Partea I

Socrate: Ce înrâurire au avut acuzatorii mei asupra voastră, nu știu, cetățeni ai Atenei; eu cel puțin, ascultându-i, era cât pe ce să nu mă mai recunosc, atât de convingătoare erau cuvintele lor; totuși, la drept vorbind, ei n-au spus nimic adevărat. Însă dintre toate minciunile pe care le-au rostit, m-a uluit cel mai mult afirmația că trebuie să luați bine seama să nu fiți înșelați de mine, un vorbitor - zic ei - nemaipomenit. Și nu le-a fost rușine că vor fi pe loc dovediți mincinoși de mine, prin fapte, de vreme ce nu arăt a fi câtuși de puțin un vorbitor grozav, iar aceasta mi s-a părut cea mai mare nerușinare a lor. Asta dacă nu cumva prin "a fi un vorbitor grozav" ei înțeleg "a spune adevărul"; căci dacă asta vor să spună, aș putea consimți că sunt și eu orator, dar altfel decât ei.

Așadar, după cum ziceam, în vorbele lor a fost foarte puțin adevăr, sau chiar deloc; în schimb, de la mine veți auzi adevărul întreg. Vă jur însă pe Zeus, cetățeni ai Atenei, că nu veți auzi vorbe înfrumusețate și împodobite cu întorsături meșteșugite și cuvinte alese, ca ale acestora, ci voi folosi cuvintele care se întâmplă să-mi vină în minte, încredințat fiind de adevărul spuselor mele; și nimeni dintre voi să nu se aștepte la altceva. Bine mi-ar sta, judecători, la anii mei, să vin în fața voastră cu vorbe ticluite, ca un tinerel. Dimpotrivă, tocmai asta vă rog atenieni și vă rog cu tot dinadinsul: dacă mă veți auzi apărându-mă cu aceleași cuvinte pe care obișnuiesc să le spun și în agora, printre tarabele zarafilor, unde m-au auzit mulți dintre voi, și în alte părți, să nu vă mirați și să nu faceți zarvă. Căci așa stau lucrurile; pentru prima oară am venit la judecată acum, la șaptezeci de ani; sunt cu totul străin de vorbirea de aici. După cum, dacă s-ar întâmpla să fiu cu adevărat un străin, m-ați ierta că vorbesc în graiul și cu deprinderile în care am fost crescut, așa vă cer și acum lucrul acesta, cred eu, pe bună dreptate: să nu vă uitați la felul meu de a vorbi, mai bun sau mai rău, cum o fi, ci să luați seama cu grijă dacă spun lucruri drepte sau nu; căci aceasta este sarcina judecătorului; iar a celui care vorbește - să spună adevărul.

Întâi de toate se cuvine, atenieni, să mă apăr de primele învinuiri mincinoase și de primii mei acuzatori; apoi de acuzațiile și de acuzatorii mei din urmă. Căci mulți sunt cei care m-au învinuit în fața voastră, și încă de mulți ani, fără să spună nimic adevărat; de aceștia mă tem eu mai degrabă decât de Anytos și de ai lui, cu toate că și aceștia sunt de temut. Dar mai de temut sunt, judecători, aceia care, asumându-și rolul de a vă educa, pe cei mai mulți dintre voi, încă de pe când erați copii, încercau să vă convingă aducându-mi vini neadevărate: cum că ar exista un Socrate, om iscusit, care cugetă la cele din cer și cercetează toate câte se află pe pământ și face să învingă judecata strâmbă. De vreme ce mi-au răspândit o asemenea faimă, atenieni, aceștia sunt acuzatorii de care trebuie să mă tem; într-adevăr, cine-i ascultă își închipuie că oamenii care cercetează astfel de lucruri nu cred nici în zei.

De altfel acești acuzatori sunt mulți și mă învinuiesc de multă vreme, vorbind cu voi încă de la vârsta la care erați cât se poate de încrezători, unii dintre voi fiind doar copii și adolescenți; iar ei mă acuzau în lipsă, fără să mă apere cineva. Dar ce este cu totul fără noimă, e că nici măcar numele lor nu le știu și nu le pot spune, în afară poate de al unui oarecare autor de comedii. Toți cei care, din pizmă și prin clevetire, s-au străduit să vă convingă, ca și cei care, după ce s-au lăsat convinși, i-au convins la rândul lor pe alții, toți aceștia mă pun în grea încurcătură; pentru că nu poți aduce pe nici unul dintre ei aici, la judecată, nici nu poți dovedi că n-au dreptate, ci, pur și simplu, trebuie să te aperi luptând cu niște umbre și să acuzi fără să-ți răspundă nimeni. V-ați dat așadar seama și voi, din câte vă spun, că acuzatorii mei sunt de două feluri: unii m-au acuzat de curând, ceilalți demult, cei despre care tocmai vorbesc. Și ați înțeles că trebuie să mă apăr întâi de învinuirile lor, pentru că pe ei i-ați auzit întâi învinuindu-mă, și i-ați auzit mult mai multă vreme decât pe ceilalți, de mai târziu.

Bine. Trebuie deci să mă apăr, atenieni, și să încerc, într-un timp atât de scurt, să nimicesc calomnia înstăpânită de mult în mințile voastre. Dacă asta ar fi mai bine și pentru voi și pentru mine, aș vrea de bună seamă să reușesc și să ajung la un rezultat apărându-mă; dar cred că e greu și-mi dau foarte bine seama cât de greu. Totuși, întâmple-se cum o vrea Zeul, noi suntem datori să dăm ascultare legii și să ne apărăm.

Așadar, să vedem din nou, de la început, care e învinuirea din care s-a născut această ponegrire a mea și pe care s-a sprijinit Meletos când m-a dat în judecată. Bine. Ce-au spus, calomniindu-mă, calomniatorii mei? Trebuie să le citim vorbele ca pe ale unui act de acuzare: "Socrate este vinovat, el iscodește peste măsură cele de sub pământ și cele din cer, face să învingă judecata strâmbă și îi învață și pe alții aceste lucruri". Cam acestea ar fi; ați putut vedea și voi în comedia lui Aristofan un Socrate purtat pe scenă încoace și încolo, spunând că merge prin văzduh și înșirând tot felul de vorbe goale despre lucruri la care eu nu mă pricep nici mult nici puțin. Și eu nu vorbesc cu dispreț despre o astfel de știință, admițând că într-adevăr există cineva care se pricepe la toate acestea, să nu fiu cumva acuzat de Meletos și de așa ceva; însă, în ceea ce mă privește, eu n-am nimic în comun cu ele atenieni. Vă iau ca martori pe aproape toți și vă rog să vă informați și să vă lămuriți unii pe alții, toți câți m-ați auzit vreodată stând de vorbă; sunt printre voi mulți dintre aceștia. Spuneți-vă unii altora dacă vreunul dintre voi m-a auzit vorbind, mult sau puțin, despre așa ceva: și de aici vă veți da seama că și celelalte lucruri pe care lumea le spune despre mine au același temei.

Nu numai că, hotărât lucru, nimic dintre acestea nu e adevărat, dar nu e adevărat nici ce veți fi auzit pe câte unul spunând, că-mi fac o îndeletnicire din a-i învăța pe alții și că le cer plată pentru aceasta. Cu toate că mi se pare frumos să fie cineva în stare să-i instruiască pe oameni, cum fac Gorgias din Leontinoi și Prodicos din Ceos și Hippias din Elis. Într-adevăr, fiecare dintre aceștia este în stare, atenieni, ca, în orice oraș s-ar duce, să atragă pe lângă sine pe tinerii care altminteri ar putea să-și ia drept sfătuitori fără plată pe oricare din concetățenii lor; îi conving pe tineri ca, părăsind tovărășia acelora, să vină la ei, dar plătind bani și purtându-le, pe deasupra, și recunoștință. Uite, am aflat că este aici la noi încă unul din acești învățați, un om din Paros. Tocmai mă dusesem la Callias al lui Hipponicos, care le-a plătit sofiștilor mai mulți bani decât oricare altul. Și l-am întrebat (știind că are doi fii): "Callias, zic, dacă ai fi avut nu doi fii, ci doi mânji sau doi viței, ar trebui să le tocmim un supraveghetor care să desăvârșească în ei toate însușirile lor firești; ar fi vorba de un om priceput la cai sau la muncile câmpului; de vreme ce ei sunt însă oameni, ce fel de îndrumător ai de gând să le iei? Când e vorba de aceste însușiri, de însușirile omenești și cetățenești, cine e omul priceput? Cred că, având feciori, ai chibzuit la asta. Există un astfel de om sau nu?
- Cum să nu, spuse el.
- Cine e, de unde este, și cât cere pentru învățătura lui?
- Euenos din Paros, Socrate, mi-a răspuns. Cere cinci mine.
Și eu l-am fericit pe Euenos dacă are într-adevăr priceperea aceasta și dă învățătură cu atâta cumpătare. Eu, să fiu în stare de astfel de lucruri, nu mi-aș mai încăpea în piele de mândru. Numai că, cetățeni ai Atenei, nu sunt în stare.

