în spațiul românesc, au spus –cred eu preaîndestulat- poeții așa cum ați văzut în vol. I – “Sufletul”. Ați găsit acolo, în versurile poeților români și de pretutindeni, descrieri felurite și ați putut afla confirmarea utilizării acestora în cele mai neașteptate forme, tipuri, timpuri și anotimpuri.

Concluzia mea dspre clopotele din spațiul românesc nu poate fi decât una: strămoșii au descoperit și utilizat mai întâi clopoței din ceramică și talângi sculptate în lemn; acestea au evoluat apoi în epoca bronzului și fierului ca formă și mărime, aducând ca noutate clopoțeii globulari-zurgălăii; apariția și dezvoltarea creștinismului a impus clopotul de cult de formă aproape standardizată, variațiile fiind doar de mărime și de conținutul inscripțiilor adăugate. Mărimea, compoziția și numărul acestora era direct proporțională cu puterea economică a obștilor.

Varietatea limitată de forme ne convinge că aceste obiecte au evoluat unitar sub influența constantă ale obiceiurilor și credințelor populației, pe un fond de stabilitate și durabilitate extremă a acesteia, în ciuda unor dese invazii și pe fondul unor influențe multiple în timp.

Dar, să ne îndreptăm atenția spre capitolul următor, continuându-ne drumul tematic spre Soare-răsare.