"Sweet the sin, bitter the taste, in my mouth..."
(U2)

O cunoștea de mult, de foarte mult timp. Dăduseră împreună înconjurul Galaxiei de mii de ori, ea înainte și el urmând- o îndeaproape. Nu prea aproape însă, altfel ar fi putut s- o distrugă.
El întunecat, ea luminoasă, el lacom, avid să înghită lumină și viață, ea tânără, fragilă și puternică în același timp, așa fusese de la bun început, un ordin ceresc stabilit odată cu nașterea Universului. Între ei trebuia să rămână aceeași distanță mereu. Apropierea era fructul oprit, iar el știa asta.
Și totuși o iubea. Era atât de strălucitoare, cu chipul ei alb de porțelan! Dansul ei îl înnebunea, cu fiecare pas, cu fiecare piruetă. Fiindcă, într- adevăr, era cea mai bună dansatoare a Galaxiei. Mișcările ei erau fine, păreau aproape imperceptibile pentru oricine o privea într- o zi senină de vară, zburând parcă printre nori. Și ei, cei de pe planeta ei, de aceea o iubeau. Credeau în ea și știau că nu va cădea copleșită sub povara focului său interior niciodată, că îi va hrăni și îi va proteja de frigul și de întunericul spațiului întotdeauna. Sigur, nu chiar întotdeauna… Dar suficient oricum pentru ca ei să- și găsească un nou cămin.
Tăcut și enigmatic, el o urmase așa de la bun început, de când ajunseseră pentru prima oară unul lângă altul. Știa că ea nu- l vede și că nu- l va vedea niciodată decât atunci când va dori el și atunci îl va urî, fiindcă orice apropiere ar fi putut distruge acea micuță și verde planetă pe care ea o avea în grijă. Regulile trebuiau respectate.
Dar el era totdeauna acolo, privind, admirând- o. Fiecare gest al ei i se părea o minune. Flăcările care țâșneau din ochii ei violeți și misterioși îl făceau s- o dorească atât de tare!…Tinerețea și echilibrul ei îl fermecau. Dansul ei era statornic, și niciodată nu țâșnea prea brusc…totul părea firesc la ea. Ar fi arătat atât de bine în brațele lui…
Și așa au trecut eoni după eoni, atât de repede că parcă nu s- ar fi scurs mai mult de o clipă. Ea mereu în față, dansând grațioasă și ajutându-și poporul să evolueze, el singur și trist, îndeplinindu- și mereu menirea- aceea de a aduna materia rătăcită prin negurile spațiului, nelăsând să scape nici o rază de lumină și căldură.
Focul creștea în el, ea devenea tot mai frumoasă, pe măsură ce se maturiza. Mai lipsea doar un pas. Un pas în față, care l- ar scoate din umbră. Poate nici n- ar fi făcut atâta rău…Un pas mic…
Și simțise atât de intens această apropiere, încât se trezise în extaz, uitând de tot, și de mica planetă verde… Nu o mai vedea decât pe ea, prăbușită în întunericul profund pe care- l stăpânea, o parte din el, mereu captivă într- o închisoare fără gratii.
Și nu- i mai păsase de nimic. Se apropiase din nou… De data aceasta, însă, îi simțise tremurul. Știa că- l remarcase. Îi simțise și spaima, dar acum nu mai putea face nimic. Totul depindea de el…Încă un pas și ar fi prins- o în capcana lui pe vecie. Și o iubea atât de mult… Până la urmă cedase. Dorul îl împinsese să se apropie și, pentru asta, sfâșiase totul în calea lui, până și micuța planetă verde.
Apoi ajunsese la ea. O privise stăpânitor. Îi simțise împotrivirea disperată dar, în același timp, și dorința de a i se alătura. Știa că până la urmă aceasta din urmă va învinge... Privirile lui și chemarea aceea dureros de dulce o atrăgeau ca un magnet. Dispariția micuței planete se ștergea încetul cu încetul din conștiința sa, iar în interiorul ei se dădea o luptă. Ochii lui fioroși priveau o priveau cu intensiatate, la fel de întunecați ca spațiul dimprejurul lor, fără să lase liberă nici o sclipire… tot misterul lui stătea ferecat înlăuntrul acestor ochi… Ochi care i- au adus victoria.
Lupta era câștigată, în sfârșit, cu greu. Împotrivirea ei murise. Totul durase o clipă…Sau milioane de rotații în șir, piruete și pași, împreună, totdeauna și niciodată…Ea se abandonase brațelor lui uriașe, întunecate, care o cuprindeau puternice și ferme, dar în același timp gingașe…
Și murise. Murise cum el știa că o va face, secătuită de orice flacără, rece, albastră. El o ucisese la fel ca pe toate celelalte. O strânsese cu prea multă putere, o sufocase fără să- și dea seama, astfel că ea murise topindu- se încetul cu încetul. El crezuse că poate, printr- o întamplare, va trăi veșnic, la fel ca și el. Dar se înșelase, fiindcă ea acum nu mai era.
Iar golul rămas era imens. Deodată se trezise singur, în întunecimea vidului, la o depărtare enormă de orice altceva. Călătoria era lentă, și probabil că avea să dureze mai mult decât spațiul însuși… Dar nu mai avea cale de întoarcere. Pasul fusese făcut, iar victoria îndelung așteptată. Prețul care trebuia plătit era cu atât mai mare cu cât dorința lui fusese mai covârșitoare.
Și așa trebuise să meargă mai departe. Culmea precedă păpastia, iar căderea lui urma să se petreacă la nesfârșit, în pas de dans, în jurul axului principal al Galaxiei.
Acum nu mai era decât el, o distrugătoare gaură neagră valsând singură, care nu va mai avea vreodată prilejul de a urma și admira vreo delicată stea, într- un etern colaps sub propria- i greutate…