S-ar putea însă ca vreunul dintre voi să mă întrebe: "Bine Socrate, dar cu ce te îndeletnicești tu? Din ce s-au iscat aceste clevetiri împotriva ta? Căci, de bună seamă, atâta vreme cât nu făceai nimic mai mult decât ceilalți, nu-ți puteau ieși asemenea faimă și vorbe, dacă nu făceai nimic deosebit față de ceilalți. Spune-ne deci, despre ce este vorba, ca să nu ne facem o părere nechibzuită despre tine".

Cred că cel care ar vorbi astfel ar avea dreptate, astfel că voi încerca să vă arăt ce anume este ceea ce mi-a adus și răul nume și învinuirea. Ascultați deci. Și poate că unora li se va părea că glumesc; dar să știți bine că voi spune deplinul adevăr. În fapt eu m-am ales cu numele acesta, atenieni, numai din pricina unui fel de înțelepciune. Ce fel de înțelepciune? Una care e, probabil, o înțelepciune omenească. Mă tem că este de fapt singura înțelepciune pe care o am; cei despre care vorbeam adineaori or fi poate înțelepți cu vreo înțelepciune mai mult decât omenească. Dacă nu e așa, nu știu ce să mai spun, pentru că eu n-o am, iar cine afirmă că o am, minte și vorbește spre a mă ponegri.

Și acum atenieni, să nu murmurați împotrivă-mi și să nu vi se pară că spun ceva prea de tot; căci vorbele pe care le voi spune nu sunt ale mele, ci voi aduce în fața voastră un vorbitor mai vrednic de încredere. Despre înțelepciunea mea, dacă înțelepciune este, și despre felul ei, vă voi aduce ca martor pe Zeul de la Delphi. Îl cunoașteți, desigur, pe Chairephon; a fost prietenul meu încă din tinerețe și a fost prieten cu cei mai mulți dintre voi; a fugit în exilul știut împreună cu voi și o dată cu voi s-a întors. Și știți cum era Chairephon, cât de aprig în orice se apuca să facă. Astfel odată, mergând la Delphi, a îndrăznit să întrebe oracolul și anume - vă spun să nu murmurați atenieni - să-l întrebe dacă este cineva mai înțelept decât mine; iar Pitia i-a răspuns că nu e nimeni mai înțelept. Despre aceasta vă va putea da mărturie fratele său, de vreme ce el a murit.

Să vedeți pentru ce vă spun acestea: tocmai pentru că am de gând să vă arăt de unde s-au născut vorbele rele împotriva mea.
Auzind eu acele lucruri, am început să mă gândesc astfel: "Oare ce spune Zeul și cu ce tâlc? Eu îmi dau seama că nu sunt înțelept nici în mare, nici în mică măsură; atunci la ce se poate gândi când spune că eu sunt cel mai înțelept? Pentru că, de bună seamă, el nu minte; doar nu-i e îngăduit.". Și multă vreme am fost nedumerit ce vrea să spună; apoi, greu de tot m-am hotărât să cercetez lucrul cam în felul acesta: m-am dus la unul din cei care erau socotiți înțelepți, pentru ca acolo, mai degrabă decât oriunde, să dezmint oracolul și apoi să-i arăt Zeului: "Omul acesta e mai înțelept decât mine, în timp ce tu ai spus că eu aș fi." Cercetându-l deci pe acesta - nu-i nevoie să-i spun pe nume, era unul dintre oamenii politici -, iscodindu-l eu și stând de vorbă cu el, uite cam ce impresie am avut, atenieni:

Mi s-a părut că omul meu trece drept înțelept în ochii celor mai mulți oameni și în primul rând în ai lui însuși. Dar că de fapt nu este! M-am apucat apoi să-i arăt că numai își închipuie că e înțelept, dar că nu este. Din clipa aceea m-au urât și el și mulți dintre cei care erau de față.

Plecând de acolo cugetam în sinea mea: "Într-adevăr, eu sunt mai înțelept decât acest om: mă tem că nici unul dintre noi nu știe nimic bun și frumos, numai că el își închipuie că știe ceva, deși nu știe; eu însă, de vreme ce nici nu știu, nici nu-mi închipui că știu". Am mers apoi la altul, la unul dintre cei care treceau drept și mai înțelepți decât primul, și am ajuns la aceeași încheiere; și de atunci m-au urât și el și mulți alții.

După acestea i-am luat pe toți la rând, dându-mi seama, cu mâhnire și cu teamă, că mă fac urât de ei; totuși mi se pare că trebuie să așez cuvintele Zeului mai presus de orice; dacă voiam deci să cercetez ce spune oracolul, eram silit să merg la toți cei care păreau a ști ceva. Și mă jur pe câine, atenieni, - pentru că sunt dator să vă spun adevărul - vă jur că așa mi s-a întâmplat: aproape toți cei care aveau cel mai bun renume mi s-au părut, cercetându-i eu potrivit spuselor Zeului, că au cele mai mari scăderi, pe când alții, care erau socotiți mai neînzestrați, mi-au părut mai în stare de chibzuință. Iată, sunt dator să vă povestesc cum am rătăcit, ca un om supus la grele munci, pentru ca oracolul să devină pentru mine ceva de neclintit.

Așadar, după oamenii politici m-am dus la poeți: la autorii de tragedii, de ditirambi și la ceilalți, pentru ca acolo să mă prind eu însumi asupra faptului că sunt mai puțin învățat decât ei. Luând deci acele opere ale lor care-mi păreau mai îngrijit lucrate, îi întrebam ce oare vor să spună prin ele, pentru ca totodată să și învăț câte ceva de la ei. Îmi e tare greu să vă spun adevărul, cetățeni, totuși el trebuie spus: într-un cuvânt, aproape oricare dintre cei de față ar fi putut vorbi mai bine decât ei despre lucruri pe care ei înșiși le făcuseră. Mi-am dat seama astfel în scurtă vreme și despre poeți, că nu din înțelepciune fac ceea ce fac, ci printr-o înzestrare firească și sub puterea inspirației, întocmai ca profeții și tâlcuitorii de oracole; căci și aceștia spun multe lucruri frumoase, dar de fapt nu știu nimic din ce spun. Am văzut că poeții sunt și ei într-o situație asemănătoare și totodată mi-am dat seama că, din cauza darului lor poetic, își închipuie că în general nimeni nu e mai înțelept decât ei. Ceea ce nu-i adevărat. Și de acolo am plecat deci convins că eu îi întrec în același fel ca și pe oamenii politici.

În sfârșit m-am dus pe la meșteșugari; căci îmi dădeam seama că, la drept vorbind, eu nu știu nimic, iar ei se vor dovedi, desigur, că știu multe lucruri frumoase. Și în aceasta nu m-am înșelat, ei știau într-adevăr lucruri pe care eu nu le știam, și prin aceasta erau mai înțelepți ca mine. Însă, cetățeni ai Atenei, mi s-a părut că bunii meșteșugari fac aceeași greșeală ca poeții: pentru că își îndeplinea bine meșteșugul, fiecare credea că este cât se poate de înțelept și în celelalte privințe, și anume în cele mai însemnate, și tocmai această nesocotință le întuneca înțelepciunea pe care o aveau, încât am ajuns să mă întreb, în privința oracolului, dacă aș vroi să fiu mai degrabă așa cum sunt, nici înțelept cu înțelepciunea lor și nici prost cu prostia lor, sau să le am pe amândouă, așa cum le au ei. Mi-am răspuns deci, mie și oracolului, că mi-e mai de folos să fiu așa cum sunt.

Din aceasta cercetare, cetățeni ai Atenei, s-au iscat împotrivă-mi multe uri, și încă atât de grele și de aspre, încât din ele s-au născut multe clevetiri și mi s-a dat numele acesta, de "înțelept". Căci de fiecare dată cei de față își închipuiau că eu, în înțelepciunea mea, știu ceea ce dovedeam că celălalt nu știe; dar de fapt, cetățeni, mă tem că înțelept e numai Zeul și, prin vorbele oracolului, el spune că înțelepciunea omenească valorează puțin sau chiar nimic; și mi se pare că acest lucru îl numește "Socrate", folosindu-se de numele meu ca să facă din mine o pildă, ca și cum ar spune: "Oameni buni, cel mai înțelept dintre voi este acela care, la fel ca Socrate, și-a dat seama că într-adevăr, cât privește înțelepciunea, nu e bun de nimic". Iar eu, chiar și acum, mergând peste tot, caut și iscodesc după cuvintele Zeului pe orice atenian sau străin care îmi pare a fi înțelept; și dacă-mi dau seama că nu e, îi arăt acelui om, întărind vorba Zeului, că nu e înțelept. Și din cauza acestei stăruitoare îndeletniciri nici n-am mai avut timp să fac ceva vrednic de luat în seamă, fie pentru cetate, fie pentru casa mea, ci mă aflu în mare sărăcie, în slujba Zeului cum sunt.

