Un roman pentru mase



Motto: “Cel mort fusese un personaj voluntar și dezordonat. Bărbații voluntari și dezordonați au un sfârșit misterios, chiar când sfârșesc în patul lor.”
“Revolta femeii îl surprindea, cu toate că își impusese să nu-l mai surprindă nimic la femei. Poate doar capacitatea lor de a depozita instinctiv argumente pentru tot soiul de cauze obscure.”
Tudor Octavian, Afară din joc



Am treizeci și patru de ani. Scriu. Desigur, o fac cu patimă. Cu încrâncenare și furie. Cu patos. Tinerețea mă îmboldește să procedez astfel.
Deunăzi, pe când sorbeam încetișor din cafeaua portugheză, sălcie, un bun prieten mă avertizase:
- Ești un ermetist. N-ai pic de fir roșu în povestiri. Faci prea multă poezie, ești dificil…
Eu înghițeam de zor bobițele negru-tăciune ale nemulțumirii.
Redactorul-șef al ziarului provincial unde activam, un individ chel, gras peste fire și bărbos așijderea, mă sfătuise, așezat cu fundul său lat pe un colț credincios de birou:
- Astăzi se cer lucruri ușurele, publicul a căpătat gusturi noi. Scrie ceva suplu, pipărat și… ei bine, frapant. Lumea se dă în vânt după stupoare.
Se impunea grabnic să-mi revizuiesc părerile despre viață și despre artă. Am treizeci și patru de ani și trebuie să revin cu picioarele pe pământ!





Banca, un monstru de ciment și oțel, pândește omenirea de furnici a orașului. Toți îi datorează câte ceva. Ziarele au scris despre bătrâne senile care păstrează în safé-uri cârnați mumificați. Și despre măcelari de cartier cu o duzină de conturi proaspăt deschise: în imperiul cărnii amantele costă, iubirea nu-i decât un foculeț verde, tămâios și șantajist. Pătrund în sala imensă unde se fac Depunerile și se extrag cu cleștii degetelor, umeziți de emoție, Profiturile. Par un student întârziat, răvășit de ieșirea-mi promptă din biblioteca singurătății universale. Aerul răcoros îmi provoacă frisoane. Aici este Sala Infarctului, lăcașul funest al deriziunii.
Îndărătul ghișeului, o duduie mâzgălește cifre într-un catastif. Apoi, cu glasul ascuțit, neplăcut, al unei coțofane îndestulate:
- Ce poftește domnișorul?
Mă simt lezat. Eram ferm hotărât să mă comport normal. Drept pentru care îmi îngroș vocea, dându-mi ifose:
- Profitul, regele profit…, mamzel.
Duduia mă privește chiondorâș.
- Numele.
- Alexandru Machedon. Instalator de vise.
- Nu interesează profesia.
Propoziție din cuburi de gheață: ceaiul clientului sărac este întotdeauna amar și rece. Totuși, destinul se lasă gâdilat în bărbie din când în când. Însă numai de către mâini pricepute. Din care pricină pun la bătaie chiseaua cu dulceață:
- Eu, unul, sunt pentru matriarhat, coniță! Categoric.
- Poftim?!
- Perseverați cu drăgălășenia. Vă prinde de minune!
Duduia pălește. Urme de cerneală tipografică îi înegurează obrajii osoși. Supărarea fulgerătoare a acestei tigve de culoarea cerii proaspete are un iz de nuveletă sordidă, imprimată pe hârtie de ziar. Dau din umeri. Femeiușca protestează vehement.
- Vă bateți joc de oamenii simpli. Intelectualilor!
Vipia proletară din timbrul său vocal mă amuză. Ceva este în neregulă. Suntem, totuși, într-o afuristă de bancă.
- Vă considerați… simplă? O femeie ca dumneavoastră.
Replică instantanee. Duduia încremenește. Salvată de la înec de-un pix cu mină roșie pe care-l strânge în brațe ca pe-o parâmă de avarie.
- Femeile ca noi au produs atâtea generații de studenți obraznici. V-aș putea fi mamă!
Aha! Chestiunea s-a lămurit. Dânsa se dorește bătrână și înțeleaptă.
- Dar aveți un ten… de caisă. Sunteți de vârsta prunelor scumpe. Fiți fără grijă, coniță! Ce naiba?! perorez fără rost. Aproape înduioșat.
Un pitac de aramă cade zornăind pe pervazul de marmură al ghișeului.
- Sărăntocii ăștia, murmură cineva.
Am omis, din nepricepere, legea organică a scenetelor penibile: martorii oculari capătă vocații momentane de moraliști.
- E o greșeală, răcnesc. Eu sunt milionar.
Pruna din dosul gemulețului regulamentar nu-și poate stăpâni o grimasă. De indignare, subțiorile îi put, probabil. Frigărui cu fricoase funcționare dantelate, iată un privilegiu cerebral de neocolit pentru zurbagiii orașului.
- Vă numiți Alexandru Machedon, nu?!
- Până ieri, da.
- Ce vreți să insinuați?
- Oho!
Rânjesc.
- Vorbiți limba cărților de budoar. Insinuare…
Psalmodiez. Feroce și mieros, deopotrivă.
- Domnule.
Timbru vocal metalizat. Musai să mărturisesc adevărul.
- Instalator. Confecționez și căzi pe comandă.
- Nu interesează profesia, v-am spus doar.
- Repetiția e mama indolenților.
- Nu fiți grobian.
- Purcelul își cere drepturile.
- Luați-vă pitacul și… amanetați-l.
Duduia face haz. Un haz nebun.
- La Muntele de Pietate se produc minuni la fiecare centimă.
- Pruna mea, ești crudă.
- Cum vă permiteți?!
În spatele meu, foșgăieli. Insecte nevricoase își pigulesc manșetele scrobite în ajun. Urme sonore de tocuri-cui investesc ațâțări crase în banca singurătăților mele.
- Să vină directorul!
- Cee?
- M-ați auzit, pruna mea fină. Voi să cuvântez cu centurionul. Sunt un gladiator ofuscat.
Duduia pare nenorocită.
- Ce rău v-am făcut, domnule Machedon?
- Pruna mea, nodul gordian care mi s-a înfățișat nu-i trebușoară de-un pitac. Ceasul rău. Să vină directorul.
Insectele nevricoase bodogănesc.





