CABARET PENTRU MOARTE
de Maria-Magdalena Jindiceanu

Fum dens şi gri... Ţigări rubinii la capete cu ajutorul cărora se incendiaza clipele... Buzele ei roşii, de foc, domină spațiul nopții, în timp ce reflectorul încins luminează grotesc fața ei frumoasă, albă, şi părul. Este un cabaret pentru front, veselie rebelă şi seacă. Muzica răneşte cu trivialitate suflete deja sângerânde şi înveseleşte măştile ce ascund chipurile triste. Numai măştile râd. Un soldat, într-un colț, cu obrazul brăzdat de o cicatrice, stă gânditor, nemişcat ca o statuie. Haina îi duhneşte de alcool. Hohote zgomotoase acoperă alte sunete. Parfumul puternic îneaca nările. Buzele ei roşii, de foc, domină spațiul nopții… Gingăşia pomeților feminini, pudrați cu talc alb, pare să se topească în prezența fețelor schimonosite de bautură. Mângâie din mers toți obrajii şi pare un înger împovărat de păcate în tensiunea aspră a cabaretului pentru moarte, îndesat cu fast şi culoare. Pentru prima oară trivialitatea pare de iertat. Este acceptată uşor în contextul cabaretului morții venită în haine de fum. Întâia dată, vulgaritatea reiese nevinovată în timp ce obuze distrug oameni şi sculptează cratere în pământ. Paharele sunt scăpate din mână şi se sparg în cioburi albastre lângă scena veche şi roasă. Toți calcă pe ele fără să le acorde atenție, în timp ce mirosul este din ce în ce mai greu. Grotescul inspiră cea mai adâncă milă şi dezgustul dispare când compasiunea începe să licărească în suflet. Soldatul cu lacrimi reci, aşezat într-un colț, singuratic, răsuceşte o țigaretă. Este un om cu gândurile sale, cu trăiri şi amintiri... Este un om fără legătură cu omenirea. Mult praf şi căldură... În lumina reflectorului materia fină dansează în aer, îmbâcsindu-l. Numai măştile râd. Buzele ei roşii, de foc, domină spațiul nopții…