Pe lângă acestea tinerii care de bună voia lor mă urmează, cei cu cele mai multe răgazuri, fii de oameni foarte bogați, sunt încântați de felul în care iscodesc eu oamenii și adesea mă imită, apucându-se să-i ia la întrebări pe alții; de altminteri ei găsesc, cred eu, din belșug oameni care-și închipuie că știu ceva, dar de fapt știu puține lucruri sau nimic. Așa se face că oamenii iscodiți de ei se mânie pe mine iar nu pe ei înșiși, spunând apoi că Socrate e un mare ticălos care îi strică pe tineri. Dar când îi întreabă cineva ce anume face și ce-i învață ca să-i strice, ei n-au ce spune, doar nu știu nimic; ca să nu se vadă însă că sunt descumpăniți, spun ce se spune de obicei despre un filozof, că "cercetează cele din cer și de sub pământ", că "nu crede în zei", că "face să învingă judecata strâmbă". Desigur, n-ar vrea să recunoască adevărul, adică faptul, dat în vileag, că ei doar se prefac a ști ceva, când de fapt ei nu știu nimic. Oamenii aceștia, ambițioși fiind, îndârjiți și numeroși și vorbind convingător și cu stăruință despre mine, v-au împuiat urechile ponegrindu-mă cu înverșunare și mai de mult și acum.

Pe acest temei au tăbărât asupra mea și Meletos și Anytos și Lycon: Meletos dând cuvânt dușmăniei poeților, Anytos celei a meșteșugarilor și oamenilor politici iar Lycon celei a retorilor. Astfel că, după cum spuneam la început, m-aș mira să fiu în stare în atât de puțină vreme să dovedesc neadevărul unei învinuiri atât de adânc înrădăcinate. Adevărul este acesta, pe care vi-l spun eu, cetățeni ai Atenei, iar vorba mea nu vă ascunde nimic și nu ocolește nimic, nici lucruri mari, nici lucruri mărunte. Și totuși știu destul de bine că în felul acesta îmi atrag ura lor din aceleași vechi pricini; ceea ce e, de altfel, o dovadă că spun adevărul și că tocmai acesta este răul meu nume și acestea pricinile lui. Iar dacă, fie acum, fie altădată, veți cerceta aceste lucruri, veți vedea că așa este.

În privința învinuirilor aduse mie de primii acuzatori, fie de ajuns în fața voastră apărarea aceasta. Iar acum voi încerca să mă apăr împotriva lui Meletos, omul acesta de treabă și devotat cetății, din câte zice el, precum și împotriva celui de al doilea rând de acuzatori ai mei. Să luăm din nou, așadar, învinuirea adusă de ei sub jurământ, pentru că e vorba acum de alți acuzatori. Sună cama așa:"Socrate calcă legea stricându-i pe tineri și necrezând în zeii în care crede cetatea, ci în alte divinități, noi". Cam așa sună actul de acuzare; să-i cercetăm acum fiecare punct în parte.

Se spune deci că eu calc legea stricând tineretul. Eu însă, atenieni, spun că tocmai Meletos calcă legea, pentru că ia în glumă lucruri serioase, aducând cu ușurătate oameni la judecată și prefăcându-se plin de râvnă și de grijă pentru lucruri de care nu i-a păsat niciodată. Că așa stau lucrurile, voi încerca să vă dovedesc și vouă.

Meletos, vino aici și spune-mi: ți se pare sau nu foarte important ca tinerii să fie cât mai buni?
- Sigur că da.
- Atunci fi bun și spune-le judecătorilor noștri: cine îi face pe tineri mai buni? Nu încape îndoială că știi, de vreme ce porți grija acestui lucru. Pe cel care îl strică l-ai găsit, după cum spui, adică pe mine, și l-ai adus aici la judecată și îl învinuiești; dar acela care îi face mai buni, hai și ne spune, arată-ne: cine este?
Vezi Meletos, că taci și nu poți să răspunzi? Nu crezi că e un lucru de rușine și o dovadă îndestulătoare a spuselor mele: că nu te-ai sinchisit niciodată de asta? Hai spune, vrednice Meletos, cine îi face pe tineri mai buni?
- Legile.
- Dar nu asta te întreb preabunule, ci care om îi face mai buni, unul care să știe printre altele și în primul rând, și acest lucru, legile.
- Aceștia de aici, Socrate, judecătorii.
- Cum adică Meletos; aceștia sunt în stare să-i educe pe tineri și să-i facă mai buni?
- Neîndoielnic.
- Oare toți, sau unii da și alții nu?
- Toți.
- Minunată vorbă, jur pe Hera, și mare belșug de oameni folositori ne arată. Dar ia spune-mi: și aceștia, ascultătorii, îi fac pe tineri mai buni, sau nu?
- Și aceștia.
- Dar membrii Sfatului?
- Și membrii Sfatului.
- Doar n-ai să spui, Meletos, că membrii Adunării poporului îi strică pe tineri. Sau și ei îi fac mai buni, cu toții?
- Și ei.
- S-ar părea deci că toți atenienii, în afară de mine, îi fac pe tineri desăvârșiți; și numai eu îi stric; așa spui tu?
- Hotărât că așa spun.
- Ai înțeles de bună seamă marea mea nefericire! Dar răspunde-mi: oare și la cai ți se pare că lucrurile stau la fel? Cei care îi fac mai buni sunt oamenii toți și unul singur e cel care îi strică? Sau, tocmai pe dos, în stare să-i facă mai buni e unul singur, sau sunt foarte puțini, și anume cei de meserie, iar cei mai mulți, ori de câte ori au de-a face cu caii și îi folosesc, îi strică? Sau, tocmai pe dos, în stare să-i facă mai buni e unul singur, sau sunt foarte puțini, și anume cei de meserie, iar cei mai mulți, ori de câte ori au de-a face cu caii și îi folosesc, îi strică? Oare nu așa se întâmplă Meletos, și cu caii și cu toate celelalte animale? Ba chiar așa este, fie că tu și cu Anytos sunteți de acord, fie că nu; și mare noroc ar avea tinerii dacă unul singur i-ar strica și toți și ceilalți le-ar fi de folos. Ai dat însă o dovadă îndestulătoare, Meletos, că niciodată nu te-a frământat grija pentru tineri și se vede limpede că nicidecum nu te-ai omorât cu firea cugetând la lucrurile de care mă învinuiești.

Mai spune-ne ceva Meletos, pentru numele lui Zeus: oare e mai bine să trăiești printre cetățeni de treabă sau printre ticăloși? Hai, dragul meu, răspunde; doar nu te întreb cine știe ce lucru greu. Oare cei ticăloși nu le fac rău celor care se află mereu în preajma lor, iar cei buni nu le fac ei bine?
- Ba da, desigur.
- Atunci există cineva care preferă să fie înconjurat mai degrabă de oameni care-i fac rău, decât de oameni care să-i fie de folos? Răspunde preabunule, căci și legea îți poruncește să răspunzi. Există cineva care să vrea să i se facă rău de către cei din jur?
- Sigur că nu.
- Atunci spune: oare mă aduci aici, la judecată, pentru că îi stric pe tineri și-i fac ticăloși dinadins, sau pentru că fac asta fără să-mi dau seama?
- Sigur că dinadins.
- Păi cum vine asta Meletos? Cu atât ești tu mai înțelept decât mine, la vârsta mea, încât tu să-ți fi dat seama că oamenii răi le fac întotdeauna rău celor din jurul lor, iar cei buni le fac bine iar eu să fi ajuns într-un asemenea hal de prostie încât să nu știu nici atâta, că dacă voi face ca un om din preajma mea să ajungă un ticălos, mă voi pune în primejdie ca acela să-mi facă rău la rându-i, așa încât să-mi fac dinadins, cum spui tu, acest neajuns atât de mare? De asta n-ai să mă convingi nici pe mine, și cred că nici pe altcineva; ci ori nu-i stric pe tineri, ori dacă îi stric, o fac fără să vreau. Încât tu, oricum ar sta lucrurile, minți!

Dacă îi stric fără voie, atunci, după lege, acest fel de greșeli fără voie nu trebuie aduse în fața judecății, ci trebuie să fiu luat deoparte, învățat și sfătuit; pentru că e limpede că, dacă-mi voi da seama, voi înceta să fac ceea ce fac fără să vreau. Tu însă te-ai ferit să te apropii de mine și să mă înveți, și n-ai vrut; în schimb mă aduci aici, unde, după lege, trebuie aduși cei care au nevoie de pedeapsă și nu de învățătură.