Directorul seamănă cu tatăl Patriei noastre. Există ceva epocal și amoniacal în fiteșcare vârf de piramidă administrativă. Are degete păroase. Eu, unul, urăsc falangele mustăcioase. Degetele bunului director îmi par niște morse leneșe, lovite de albinism. Zac plictisite prin preajma buzunarelor. Cazemate din stofă scumpă.
- Domnule… Machedon, mă nedumeriți.
- Marile spirite produc mari nedumeriri. Capela Sixtină dăruiește imense guri căscate fotografilor inspirați. Se clefăie de nedumerire la auzul numelui de Brunelleschi.
- Dar valorați un pitac! Ce-i tot dați cu sfânta Renaștere?!
- Vai, nu se poate! Spuneți-mi, citiți?
- Pe silabe. Sunetele îmi produc torticolis.
- Mie, tuse măgărească.
- Ne înțelegem. Un pitac, numai atât.
- E puțin…
- Munciți mai cu sârg data viitoare.
- Sunt scriitor.
- Amin! Eu sunt bancher și nu mă plâng.
- Bancherii scriu banderole pentru numerar. Sau folosiți prune pentru chestia cu pricina?
- Nu înțeleg.
- Câtă înțelepciune! Nici eu. Lumea de astăzi s-a dezvățat să gândească.
- Poporul a obosit. E sărăcie. Vedeți doar!
- Mi s-a cerut un roman pentru mase. Un ghidon de bicicletă pentru grăsani. Pentru trufe dolofane. Pedalați prin pagini și vă veți da jos burta neștiinței. Trăiască abdomenul cultural suplu!
- Sunteți un visător. Doriți profitul în bancnote, pesemne.
- Deloc. Anumitor lucruri le stă bine în fier. Altora în bronz.
- Statuile orașului sunt splendide, domnule Machedon.
- Dar pline de găinaț. Istoria oferă autografe în codalb de guano.
- În concluzie.
- Nu vă impacientați. Îmi datorați un milion.
- Pentru ce?
- Pentru impertinență. Vă voi imortaliza.
- Fotografiați?
- Numai cu stiloul.
- Fâs.
- Poc!
- Atunci?
- Romanul meu va debuta în banca proaspăt văruită a domniei voastre înțelepte. Vă veți pereniza rafturile.
- Lucrez cu bani gheață. Himerele mele sunt pur sexuale. Îmi pare rău.
- Și mie. Rămân însă la milionul meu.
- La ce bun?
- Excelent! Fiindcă nu-mi va folosi la nimic.
- Vă cred.
- Un soi de drept ultrapersonal la prostie. Aspir la titlul găunos de Cucuzel al inutilității. Cedați?
- Am de ales?!




