“Ma intreb oare ce a ales azi”, gandi Cristina. “Cate roluri, insa dupa ce realizezi ca diversitatea apartine iluziei, cand vezi ca de fapt numai unul…intotdeauna unul, niciodata doi. Atunci ce masca? Ce frumusete? Unde se ascunde misterul atunci cand castelul are doar o camera? …Dar atunci de ce ma intorc la el? Daca el este acelasi in toti, daca fiinta lui se regaseste in orice alta, in nimic …in tot.” Ofta mirata de propriile-I ganduri.
De dupa paravan aparu un tanar chipes, imbracat in haine vechi de calarie. Avea insa aceiasi ochi albastri stralucitori si zambetul binevoitor nu i se stersese de pe chip. Degetele-i imbatranite inainte se transoformasera; aveau acum farmecul vietii parfumate curgandu-i pe sub pielea neteda si alba.
-Ce zici? Am Facut treaba buna? intreba el.
-O, da Edward, nu incetezi sa ma surprinzi! Acum e randul meu.
Zambindu-i Edward ii arata paravanul. Cristina se indrepta cu pasi siguri catre el disparand in spatele cortinei pictate.
“Cum se schimba toate…” gandi.
Deschise cartea si inchise ochi. Pe paginile albe ale cartii incepura sa se arate litere, apoi cuvinte, imagini…o alta lume se tesea intre paginile aspre.
Cand deschise ochii isi privi mainile. Avea pielea alba si pistruiata. Incepu sa chicoteasca la gandul noi ei imagini. Isi atise parul; il simtea aspru si cret sub buricele degetelor. Hainele ii erau aproape barbatesti insa foarte elegante.
“Se potrivesc cu hainele lui Edward” observa ea. Intr-un final iesi de dupa paravan.
-Uf, niciodata nu imi iese cum ma astept. Rase Cristina
-De ce? Esti foarte draguta si pistruiata. Ce ti-a venit sa iti pui atatia pistrui? Rase el. Doar nu crezi ca iti ridici moralul cu ei, nu?...chiar daca arata comic.
-Suntem amandoi in haine de epoca.
-Si sportivi. Esti gata?
-Gata!
-Inchide ochii. Iti fac o supriza.
Edward intinse mainile catre o draperie rosie si grea. Prinse de un capat si o sfasia cu zgomot. Aceasta cazu rupta pe podea. In spatele ei o usa imensa de lemn masiv astepta. Puse mana pe clanta aurita si impinse. Luminile din camera cu carti disparura ca prin farmec, accentuand parca maretia camerei cele noi, ce se intindea in fata ochilor lor.
-Deschide ochii. Spuse cel nou tanar.
-Nu se poate! Nu se poate…fantastic. exclama fata. Magnific…e o sala de scrima?
-Da. Ai de invatat o lectie noua azi.
Cristina facu un pas in spate privind distrata la sabiile ce atarnau pe peretii pictati.
-A, si ce anume am de …aaa…invatat azi? rase intimidata.
-O sa vezi. Rosti rece Edward.
-Ma las pe mana ta…ca intotdeauna dealtfel.
Inaintara in camera. Parchetul stralucea sub pasii lor asemenea unei oglinzi. In jurul lor numai chipuri stralucitoare, haine sclipitoare. Doamnele stateau pe divane (?) iar domnii luptau in centrul salii. Edward saluta cuceritor intreaga adunare. Zambi doamnelor si inclina capul in semn de respect in fata domnilor. Cristina se lasa cucerita de barfa doamnelor si se aseza pe un divan langa ele. Le asculta, subjugata de frumusetea si stralucirea lor. De…masca lor.
-Sus! Striga Edward Cristinei. Ce faci acolo? Vorbesti cu personajele din carte? Nu ai ce discuta cu ele. Ti-am zis, noi am venit aici pentru un scop. Unul bine determinat. Si zicand asta se lipi de un perete intinse mana catre o sabie, si o apuca. Stralucea in lumina candelabrelor; lama ii era atat de minutios filigramata iar manerul era poleit cu aur. Indrepta lama catre Cristina. Fata dechise larg ochii in mirare. Edward inainta rapid spre ea cu sabia indreptata in directia ei. Speriata de masca lui rece, isi intoarse privirea in jur, cautand din ochi o sabie, gasi una sub un divan din apropiere. Se apleca si o apuca repede. Se ridica si facu un pas in spate, pana simti peretele lipit de spatele ei. Edward era la trei pasi de ea. Fata simtea frica cuprizand-o, ar fi fost in stare sa il injunghie ca sa se apere. Era infricosator chipul lui rece.