Este însă destul de limpede atenieni ce spuneam eu, și anume că lui Meletos nu i-a păsat niciodată, nici mult, nici puțin de aceste lucruri. Totuși, ia spune-ne: cum zici tu oare Meletos, că-i stric eu pe tineri? Din acuzația pe care ai întocmit-o reiese că-i învăț să nu creadă în zeii în care crede cetatea, ci în alte divinități, noi. Sau nu spui că îi stric prin aceste învățături?
- Ba da, chiar așa spun.
- Atuncea, Meletos, chiar în numele acestor zei despre care e vorba acum, spune-ne mai lămurit, atât mie cât și acestor oameni, pentru că eu nu reușesc să înțeleg: afirmi oare că eu învăț lumea să creadă că există unii zei și eu însumi cred că există zei, deci nu sunt cu totul ateu (și astfel, deci, nu calc legea), însă nu cred în zeii cetății, ci în alții, și despre aceasta să fie vorba când pomenești în acuzarea mea de "alți zei"; sau afirmi că eu nu cred deloc în zei și-i învăț așa și pe ceilalți?
- Așa spun, că nu crezi deloc în zei.
- O, uimitorule Meletos, pentru ce spui acestea? Deci eu nu cred că Soarele și Luna sunt zei, cum cred ceilalți oameni?
- Mă jur pe Zeus, judecători, bineînțeles că nu crede, de vreme ce spune că Soarele e de piatră iar Luna - de pământ.
- Bine, dar îți închipui că-l acuzi pe Anaxagoras, dragul meu Meletos, și astfel îți arăți disprețul față de judecători, socotindu-i atât de puțini învățați încât să nu știe că tocmai lucrările lui Anaxagoras din Clazomene sunt pline de astfel de vorbe; pasă-mi-te și tinerii le-ar învăța de la mine când, dimpotrivă, ar putea, cumpărându-le de la teatru cu cel mult o drahmă, să-și bată joc de Socrate, dacă el ar pretinde că îi aparțin aceste învățături, de altfel atât de ciudate. Dar, pentru numele lui Zeus, asta e părerea ta despre mine, că nu cred deloc în zei?
- Nu crezi, mă jur pe Zeus, nu crezi câtuși de puțin.
- Nu ești de bună credință Meletos, iar acum nici față de tine însuți, pare-mi-se. Eu socotesc atenieni că acest om e pătimaș și nestăpânit la culme și că, într-adevăr din patimă și nestăpânire, ca și fiindcă e prea tânăr, a întocmit această acuzație. Pentru că el se aseamănă cuiva care ar pune, ca să mă încerce, un fel de enigmă: "Oare își va da seama Socrate, înțeleptul, că eu mă țin de glume și mă contrazic pe mine însumi, sau îi voi înșela și pe el și pe ceilalți ascultători?" Mi se pare, într-adevăr, că el se contrazice în acuzație, ca și cum ar spune: "Socrate calcă legile pentru că nu crede în zei, iar în schimb crede în zei!" Desigur acestea nu pot fi decât vorbele cuiva care glumește.

Cercetați împreună cu mine cetățeni, de ce mi se pare mie că glumește; iar tu răspunde-ne Meletos. Voi însă amintiți-vă ce v-am rugat de la început, să nu murmurați împotriva mea dacă voi vorbi în felul meu obișnuit.
Se află cineva oare, Meletos, care să creadă că există lucruri omenești, fără să creadă că există oameni? Să răspundă, atenieni, și să nu mai facă mereu zarvă! Este cineva care să nu creadă că există cai, dar să creadă că există călărie? Sau să nu creadă că există flautiști, dar să creadă că există arta flautistului? Nu Meletos, preaales bărbat, nu există; dacă tu nu vrei să răspunzi, ți-o voi spune eu și ție și celorlalți de aici. Atunci răspunde măcar la ceea ce urmează: poate cineva să creadă că există lucruri privitoare la daimoni, fără să creadă în daimoni?
- Nu se poate.
- Cât îți sunt de îndatorat că ai răspuns în sfârșit, silit fiind de cei de față! Spui, așadar, că eu cred și că, la rândul meu, îi învăț pe alții, lucruri privitoare la daimoni, zici tu, și așa ai și întărit prin jurământ, în actul de acuzare. Dar, de vreme ce eu cred în lucrurile privitoare la daimoni, urmează neapărat de aici că eu cred și în daimoni. Nu așa stau lucrurile? Ba chiar așa; și socotesc că gândești la fel cu mine, de vreme ce nu răspunzi. Iar pe daimoni nu-i credem zei sau odrasle de zei? Așa e, sau nu?
- Da, desigur.
- Deci, de vreme ce eu cred în daimoni, după cum zici, iar daimonii sunt niște zei, tocmai de aceea spun eu că umbli cu enigme și cu glume când spui că eu nu cred în zei și apoi, din nou, că aș crede, de vreme ce cred în daimoni. Căci dacă daimonii sunt odraslele zeilor, copii din flori, fie de la nimfe, fie de la alte mame, după cum se povestește, cine ar crede că există odrasle ale zeilor, dar zei nu? Ar fi la fel de lipsit de noimă, ca și cum cineva ar crede că există odraslele cailor și măgarilor, catârii, iar cai și măgari n-ar crede că există. Dar nu cu alt gând ai întocmit, Meletos, această acuzație, decât pentru a ne pune la încercare, sau pentru că nu aveai nici o acuzație adevărată pe care s-o arunci asupra mea; iar să convingi pe cineva, oricât de puțină minte ar avea, că a crede în cele privitoare la daimoni nu e totuna cu a crede în cele privitoare la zei, ci înseamnă a nu crede nici în daimoni, nici în zei, nici în eroi, să convingi pe cineva de aceasta, zic, nu e cu putință prin nici un meșteșug.

Sper însă, atenieni, că nu mai e nevoie de multă apărare ca să vă arăt că eu nu calc legile, precum mă acuză Meletos; după mine, cât am vorbit e de ajuns. Dar, după cum am spus și mai înainte, am atras asupra mea o mare ură și din partea multora; să știți prea bine că așa este.

Iar dacă mă va duce la pieire ceva, nu va fi nici Meletos, nici Anytos, ci ponegrirea și invidia mulțimii; acestea au dus la pieire și pe mulți alți oameni, și oameni de treabă, și cred că vor continua să-i piardă; nici o primejdie să fiu eu ultimul!

Poate că ar spune cineva: "Oare nu ți-e rușine Socrate, că ai făcut asemenea fapte pentru care te afli acum în primejdie de moarte?". Iar eu i-aș putea răspunde pe drept cuvânt: "Omule, nu ai dreptate dacă-ți închipui că acela care poate fi cât de cât folositor trebuie să cântărească sorții de moarte ori de viață. El nu trebuie să ia aminte la un singur lucru, ori de câte ori făptuiește ceva, dacă ceea ce face e drept sau nedrept sau dacă e un lucru vrednic de un om bun sau de un om rău. După vorba ta ar fi niște oameni de nimic toți eroii care și-au dat viata la Troia, atât ceilalți cât și fiul zeiței Thetis, el căruia primejdia i s-a părut atât de vrednică de dispreț pe lângă amenințarea rușinii, încât, atunci când el ardea de dorința de a-l ucide pe Hector și când mama sa, zeiță fiind, i-a spus cam așa: "Copilul meu, dacă vei răzbuna moartea prietenului tău Patrocle și-l vei ucide pe Hector, vei muri și tu; căci îndată după Hector ți-e pregătită pieirea". Deci, auzind atunci aceste cuvinte, n-a luat în seamă moartea și primejdia, temându-se mult mai mult să-și ducă viața ca un netrebnic, fără să-și răzbune prietenii și a zis: "De-aș muri pe dată după ce l-am pedepsit pe cel ce mi-a făcut nedreptate, ca să nu rămân de batjocură, aici, lângă corăbiile încovoiate, povară gliei". Crezi că el n-a disprețuit moartea și primejdia?"

Și într-adevăr atenieni, așa și trebuie să fie: ori că ți-ai ales singur un loc în luptă, socotindu-l cel mai potrivit, ori că ai fost așezat acolo de comandantul tău, în locul acela trebuie, cred eu, să înfrunți neclintit primejdia, fără să iei în seamă nici moartea, nici altceva, orice ar fi, ci numai dezonoarea. Iar eu aș săvârși într-adevăr ceva groaznic dacă, după ce atunci când m-au rânduit într-un post arhonții pe care voi i-ați ales ca să-mi comande la Potideea, ca și la Amphipolis și la Delion, acolo unde m-au așezat ei, acolo am rămas, ca și oricare altul, înfruntând primejdia morții. Acum, în schimb, când Zeul îmi rânduiește, după cum am socotit și am înțeles eu, că trebuie să-mi petrec viața cugetând și scrutându-mă pe mine însumi și pe alții, acum eu, temându-mă sau de moarte, sau de orice altceva, mi-aș părăsi postul. Acesta ar fi un lucru groaznic și, într-adevăr, pe bună dreptate aș fi dus la închisoare sub cuvânt că nu cred în zei, de vreme ce n-aș da crezare oracolului și m-aș teme de moarte și aș socoti că sunt înțelept fără să fiu.

Căci să te temi de moarte, cetățeni, nu este nimic altceva decât să-ți închipui că ești înțelept fără să fii; înseamnă să crezi că știi ceea ce nu știi.

Căci nimeni nu știe ce este moartea și nici dacă nu e cumva cel mai mare bine pentru un om, dar toți se tem de ea, ca și cum ar fi siguri că e cel mai mare rău. Iar acest fel de a gândi cum să nu fie tocmai prostia aceea vrednică de dispreț - de a crede că știi ceea ce de fapt nu știi?

Eu însă, atenieni, poate că tocmai prin aceasta și în acest punct mă deosebesc de cei mai mulți (chiar dacă ar însemna să spun că într-o privință sunt mai înțelept decât altul) și anume că, dacă nu știu mare lucru despre cele din Hades, îmi și dau seama că nu știu. Dar a face nedreptăți și a nu te supune celui mai bun, fie el om sau Zeu, știu că acestea sunt fapte rele și rușinoase. Așadar, de niște lucruri despre care nu știu dacă nu cumva sunt bune nu mă voi teme și nu voi fugi de ele, mai degrabă decât de aceste lucruri despre care știu sigur că sunt rele.