Romanul pentru mase, copilul afectat de sindromul Landon-Down al scriitorului de rând, conține ființe lăcrimoase și catolice, biete animale umane, fenomen strict antropometric, cărora Duhul Blândeții le-a oferit blana de oaie a Rolurilor Pozitive. Este cum nu se poate mai firesc, într-un atare cadru, să fiu copleșit de bunătatea execrabilă a unui director de bancă: am primit milionul. Pentru care am mulțumit cuviincios. Cât despre festivitățile de rigoare, șampania fusese destupată cam demultișor, secretarul general al trezoreriei era un dobitoc patentat și, în plus, sughița într-una, cu o plăcere perversă de sodomit, iar vicedirectorul lipsea. Amănunte devenite ignobile între timp. În final, afișând un zâmbet insipid de recunoștință într-un colț tâmp de obraz, mi-am luat rămas bun de la pruna mea demnă și am plecat hai-hui pe bulevardul General Esposito.
Ramón Maria Del Valle-Inclán mai vorbea încă despre Don Juan. Un Don Juan urât, catolic și sentimental. Cam cum mi-aș fi dorit și eu să strecor în păginuțele mele ieftine. La vie c’est dure.





Femeia pe care o urmăresc de cinci minute are fundul osos și este roșcată precum merele crețe din țările meridionale. Duce de braț o poșetă hidoasă croită dintr-o piele incertă de crocodil. Nici bestiile fluviale nu mai sunt ce au fost. Prostituția manufacturieră înflorește tocmai datorită unor asemenea proaste obiceiuri: hămesite, jivinele se lasă doborâte cu alice!
Înțelegeți, nu o pot ciupi de fund. Ar pârâi pelvisul. Sau osul sacru? Artiștii puși pe șotii posedă o viziune aparte despre anatomie.
O ciocănesc pe umărul stâng, lung precum un umeraș standard, cu-n deget făcut cârlig de rufe rococo. Domnița poartă o rochie înflorată, văratică. Motive din pașnica Martinică îmi fac cu ochiul. Gauguin, Gauguin?, e plecat în permisie, deh. Se simte lipsa unui penel de maestru.
- Ce poftiți? mă iscodește o voce de amantă madrilenă cu polipi în neregulă.
Și, evident, nu așteaptă să-i dau binețe. Se grăbește, nu o femeie de rând se depărtează acum de mine, lunecând misterios pe trotuar, ci o girafă parfumată, cumva rătăcită în decorul de azbest și mochete sobre al capitalismului sălbatic, cabrându-se toată pe tocurile ascuțite și lungi de-o jumătate de stânjen.
Insist. O ciocănesc pe umăr de parcă aș bate la ușa căsuței de turtă dulce din povestea nesăbuită a unui ventriloc nordic. Simt mitologia întărindu-mi-se. Pot scrie una ca asta într-un roman pentru mase. Face parte din sordidul intelectualicesc servit între două porții de filosofie cuneiformă: citiți marile răbufniri scolastice în proză, conțin cu toatele șiraguri solemne de servitoare violate în miez de noapte, de amoruri călugărești, de vrednice delapidări nepedepsite. Cu asemenea mici mârșăvii cititorul este ținut în priză.
- Ce poftiți, domnule necunoscut?… Nu v-a spus mămica să nu stați de vorbă cu femei străine?!
Zâmbește, îmi întoarce iarăși spatele, grăbește pasul.
O fugăresc precum cerbii în rut femelele slabe de înger. Fiind în joc ficțiunea, îi suflu-n ureche:
- Vă doresc cumplit. Tocmai am înhățat un milion.
Ea se oprește din mers. Se întoarce spre mine, lujer grațios de floarea-soarelui. Îmi zâmbește din nou, ca o nefumătoare sigură pe sine.
- E în regulă. Am crezut că mă iubiți.
- Sunt Alexandru Machedon, singurătatea mea cu ochii negri, nu Pușkin.
- Aveți paloș și nu stil, să înțeleg?
Roșesc asemeni unui cuceritor de mucava. Apoi rostesc o grozăvie.
- Sunt pentru însămânțările din Săptămâna Oarbă.
Propoziția seacă a unui agronom al dorinței. Mă-nfior, eu-însumi.
Ea ridică, înspre zenitul albăstrui și pustiu al unui ciob mizer de boltă cerească, sprânceana dreaptă, ursuleț de întunecime frumos cadrilată. Se prinde-n jocul dezmățat. Femeie!
- Votez cu amorul cauciucat în viluțe discrete. Mă extaziez după piscine în doi. Un milion, spuneai, puiule?
Dădusem peste mama, tot așa cum în persoana directorului dădusem peste tata. Era chiar dânsa, mama Magdalenelor, zeița cu-n cercel de sticlă roșie în streașina casei.