-Ce faci? il intreba ea cu voce tremurata
El se opri in fata ei si ridica sabia in aer gata sa o implante in ea.
-Staaaiii!!! Tipa ea speriata abea respirand.
In mod straniu cei din jurul lor nici nu intorsesra privirea catre scena ce se desfasura langa ei.
-Nu ma poti omori, nu pe mine!
-Frica este cel mai mare inamic al tau. Spuse Edward lasand jos sabia. Vino cu mine.
-Nu pot merge, imi tremura picioarele. Vreau sa stau jos…esti ingrozitor.
-Vino cu mine!
-Da! raspunse ea enervata. Nu mai fi atat de autoritar.
-Priveste cei doi tineri care se lupta. Este o limita atat de fragila intre sport si furie aici, vezi? In orice clipa unul din ei si-ar putea sfarteca adversarul, uitand de joc.
-Fi mai clar.
-Care este opusul fricii? Intreba calm Edward
-Violenta? Atacul?
-Exact.
-Incerci sa imi spui ca frica genereaza violenta?
-Exact. Uite: un om infricosat este mult mult mai periculos decat unul calm, deoarece gandurile sale ii sunt intunecate, numai subiective. Pierde contactul cu realitatea si isi distorsioneaza exteriorul dupa tiparul fricii lui, il identifica ca fiind ceva nociv, astfel incepand un proces de distrugere si mai ales de autodistrugere.
-Da, inteleg ce vrei sa zici. Zambi Cristina.
-Mai mult, am descoperit aceasta reactie acum la tine.
-Da…sovai ea.
-Nu trebuie sa te jenezi de reactiile tale, Cristina. Le-ai primit odata cu venirea ta aici, in aceasta viata. Majoritatea sunt gesturi sau ganduri absolut involuntare, insa daunatoare evolutiei tale. Asa cum ai descoperit ca materia se poate modifica dupa bunul tau plac fiind tot o holograma, asa vei descoperi si ca reactile tale, majoritatea lor nu sunt facute constinent. Mai mult vei descoperi ca ele sunt lipsite de un scop binedeterminat, sau macar de un rationament logic.
-Insa totusi incostienta este cea mai daunatoare. raspunse fata.
-Da, asta asa este. Sa revenim la problema fricii si violenei. continua calm Edward.
Idea de moarte fizica este cea care determina frica, in cele mai multe cazuri. Orice fiinta se naste cu aceasa trauma ancestrala. Insa ea nu este ceva …motivat, deoarece tu nu esti corpul fizic. Nu esti nici mintea caci asta ar insemna sa mori ca existenta spirituala odata cu putrezirea creierului.
-Atunci de ce totusi aceasta spaima in noi?
-O sa afli. Este teama corpului fizic. Ea nu tine de tine…ca suflet ci de corpul tau fizic, de frica de distrugere. De acea ti-am aratat ca totul in aceasta lume grosiera, materiala este numai iluzie.
-Da, am descoperit asta…si eu, din momentul in care am ales scena in locul scaunului de spectator.
-Desi observatorul este inceputul. spuse Edward
-Da, asa este.
-Intinde mana catre mine Cristina.
Ea il asculta si isi ridica mana catre el.
-Eu as putea acum sa ti-o retez dintr-o singura lovitura.
-Stiu, spuse ea calma.
-Dar stii ce ar insemna asta?
-Nu imi poti reteza mana. rase ea
-Da. Ai dreptate, si stii si de ce?
-Da! Fiindca ceva care intr-un moment exista iar intr-altul nu, ceva care nu este etern…este defapt inexistent.
-Corect. Deci, cum as putea eu sa ucid ceva care de fapt nu exista?
-Nu ai putea. Singurul etern este sufletul, iar pe el nu ai cum sa il ucizi, sa il ranesti sau macar sa il atingi.
Edward zambi.
-Atunci iti mai este frica? O intreba el, iscoditor
-Nu!