Încât nici dacă voi mi-ați da drumul acum, împotriva vorbelor lui Anytos care a spus că ori trebuia de la bun început să nu fiu adus aici, sau, de vreme ce am fost adus, nu e cu putință să nu fiu osândit la moarte, pentru că dacă aș scăpa, zice el, fiii voștri, care și așa se îndeletnicesc cu ceea ce îi învață Socrate, ar ajunge stricați pe de-a întregul cu toții; și dacă pe lângă acestea mi-ați spune: "Socrate, acum nu-i vom da ascultare lui Anytos, ci te lăsăm liber, însă cu condiția să nu-ți mai petreci vremea niciodată cu această cercetare, nici să nu mai filozofezi; iar dacă vei mai fi prins făcând acestea, vei fi dat morții". Dacă mi-ați da drumul, zic, cu această condiție, atunci v-aș spune: "Atenieni, în ceea ce mă privește, vă mulțumesc și vă sunt recunoscător, dar mă voi supune mai degrabă Zeului decât vouă și, câtă vreme voi mai avea suflare în mine și voi mai fi în stare, nu voi înceta pentru nimic în lume să filozofez și să vă îndemn, precum și să atrag atenția mereu, oricui mi-ar ieși în cale, spunându-i, după obicei: "O, preabunule, tu, care ești atenian, din cetatea cea mai mare și mai vestită în înțelepciune și putere, nu ți-e oare rușine că de bani te îngrijești, ca să ai cât mai mulți și cât mai multă glorie și cinstire, iar de cuget și de adevăr și de suflet, ca să fie cât mai frumos, nu te îngrijești și nu-ți pasă? Nu ți-e rușine?"

Iar dacă cineva dintre voi se va împotrivi și va spune că, dimpotrivă, se îngrijește, nu-l voi lăsa să plece îndată și nu mă voi îndepărta de el, ci-l voi întreba și-l voi cerceta și-l voi mustra. Iar dacă mi se va părea că n-a dobândit virtutea, dar spune că a dobândit-o, îl voi certa pentru că pune foarte puțin preț pe cele mai însemnate lucruri, pe când pe lucrurile de nimic pune cel mai mare preț. Așa voi face eu cu orice om pe care-l voi întâlni, fie tânăr, fie bătrân, străin sau cetățean, dar mai ales cu voi, cetățenii, pentru că-mi sunteți mai apropiați prin obârșie. Căci așa poruncește Zeul, fiți siguri de asta. Și socotesc că voi n-ați avut încă parte în cetate de un bine mai mare decât supunerea mea la porunca Zeului.
Căci nu fac nimic altceva decât să colind orașul încercând mereu să vă conving și pe tineri și pe bătrâni, să nu vă îngrijiți de trup și de bani nici mai mult, nici deopotrivă ca de suflet, spre a-l face să fie cât mai bun. Pentru că nu virtutea se naște din avere, ci din virtute vin și averea și toate celelalte bunuri. Atât pentru fiecare om în parte cât și pentru cetate în întregul ei. Dacă spunând acestea îi stric pe tineri, atunci aceste lucruri ar putea fi vătămătoare; dar dacă cineva spune că eu vorbesc într-alt fel, atunci nu are dreptate. În această privință v-aș mai spune deci, atenieni, doar atât: ascultați-l pe Anytos sau nu, dați-mi drumul sau nu-mi dați, eu nu voi face altceva nici dacă trebuie să mor de nenumărate ori.

Nu murmurați atenieni, ci faceți mai departe cum v-am rugat. Nu murmurați, orice aș spune, ci ascultați. Căci ascultând, cred că veți avea și un folos.

Am de gând să vă spun unele lucruri care vor stârni poate și strigăte: vă rog să nu faceți asta cu nici un chip. Căci să știți bine, dacă mă veți ucide cumva pe mine, care sunt așa cum v-am spus, nu-mi veți face mie mai mult rău decât vouă înșivă. Pentru că mie, nici Meletos, nici Anytos nu mi-ar putea face vreun rău. N-ar avea cum, căci nu cred că legea îngăduie ca omul mai bun să sufere din pricina celui mai rău. Firește, m-ar putea osândi la moarte sau m-ar putea izgoni în exil sau lipsi de drepturile de cetățean. Asemenea lucruri însă ar putea fi nefericiri mari după gândul acestui om sau după altcineva, dar eu nu le socotesc așa; cu mult mai mare nefericire e să faci ceea ce face acesta acum, încercând să osândească un om la moarte pe nedrept. De aceea mă bucur acum: nu pentru mine, cum s-ar putea crede, departe de asta atenieni; pentru voi mă apăr, ca nu cumva, osândindu-mă, să păcătuiți față de darul pe care vi l-a făcut Zeul. Căci dacă mă veți ucide pe mine, nu veți mai găsi lesne un alt om care, cu adevărat - chiar dacă ar părea o vorbă caraghioasă - să fie pus de Zeu pe lângă cetate întocmai ca pe lângă un cal, mare și de soi dar care, din pricina mărimii, ar fi cam leneș și ar trebui să fie trezit de un tăun; la fel mi se pare că m-a așezat Zeul pe lângă cetate pe mine, unul care nu va înceta defel să vă trezească și să vă convingă și să vă mustre cât e ziua de lungă, ținându-se de voi pretutindeni. Nu veți mai avea parte ușor de un astfel de om, atenieni, așa că, dacă-mi veți da ascultare, mă veți cruța. Voi însă, mâniați, ca niște oameni treziți din somn când abia au ațipit, veți lovi poate în mine și, dându-i ascultare lui Anytos, mă veți osândi poate cu ușurință la moarte; apoi însă ați continua să dormiți tot restul vieții, dacă nu cumva Zeul, având grijă de voi, v-ar trimte pe altcineva.

Că sunt un om pe care Zeul l-a dăruit cetății, v-ați putea da seama și din aceasta: nu pare a fi lucru omenesc lipsa mea de grijă pentru toate ale mele, statornica mea nepăsare față de treburile casei, timp de atâția ani, faptul că m-am îndeletnicit în schimb cu treburile voastre, apropiindu-mă mereu de fiecare în parte, ca un părinte sau ca un frate mai mare, dându-mi osteneala de a vă convinge să năzuiți spre virtute. Și măcar dacă aș trage vreun folos sau aș lua vreo plată pentru că vă dau aceste îndemnuri, ar mai avea o noimă; acum însă, vedeți și voi că aceia care mă acuză, deși îmi aruncă învinuiri cu atâta nerușinare în toate celelalte privințe, totuși n-au putut avea chiar nerușinarea de a aduce și un martor cum că eu aș fi luat sau aș fi cerut vreodată plată. În schimb, cred că aduc eu un martor vrednic de crezare că spun adevărul: sărăcia mea.

Vi se pare poate ciudat că eu dau târcoale fiecăruia în parte, îl sfătuiesc astfel și mă ostenesc cu el, iar în public, în fața mulțimii, nu îndrăznesc să vin, ca să dau sfaturi cetății. Pricina e aceea despre care m-ați auzit adesea vorbind pretutindeni: că în mine vorbește ceva divin, un Zeu, după cum, în bătaie de joc, a scris și Meletos în acuzație. Și anume, încă de când eram copil, există un glas care, ori de câte ori se face auzit, mă oprește să fac ceea ce aveam de gând să fac. Dar niciodată nu mă îndeamnă să fac ceva! El este cel care se împotrivește să mă ocup de treburile cetății. Și cred că pe bună dreptate se împotrivește! Să știți bine atenieni: dacă eu m-aș fi apucat să mă ocup de treburile publice, de mult aș fi pierit fără nici un folos, nici pentru voi, nici pentru mine. Și să nu vă mâniați că spun adevărul; n-are cum scăpa de pieire un om care vi se împotrivește după cinstită dreptate, vouă sau altei mulțimi, încercând să împiedice în cetate multe lucruri nedrepte și nelegiuite; ci acela care luptă într-adevăr pentru dreptate, dacă vrea să scape cu viață cât de puțină vreme, trebuie să rămână un om de rând și nu să aibă vreo funcție publică. Iar eu vă voi aduce dovezi trainice pentru aceasta, nu vorbe, ci lucrurile pe care le prețuiți voi: fapte. Ascultați deci ce mi s-a întâmplat, ca să știți că pentru nimic în lume nu m-aș abate de la dreptate de teama morții, dar că, neabătându-mă, m-aș îndrepta totodată spre pieire. O să vă spun lucruri mai de rând, ca la judecăți, dar sunt lucruri adevărate.

