Sunet de vioara – Hai cu mine

Eram curioasa. Nu stiam ce va urma. Il supuneam pe Damian la un adevarat interogatoriu. Insa el nu-mi sufla o vorba. Pastra aerul misterios. De parca cineva i-ar fi cerut.
- Hai, nu fii rautacios. Stii cat de repede ma aprinde curiozitatea. E mare lucru sa-mi spui?
- Cu tot respectul domnisoara, dar o surpriza dezvaluita nu mai seamana a surpriza. Nu-i asa? Iar eu nu vreau sa spulber clipa in care vei fi uimita.
- Nici macar un indiciu? Bine. Sa inteleg ca nu vrei. Uf, dificil mai poti fi uneori, i-am replicat resemnata.
- Acum ca am lamurit situatia… cred ca ar trebui sa galopam. Prea am pierdut vremea. Urca pe Tino. Ar fi o idee buna sa mergem impreuna. Nu vreau sa particip la concursuri, deci n-as vedea rostul unui drum la Pegas de unul singur.
- Da. Urc. Oricum, e calul meu.
- Al tau e. Si e mai scump ca o masina de ultim racnet.
- Comparatie?
- Statistica.
- Tino nu poate fi masurat material. Orice incercare de a pune un pret pe el e o jignire care nu poate fi trecuta cu vederea.
- Scumpa mea, nici acum n-ai inteles. E o simpla achizitie.
- Pentru tine. Pentru mine, nu. Nici pentru Vali n-a fost.
- Uneori imi doresc sa am o fiica asa ca tine. Ii iubesti pe toti. Esti o raza rupta din soarele vietii.
- Lasa figurile de stil. La felul in care iti traiesti viata, nici tu nu stii cate fete ai.
- Una.
- Una?
- Are trei ani. Locuieste cu mama ei.
- La asa varsta, nu ma mir. Ai recunoscut-o macar?
- Pai, e o poveste mai lunga. Multe detalii. Poate o sa ti-o spun intr-o zi. Acum mai avem putin si ajungem la Pegas. Oricum, halal mama.
- Oricum… oricum… de parca tatal ar trebui ridicat in slavi.
- Nu eu am lasat-o in orfelinat.
- Poftim?
- Da. Cum auzi. Primul an din viata. Macar o recunosc. Fie ea si ca greseala.
- Un copil nu poate fi niciodata o greseala.
- Poate fi, crede-ma. Daca se naste dintr-o aventura.
- Si nu o iubesti? Deloc?
- Pe mama sau pe fiica?
- Cu mama e clar. Fiica. Nu te-ai gandit sa ai grija de ea?
- Multe pretentii. Nimic realizabil. Ce i-as putea oferi?
- Dar mama ce ii ofera?
- Un acoperis. Are un acoperis sub care sa stea.
- Esti dur. Numai scuze. Cum poti fi asa? E fiica ta. Mai presus de toate.
- Si a ei.
- O spui atat de sec.
- Stiu. Daca nu ii trimiteam bani, si inca ii mai trimit, ar fi fost de mult intr-un orfelinat.
- Nu pot sa cred ca nu-si iubeste fiica.
- Isi iubeste banii din portofel. Nimic mai mult. Cand a aflat originea mea umila m-a parasit. Iar cand m-a angajat Vali, m-a luat cu copilul. Cel putin stiu ca e al meu.
- Te-ai gandit sa pornesti pe un drum al cunoasterii cu ea? Cu fiica ta?
- Cunosc viata. Nu o sa ma joc de-a scoala.
- Oare ea o cunoaste? E sange din sangele tau.
- Mai avem putin si ajungem.
Ocolise conversatia. Sau, cel putin, sfarsitul ei. Calcasem in viata lui. Destul de abil, totusi. Ma interesa ceea ce urma sa gasesc la capatul drumului. Insa nu puteam sa-mi scot din gand o fiinta firava, lipsita de aparare, conceputa in imprejurari indoielnice, fara iubire, fara crez, fara nimic. Nu ma preocupase aventurile lui Damian. Nu pana in acel moment.
Vocea lui Vali imi rasuna in urechi.
Hai cu mine!
Da. Trebuia sa fac ceva pentru micuta. Trebuia.