Statea insa mut si visator, cu ochii intredeschisi, exercitandu-si reflexul de a sorbi ultima picatura dintr-o tigara consumata si dintr-un pahar cu votca, candva plin. Era o noapte linistita, avea privilegiul de nesperat al linistii, visurile lui se indreptau spre idei marete... pe alocuri stimulate de alte ganduri perverse, sau de maretia ploii de afara. Incerca sa isi ceara iertare printr-o agonie muta insa stropii de ploaie faceau o galagie din ce in ce mai mare, dandu-i de inteles ca nu va fi izbavit.
Era in acea zi a lunii iunie, cand a calcat pentru prima oara in paradis. Fu intampinat de doua raze de soare, una neagra, alta gri ce nu avea stralucirea celei dintai, el nu observase asta la inceput. Lumina stingea orice intuneric si oricate dorinte, i-ar fi fost indeplinite. Nu isi dorea nimic.
Apoi urmeaza niste ganduri perverse si o lumina prevesteste... acea explozie haotica, tunetul. Incerca sa-si caute gandurile potrivite pentru a fi capabil sa-si innabuse orice gand.
Acel portocaliu etern l-ar fi distrus pentru eternitate. Dar oare nu a distrus el lumina neagra tanjind dupa cea portocalie? Cat despre cea gri.. fu data uitarii de mult.. dupa ce o ucisese cu o sarutare, transformand-o in lumina alba, lumina moarta.
Era o lume noua, totul pentru el "Universul – e al tau, pentru tine creat".
Apoi cerul s-a inrosit, si dementa incepea sa castige teren dincolo de vechile graniti ale celor doi aliati, vechi dusmani, uniti acum, ratiunea si delirul (visarea)... ce nu mai rezistau.
Focul ar fi stins flacarile ce se zamislisera atunci in el, insa nu a vrut sa asculte glasul sirenelor, si a mers mai departe, calcand orice lumini sau flacari cu propria-i constiinta. Era hotarat sa il cunoasca pe insusi Dumnezeu, Tatal acelui profet, Iisus din Nazareth.
Dimineata... telefonul suna ca de obicei trezindu-l pentru orele de curs. Undeva pe o masa, in bucatarie, parintii ii lasasera de mancare. Ca de obicei bau decat ceaiul si nu inghiti nimic. Se indrepta ca de-obicei, in ziua ce ar fi fost... spre scoala. Intalni din nou, o raza de lumina. O raza care ii dadea un gand maret, o liniste nemaigasita, un fel de diplomat intr-un razboi care parca s-ar fi purtat de milenii, in propriu-i suflet, insa nu ar fi avut puterea sa faca umbra peste celelalte lumini. La scoala mormane de carne se miscau facand diverse miscari si gesturi... dialogau prin urlete, isi raspundeau prin soapte si minciuni gratuite si neintelese, de catre un "neintelegator". Se gaseau in mijlocul acestor gunoaie miscatoare alte lumini, printre care si cea gri, care, inviase cu ocazia ultimei calatorii prin intuneric si care nu il mai intuneca oricum de mult, intuneca doar luminile neagra, portocalie, cat si lumina din drum spre scoala de culoare rosie, umbrea doar luminile ce l-ar fi putut intuneca, nu si pe el.
Vrand sa isi continue tragedia, sperand sa isi innabuse alte ganduri astfel, avu o ezitare. Neaigasindu-si cuvintele se vedea nevoit sa minta, sa divulge astfel cel mai sfant adevar - harta sufletului sau -, se ciocnea deci de un sfarsit brusc si nemilos, de un abis, care nu mai auzise nimic, nici macar cantecul de dimineata al pasarilor cantatoare nici lumina portocalie a diminetilor netraite, nici macar lumina neagra a noptii. Tacerea lui fusese o minciuna care nu se lasa acoperita de adevar. Ar fi trebuit sa se gandeasca la... prezent.
Se oprise furtuna, cerul se lumina... intunecand intunericul cu o urma sclipitoare, de sange.