Eu n-am avut niciodată altă însărcinare publică în cetate, atenieni, dar membru al sfatului am fost; și s-a întâmplat să-i vină rândul la pritanie tribului nostru, Antiochis, atunci când voi ați vrut ca, pe cei zece generali care n-au adunat trupurile celor morți în bătălia navală, să-i judecați laolaltă, călcând legea, după cum v-ați dat seama cu toții mai târziu. Dintre toti pritanii, numai eu m-am împotrivit să călcați legile și am votat împotrivă; și deși vorbitorii erau gata să mă acuze și să mă trimită în judecată, în timp ce voi strigați și-i întărâtați, eu am socotit că trebuie să înfrunt primejdia de dragul legii și al dreptății, mai degrabă decât să vă țin partea vouă, care voiați să dați hotărâri nedrepte, numai pentru că m-aș fi temut de lanțuri sau de moarte.
Și acestea se întâmplau pe când în cetate era încă orânduirea democratică. Dar, după ce a venit oligarhia, cei treizeci ne-au chemat în Tholos, pe mine și pe alți patru, și ne-au poruncit să-l aducem din Salamina pe Leon Salamineanul, ca să-l ucidă; după cum au dat multe porunci de acest soi și multor altora, vrând să compromită pe cât mai mulți. Însă eu atunci, nu prin vorbă ci prin faptă, am arătat că nu-mi pasă de moarte nici cât negru sub unghie, dacă n-ar fi o vorbă cam necioplită. Dar să nu fac ceva nedrept sau nelegiuit, de asta îmi pasă din plin. Căci pe mine acea cârmuire n-a reușit să mă înspăimânte, cât era ea de puternică, așa încât să fac ceva nedrept. Ci, după ce am ieșit din Tholos, ceilalți patru s-au dus în Salamina și l-au adus pe Leon, iar eu, plecând de acolo, m-am dus acasă. Și poate că aș fi fost ucis din această cauză, dacă acea cârmuire n-ar fi căzut curând după aceea. Și pentru aceste lucruri există mulți martori.

Credeți așadar că aș mai fi fost în viață atâta vreme, dacă m-aș fi îndeletnicit cu treburile publice și, purtându-mă cum se cade să se poarte un om de treabă, le-aș fi venit în ajutor celor drepți și, după cum se și cuvine, aș fi pus acest lucru mai presus de toate? Departe de asta atenieni! Și nici altcineva, oricine ar fi fost, n-ar fi rămas în viață. Însă pe mine mă veți găsi același om în tot cursul vieții, chiar dacă am avut o însărcinare publică, același și ca simplu cetățean: unul care nu a îngăduit ceva împotriva dreptății, nimănui - nici altora și nici vreunuia din cei pe care acuzatorii mei îi numesc "discipolii" mei.

De fapt profesor nu i-am fost nimănui. Dar dacă cineva dorea să mă asculte vorbind și îndeletnicindu-mă cu ale mele, fie acela tânăr sau bătrân, eu n-am împiedicat niciodată pe nimeni. Și nici nu iau bani ca să vorbesc, nici nu tac dacă nu iau bani, ci stau la îndemână celui bogat și celui sărac, ca să mă întrebe și, dacă cineva vrea, să asculte ce spun și să-mi răspundă. Iar dacă vreunul din ei devine astfel om de treabă ori ba, nu e drept să fiu eu răspunzător de aceasta, de vreme ce nici n-am făgăduit vreodată învățătură cuiva și nici n-am învățat pe nimeni. Iar dacă cineva spune că a învățat vreodată de la mine sau a auzit între patru ochi ceva ce n-au auzit și toți ceilalți, să știți bine că nu spune adevărul.
Dar atunci de ce le-o fi plăcând unora să petreacă multă vreme cu mine? Ați auzit de ce atenieni, căci v-am spus întreg adevărul: le place să asculte cum sunt puși la cercetare cei care par înțelepți dar nu sunt; de bună seamă nu e ceva lipsit de farmec! După cum vă spun, acest lucru mi-a fost rânduit de Zeu, atât prin răspunsul oracolului, cât și prin vise, ca și în orice chip în care a rânduit vreodată voința divină câte unui om să facă ceva.

Atenieni, aceste lucruri sunt nu numai adevărate, ci și ușor de dovedit. Căci dacă eu îi stric pe unii tineri iar pe alții i-am și stricat, desigur că ar fi trebuit ca dintre ei, câțiva, ajunși oameni în toată firea, să-și dea seama că, pe când erau tineri, eu i-am sfătuit de rău; iar acum, venind în fața judecății, ar fi trebuit să mă acuze și să se răzbune pe mine. Iar dacă ei n-ar fi vrut, s-ar fi cuvenit ca măcar unele rude ale lor, frați, părinți sau alți oameni apropiați, să-și amintească și să se răzbune, dacă tinerii înrudiți cu ei ar fi suferit vreun rău din partea mea. Și chiar văd că sunt de față aici mulți dintre ei.

Întâi de toate iată-l pe Criton, de vârsta mea și din același dem cu mine, tatăl lui Critobul, acesta de aici, apoi Lysanias din Sfettos, tatăl lui Aischines aici de față; mai e și Antiphon din Cephisios, tatăl lui Epigenes; iar alții sunt oameni ai căror frați au ajuns să aibă aceleași preocupări: Nicostratos al lui Theozotides, fratele lui Theodot - căci Theodot însuși a murit, așa că nu mai poate cere nimic - și Paralos al lui Demodocos, al cărui frate era Theages; e aici și Adeimantos al lui Ariston, fratele lui Platon, acesta de aici, și Aiantodor, frate cu Apollodor. Și aș mai putea înșira pe mulți alții din rândul cărora trebuia mai degrabă să-și aleagă Meletos un martor pentru cuvântarea sa; iar dacă a uitat, atunci să-l aducă acum, eu îi dau voie, și să ne spună, dacă are de spus ceva de acest fel. Dimpotrivă, cetățeni, veți afla că toți sunt gata să-mi vină în ajutor, mie, care i-am stricat, mie care le-am făcut rău rudelor lor, după cum spun Meletos și Anytos.
Să zicem că aceia pe care i-am stricat ar avea vreun motiv să-mi vină în ajutor; dar acești oameni neatinși de stricăciune, deja în vârstă, rude cu ei, ce alt motiv ar avea să-mi vină în ajutor, decât cel neocolit și drept, și anume încredințarea că Meletos minte, iar eu spun adevărul?

Dar destul, atenieni; cele pe care le-aș avea de spus în apărarea mea sunt cam acestea, sau, să zicem, altele cam la fel. Câte cineva s-ar înfuria poate, amintindu-și că, în ce-l privește, chiar dacă a avut de dat o luptă mai ușoară decât aceasta, i-a rugat și i-a implorat pe judecători cu multe lacrimi, aducându-și în fața lor, pentru a le stârni cât mai multă milă, copiii, rudele, prieteni mulți; eu în schimb, nu voi face nimic din toate acestea, chiar dacă mi-e dat să înfrunt aici, după câte se pare, primejdia de pe urmă. Poate că vreunul, cugetând astfel, va fi mai înverșunat împotriva mea și, mâniat din aceste pricini, își va da votul sub îndemnul mâniei. Dacă există un astfel de om printre voi - dar în ceea ce mă privește nu cred - dacă totuși există, mi se pare că îi voi vorbi ceea ce se cuvine spunându-i: "Dragul meu, și eu am rude. După vorba lui Homer, nici eu nu m-am născut dintr-un stejar sau dintr-o stâncă, ci din oameni, așa încât am și eu rude, ba am și fii: trei la număr - unul deja adolescent, iar doi, copii încă. Totuși nu-l voi aduce aici pe nici unul dintre ei ca să vă rog să mă achitați. De ce nu voi face așa ceva? Nu din trufie, atenieni, și nici din lipsă de respect față de voi; dacă mă port cu îndrăzneală în fața morții sau nu, e altă poveste; dar pentru bunul renume și al meu și al vostru și al cetății întregi, mi se pare că nu e frumos să fac un astfel de lucru la vârsta mea și având această faimă, adevărată sau falsă, dar oricum o faimă încetățenită, cum că Socrate se deosebește cu ceva de ceilalți oameni. Dacă aceia dintre voi care par mai răsăriți, fie prin înțelepciune, fie prin vitejie sau prin orice altă virtute, s-ar purta așa cum am spus, ar fi un lucru rușinos, așa cum am văzut de multe ori că unii, venind în fața judecății, deși s-ar zice că e ceva de capul lor, fac totuși lucruri de necrezut, ca și cum și-ar închipui că dacă ar fi condamnați la moarte li se va întâmpla ceva îngrozitor; de parcă le-ar fi dat să fie nemuritori dacă nu i-ați ucide voi; după mine aceștia acoperă orașul de rușine, așa încât un străin și-ar putea chiar închipui că tocmai atenienii cei mai deosebiți în virtute, aleși în posturi de conducere și în alte locuri de cinste, nu se deosebesc întru nimic de femei. Iar aceste lucruri nici noi nu trebuie să le facem, cetățeni ai Atenei (noi, cei despre care se crede că însemnăm ceva, cât de cât) și, chiar dacă noi am fi în stare să le facem, nu trebuie să ne lăsați voi; ci trebuie, dimpotrivă, să arătați că mai degrabă îl veți condamna pe cel care joacă această jalnică piesă de teatru și face orașul de râs, decât pe cel care se poartă cu stăpânire de sine.

Pe lângă cele care privesc bunul renume, atenieni, nu mi se pare nici drept să te rogi de judecător pentru ca, datorită rugăminților, să scapi, ci se cuvine să-l lămurești și să- convingi. Căci doar nu e pus acolo judecătorul ca să împartă dreptatea după bunul lui plac, ci ca să judece; și el a jurat să nu țină partea cui i s-ar năzări lui, ci să facă dreptate după lege. Așa că nici noi nu trebuie să vă deprindem a vă călca jurământul, și nici voi nu trebuie să vă deprindeți; pentru că astfel nici unii, nici alții n-am arăta zeilor evlalvia cuvenită. Să nu vă închipuiți deci, atenieni, că se cade să fac în fața voastră lucruri despre care socotesc că nu sunt nici frumoase, nci drepte și nici cucernice, cu atât mai puțin - sfinte Zeus - tocmai acum, când sunt acuzat de impietate de acest Meletos. Căci e limpede că dacă aș încerca să vă conving și să vă silesc prin rugăminți pe voi care vă aflați sub jurământ, atunci v-aș învăța să nu credeți în zei și, apărându-mă, cu adevărat m-aș acuza că nu cred în zei. Dar cu totul altfel stau lucrurile; căci eu cred în zei, atenieni, ca nimeni dintre acuzatorii mei, și vă dau în grijă vouă și Zeului, să judecați în privința mea așa cum urmează să fie cel mai bine și pentru mine și pentru voi.


Partea II-a

Deși ați votat împotriva mea, atenieni, eu nu sunt supărat, și aceasta din multe pricini; mai cu seamă că n-a fost ceva neașteptat pentru mine, ci mă mir mai degrabă de numărul de voturi de fiecare parte; nu-mi închipuiam că va fi o majoritate atât de mică, ci mă așteptam la una covârșitoare. Se pare însă că, dacă numai treizeci de voturi ar fi ieșit altfel, eu aș fi fost achitat. După câte cred, de acuzația lui Meletos am și fost achitat; și nu numai că am fost achitat, dar e cât se poate de limpede pentru oricine că, dacă n-ar fi venit aici și Anytos și Lycon ca să mă acuze, el ar fi fost acum dator să plătească amenda de o mie de drahme pentru că n-ar fi avut de partea lui nici o cincime din voturi.
Așadar acest om mă socotește vrednic de pedeapsa cu moartea. Fie; eu însă ce pedeapsă să propun la rândul meu atenieni? De bună seamă pe cea care mi se cuvine. Cum adică? Ce mi se cuvine să sufăr sau să plătesc pentru acel lucru din cauza căruia, odată aflat, n-am mai avut în viață răgaz, ci am lăsat deoparte cele râvnite de mulțime - treburile bănești și rostul casei, însărcinarea de strateg, succesele oratorice în Adunare și tot felul de alte magistraturi, uneltiri și rivalități câte sunt în cetate, socotindu-mă prea cinstit ca să pot fi la adăpost dacă mă apuc de astfel de lucruri, și nu m-am dus acolo unde nu puteam fi de nici un folos nici vouă, nici mie însumi, ci, socotind că dacă mă duc la fiecare în parte îi fac cel mai mare bine, după cum spun,

m-am îndreptat spre această îndeletnicire, apucându-mă să-l conving pe fiecare dintre voi în parte să nu se îngrijească de lucrurile sale înainte de a se îngriji de sine - ca să devină cât mai bun și mai înțelept - și nici să nu se îngrijească de cele ce sunt ale cetății. înainte de a se îngriji de cetatea însăși, și de toate celelalte, după aceeași rânduială.

Așadar, ce mi se cuvine pentru că sunt un astfel de om? Ceva bun atenieni, dacă într-adevăr trebuie judecat după vrednicie; și anume un bine care să mi se potrivească. Așadar, ce e potrivit pentru un om sărac și făcător de bine, care are nevoie de răgaz ca să vă îndemne? Nimic altceva nu e mai potrivit, atenieni, decât ca un astfel de om să fie hrănit în Pritaneu, cu mult mai potrivit decât să fie hrănit acolo un învingător olimpic, la călărie, la cursele de cai pereche ori cu care grele. Pentru că acela vă face să vă credeți doar mulțumiți, dar eu vă fac să fiți.; și el nu duce lipsă de hrană, iar eu duc lipsă. Așadar, dacă trebuie să mă osândesc la ceva după dreptatea cuvenită, la aceasta mă osândesc, să fiu hrănit în Pritaneu.
S-ar putea ca, spunând aceasta, să vă par la fel cum v-am părut când vorbeam despre jeluiri și rugăminți, și anume trufaș; nu e așa atenieni. Ci lucrurile stau după cum urmează: sunt convins că eu nu fac rău nimănui de bună voie, dar pe voi nu vă pot convinge de acest lucru, pentru că am vorbit unii cu alții doar puțină vreme; dacă și la voi ar fi fost, ca la alții, legea să nu se hotărască asupra vieții sau morții cuiva după o singură zi de judecată, ci după mai multe, atunci cred că v-aș fi putut convinge; acum însă nu e ușor să respingi învinuiri grele în timp așa puțin. Convins fiind că nu fac nimănui nici o nedreptate, cu atât mai puțin am de gând să mă nedreptățesc pe mine însumi recunoscând că sunt vrednic de pedeapsă și propunând vreun fel anume de pedeapsă. De ce m-aș teme? Să nu sufăr ceea ce Meletos cere împotriva mea, lucru despre care vă spun că nu știu nici dacă e un bine, nici dacă e un rău? Iar în schimb să aleg cele despre care știu bine că sunt rele, și la acestea să mă osândesc? La închisoare cumva? Ce nevoie am să trăiesc în închisoare, rob al puterii mereu reînnoite a Celor unsprezece? Sau la amendă să mă condamn și să stau în lanțuri până ce voi plăti totul? Dar pentru mine ar însemna tot ceea ce v-am spus adineaori; pentru că n-am bani să plătesc. Aunci să mă condamn la exil? Probabil că ați primi. Mult ar mai trebui să țin la viață ca să fiu atât de lipsit de judecată încât să nu-mi dau seama: dacă voi, concetățenii mei fiind, n-ați putut răbda îndeletnicirile și vorbele mele, ci au devenit pentru voi prea apăsătoare și prea nesuferite, așa încât acum încercați să scăpați de ele, atunci cum să le suporte alții cu ușurință? Bineînțeles că nu le vor răbda, atenieni.

Frumoasă viață aș mai avea, de altfel, plecând în exil la vârsta mea, schimbând cetate după cetate și alungat de peste tot! Știu foarte bine că, oriunde m-aș duce, tinerii ar veni să mă asculte, ca și aici. Dacă îi iau la goană, mă vor alunga și ei, convingându-i pe bătrâni s-o facă; dacă nu-i gonesc, mă vor alunga, în interesul tinerilor, părinții și rudele lor.
Poate că ar spune cineva: "Plecând în exil, n-ai putea oare, Socrate, să trăiești în tăcere și liniște?". Acest lucru e cel mai greu să-l lămuresc unora dintre voi. Căci dacă vă spun că asta ar însemna să nu mă supun Zeului și că de aceea îmi e cu neputință să stau liniștit, nu mă veți crede, socotind că-mi bat joc de voi; pe de altă parte, dacă vă spun că pentru un om e chiar cel mai mare bine să discute în fiecare zi despre virtute și despre celelalte lucruri cu privire la care m-ați auzit vorbind și supunându-mă pe mine și pe alții cercetării, în timp ce viața lipsită de această cercetare nu e trai de om, dacă vă spun toate acestea, mă veți crede cu atât mai puțin.
Totuși așa stau lucrurile, dar să vă conving că e așa, nu e ușor. Și, în același timp, nu m-am împăcat cu gândul să mă socotesc vrednic de vreo pedeapsă. Totuși, dacă aș avea bani, m-aș osândi să plătesc cât aș putea plăti, căci aceasta n-ar avea cum să-mi facă vreun rău; acum însă nu am bani, decât dacă ați fi dispuși să mă osândiți la cât aș fi eu în stare să plătesc. Poate că aș fi în stare să plătesc o mină de argint, așadar la atâta mă osândesc. Însă iată, cetățeni, că Platon și Criton și Critobul și Apollodor mă îndeamnă să mă osândesc la treizeci de mine și se pun chezași; deci mă condamn la atât; iar pentru bani veți avea acești chezași demni de încredere.

Partea III

Pentru că nu ați vrut să mai aștepatți puțin, atenieni, aceia care vor vrea să defăimeze cetatea vă vor scoate nume rău și vă vor învinui că l-ați ucis pe Socrate, înțeleptul; căci înțelept mă vor numi, chia dacă nu sunt, cei care vor voi să vă facă de ocară. Așadar, dacă ați mai fi așteptat puțin timp, dorința vi s-ar fi îndeplinit de la sine: vedeți doar că vârsta mea este înaintată, aproape de moarte. Spun acestea nu pentru voi toți, ci pentru cei care au votat împotriva mea, osândindu-mă la moarte.
Tot pentru ei spun și acestea: poate veți crede, cetățeni, că eu am fost învins din lipsa unor argumente cu care să vă fi putut convinge dacă aș fi socotit că trebuie să fac și să spun orice ca să fiu achitat. Însă cu totul altfel stau lucrurile: Dintr-o lipsă am fost învins, dar nu de argumente, ci de cutezanță și de nerușinare, precum și pentru că n-am vrut să spun în fața voastră lucruri pe care v-ar fi fost poate plăcut să le auziți - să bocesc, să mă jeluiesc și să fac și să vorbesc multe alte lucruri nedemne de mine, după cum spun, lucruri pe care v-ați obișnuit să le auziți de la alții. Însă nici înainte nu am socotit că de teama primejdiei trebuie să mă port în chip nevrednic de un om liber, și nici acum nu-mi pare rău că m-am apărat în acest fel, ci mai degrabă aleg să mor apărându-mă astfel, decât să trăiesc apărându-mă în felul acela; căci nici la judecată, nici în război, nici eu și nimeni altcineva nu trebuie să făptuiască asemenea lucruri, pentru a scăpa de moarte cu orice preț.

Chiar și în lupte, devine adesea limpede că cineva ar putea scăpa de moarte aruncându-și armele și apucându-se să se roage de cei care-l urmăresc; și există în orice primejdie multe alte chipuri de a scăpa de moarte, dacă cineva cutează să spună și să facă orice.

Însă nu să scapi de moarte e un lucru greu, atenieni, ci cu mult mai greu e să scapi de ticăloșie! Căci fuge mai repede decât moartea. Și acum eu, ca unul mai greoi și mai bătrân, am fost prins de ceea ce fuge mai încet, în timp ce acuzatorii mei, oameni aprigi și iuți, au fost prinși de ceea ce fuge mai iute: de ticăloșie. Și acum eu plec de aici osândit de voi să plătesc cu viața, dar pe ei adevărul îi osândește ca vinovați de ticăloșie și nelegiuire; și eu îmi păstrez condamnarea, și aceștia. Poate că așa și trebuia să se întâmple și cred că toate sunt pe măsura fiecăruia.

Iar acum vreau să vă prorocesc vouă, celor care m-ați osândit; căci mă aflu într-adevăr în clipa în care oamenii obișnuiesc să prorocească, și anume atunci când se află în fața morții. Vă spun deci vouă, oameni care mă trimteți la moarte, că va veni asupra voastră, îndată după moartea mea, o pedeapsă mult mai grea, mă jur pe Zeus, decât aceea la care m-ați osândit voi pe mine. Pentru că acum voi ați săvârșit aceasta în nădejdea că nu va mai trebui să dați socoteală de viața voastră. Se va întâmpla însă cu totul altfel, v-o spun. Vor fi mai mulți cei care vă vor cere socoteală, și anume aceia pe care acum îi țineam eu în loc, însă voi nu v-ați dat seama; și vor fi cu atât mai aspri cu cât sunt mai tineri, și cu atât mai mare va fi supărarea voastră.

Dacă vă închipuiți așadar că, ucigând oameni, veți opri pe cineva să vă mustre că nu trăiți drept, atunci nu judecați bine. Căci această scăpare nu e tocmai cu putință și nici frumoasă nu e. Scăparea cea mai frumoasă și cea mai ușoară nu este de a-i pedepsi pe alții, ci a-ți da toată silința să fii cât mai bun tu însuți! Prorocind așadar acestea, îi părăsesc pe cei care m-au osândit.
În schimb, cu cei care au votat pentru mine, aș sta cu drag de vorbă despre ceea ce s-a întâmplat, până ce arhonții mai au treabă și eu nu sunt încă dus acolo unde trebuie să merg la moarte. Așadar mai rămâneți cu mine în acest răstimp, atenieni, căci nimic nu ne împiedică să stăm de vorbă între noi, câtă vreme mai avem voie. Pentru că îmi sunteți prieteni, vreau să vă arăt ce tâlc are ceea ce mi s-a întâmplat acum.

Într-adevăr judecători, (căci dacă vă numesc pe voi judecători, vă numesc pe bună dreptate) mi s-a întâmplat ceva minunat. Darul profetic obișnuit al daimonului, în tot timpul dinainte, îmi vorbea cât se poate de des și mi se împotrivea stăruitor, chiar în lucruri mici, dacă eram pe punctul de a face un lucru pe care nu trebuia să-l fac; acum însă a căzut asupra mea ceea ce vedeți și voi, ceva despre care s-ar putea închipui că este răul cel mai mare; iar semnul Zeului nu mi s-a împotrivit nici în zori când am ieșit din casă, nici când am venit aici la judecată, nici cât timp am vorbit, orice aș fi fost pe punctul de a spune; și totuși altădată, el mă oprise adeseori în plină vorbă; acum însă nu mi s-a împotrivit în nici un fel, față de nici o faptă și nici un cuvânt. Cum îmi explic acest lucru? Vă voi spune: ceea ce mi s-a întâmplat s-ar putea să fie un bine , și n-avem cum să ne facem o părere dreaptă toți care ne închipuim că moartea e un rău. În această privință am avut o dovadă puternică: nu se putea să nu mi se împotrivească semnul obișnuit, dacă n-aș fi fost pe cale să fac un lucru bun.

Să ne gândim și altfel ce multă încredere putem avea că e vorba de un lucru bun. Moartea e una din două: sau e ca și cum cel mort n-ar mai exista și n-ar mai simți nimic, sau, după cum se spune, înseamnă o schimbare și o mutare a sufletului din acest loc, de aici, în altul. Și dacă înseamnă lipsa oricărei simțiri și e ca somnul cuiva care n-ar vedea nimic, nici măcar un vis, atunci moartea ar putea fi un câștig minunat. Pentru că eu cred că dacă cineva ar trebui să aleagă o astfel de noapte, în care a dormit atât de adânc încât nu a avut nici un vis, să compare cu această noapte celelalte nopți și zile ale vieții sale și, cercetând, ar trebui să spună câte zile și nopți a petrecut în viața lui mai bine și mai plăcut decât această noapte, cred că acela, chiar dacă n-ar fi om de rând, ci însuși marele rege, ar găsi că sunt foarte puține la număr pe lângă celelalte zile și nopți. Prin urmare, dacă așa este moartea, eu spun că este un câștig; pentru că astfel timpul întreg nu pare mai lung decât o singură noapte.

Iar dacă a muri înseamnă să pleci de aici în altă parte și dacă sunt adevărate cele ce se spun - cum că acolo se află toți cei care au murit - atunci ce alt bine ar putea fi mai mare decât acesta, judecători? Dacă cineva, sosind în Hades, scăpat fiind de acești așa ziși judecători, îi va găsi pe adevărații judecători despre care se spune că împart dreptatea acolo, pe Minos și Radamanthys, pe Eac, Triptolemos și alți eroi câți au fost oameni drepți în viața lor, oare ar fi urâtă acea călătorie? Cu câtă bucurie ar primi oricare dintre voi să ajungă lângă Orfeu, sau lângă Musaios, sau lângă Hesiod ori Homer! În ceea ce mă privește aș muri de bunăvoie de nenumărate ori, dacă așa stau lucrurile, fiindcă mi-aș petrece minunat vremea colo, întâlnindu-mă cu Palamede și cu Aias al lui Telamon și cu oricare altul dintre cei vechi care a murit de pe urma unei judecăți nedrepte, și stând să pun pățaniile mele alături de ale lor, cred că n-ar fi lucru lipsit de farmec. Mai ales că ar fi plăcut să-mi petrec timpul iscodindu-i pe cei de acolo, cum am făcut cu cei de aici, căutând să aflu care dintre ei este înțelept și care doar își închipuie că este, fără să fie.

Cu câtă bucurie, o judecătorii mei, ar primi cineva să-l cerceteze pe cel care a condus la Troia oastea cea nenumărată, sau pe Odiseu, sau pe Sisif, și i-am putea înșira și pe alții, fără de număr, bărbați și femei; să vorbești, să fii împreună cu ei acolo și să-i iscodești, ar fi într-adevăr o fericire. De bună seamă că cei de acolo nu osândesc la moarte pentru astfel de lucruri, pentru că și în celelalte privințe sunt mai fericiți decât cei de aici și sunt și nemuritori pentru restul timpului, dacă sunt adevărate cele ce se spun.
Dar și voi trebuie să aveți bune nădejdi în privința morții, judecătorii mei, și să vă dați seama de acest adevăr: pentru un om bun nu există nimic rău, nici în viață, nici în moarte, iar Zeul are grijă de soarta lui; nici ceea ce se petrece cu mine nu este la întâmplare, ci e limpede pentru mine că este mai bine să mor și să mă îndepărtez de toate. De aceea semnul meu nu mi s-a împotrivit defel, iar eu nu sunt câtuși de puțin mâniat pe cei care au votat împotrivă-mi și nici pe cei care m-au acuzat. Deși nu cu acest gând m-au acuzat și m-au condamnat, ci crezând că-mi fac un rău; iar acest lucru e vrednic de mustrare.

Numai atât vă mai cer: pe fiii mei, când vor ajunge în floarea vârstei, să-i pedepsiți, cetățeni, necăjindu-i la fel cum vă necăjeam eu pe voi, ori de câte ori vi se va părea că se îngrijesc fie de bani, fie de altceva, mai mult decât de virtute. Și ori de câte ori vor crede că e ceva de capul lor, fără să fie nimic, să-i certați, cum vă certam și eu, că nu-și dau osteneala pentru ce trebuie și își închipuie că sunt ceva, deși nu sunt buni de nimic. Și dacă veți face așa, va însemna că v-ați purtat cum trebuie și cu mine și cu fiii mei.

Dar acum e timpul să plecăm: eu ca să mor, iar voi - ca să trăiți. Care dintre noi se îndreaptă spre un bine mai mare, nu știe nimeni altcineva decât Zeul.

traducere de Francisca Băltăceanu
Editura Humanitas, 1996.