Am mers la hotel, viluțele discrete fuseseră arvunite cu strășnicie de dame temerare și matinale. Ideile bune se nasc veșnic în căpățânile altora.
Am fumat împreună un pachet întreg de Camel amărui. Þigările duhneau cumplit a ud de cămilă. Imortalizat în carton poleit, arhetipul bietelor dobitoace, un cămiloi stilizat, făcea bale de poftă, azvârlit pe noptieră.
Am făcut sex precum doi păduchi homosexuali disputându-și același fir de păr molâu: fund în fund. Cu totul cam un sfert umilitor de ceas, după care anahoretul dumbrăvii mele și-a dat cu apă sfințită-n creștet, roșu la față de rușine. Ce mai bărbățelul inutil!
Pe întuneric, sunt persiflat.
- Emoțiile, puiule.
Replică dintr-un foileton popular. Indigest pentru mințile noetice, domnilor.
- Draga mea, taci.
Ea tace. Preț de un sfert de chiștoc.
- Ce-ai de gând să-ncoțopenești cu biștarii?
- Singurătatea mea, nu fii brută.
Ea râde.
- Am vrut să te-ncerc, domnule necunoscut. Bărbații cu un mădular ca al tău sunt dați dispăruți la grădiniță.
Eu, furios.
- Singurătatea mea, voi căpăta complexul puței de lână dacă nu te potolești.
Îl citisem pe Freud din scoarță-n scoarță. Când să-l înhaț de coperțile-i de cioclu și pe neica Jung, fusesem depistat de o bibliotecară aprigă.
- Nu oferim prilejuri de onanism mucoșilor, mi se retezase macaroana din capul locului. Era pe vremea când în ținutul adipos al pomeților mei trăia o specie de bureți gălbiori, anihilați vremelnic de un terapeut răbdător cu alcool iodat 1% și alintați de mama cu apelativul calin “bubulițe”.
Magdalena era cultă. Drept care tăcuse. Fumam în draci. Buzele noastre frigeau, îngrețoșate.
- Ești măritată? mormăie plictisul meu cărunt, abisal. Un moș virtual care-mi acrește pe nepusă masă visurile parfumate vag ale unei tinereți nesăbuite.
- Îți pasă? mă întreabă ea, plictisită în felul ei.
- Dacă nu aș fi hotărât să înjghebez un roman pentru mase, te-aș iubi. Femeile agățate pe stradă de-o ciocănitură în umăr merită visate. Au oase memorabile, sunt sigur, fiecare.
- Eu n-am nici pic de fund, iubitule. Femeile nocturne sunt plinuțe. Așa poftește doamna erecție.
- Ești o curvă tragică, știi?
- Sunt doar o curvă, nu-ți fă vise.
- Singurătatea mea cu ochi negri, când ne mai vedem?
Și ea îmi spune.





Stau pe un jilț din fier forjat. Îmi țin picioarele sub o măsuță șchioapă pe care ceșcuța de cafea portugheză tronează albă la față, rotund pachebot de porțelan. Din coșul de vapor plin cu lichid sălciu al bastimentului încremenit pe fața de masă slinoasă cercuri jucăușe de abur se dau de-a dura.
Fumez iarăși, cu voluptate. Una dintre bucuriile sigure ale vieții. Îmi ține companie firoscoasă momentul precis al zilei la care sunt, cu desăvârșire, lipsit de viziuni originale asupra dramei mele aparte: enurezisul. Motorașul șovăielnic al creierului meu, un rotor de modă veche, face nani, drăguțul de el.
Port o discuție cu Alter Egoul meu insațiabil, Napoleon Bonaparte. Fiind mic de statură, nu pot pretinde mai mult.
- Þi-a fost dăruit un milion. Ce intenționezi?
- Să îmbătrânesc liniștit.
- Vei da socoteală, cu siguranță.
- Cu siguranță. Bunului Dumnezeu.
- Ce vor spune ceilalți?
- Că-mi cănesc sufletul. Fac tracțiuni pe roșcate înțepate, în paturi cu polog.
- Ești infantil, puiule. Încep să-i cred pe medici.
- Sunt romanțios. Timefact. Sumbru asemeni oricărui neînțeles veritabil. Dacă vrei să știi, din când în când singurătatea mea asumată îmi provoacă zăbăluțe. Inexplicabil.
- Vrei să fii geniu.
- Firește. Nu pot să nasc copii. Ce altceva am de pierdut?!



Iată-ne ajunși la mobilul întregii acțiuni: geniul. Visul juvenil al oricărui neisprăvit. Un vis sagace. Trebuia să-l întâlnesc, drept pentru care m-am înființat la teatru, cintezoi flămând după beatitudine, gătit cu-n papion în picățele fumurii, de împrumut. Păream degajat și plin până-n măduva oaselor de veselia cadaverică a suferinzilor de constipație cronică. Tremuram, nădușeam și abia mă abțineam să nu izbucnesc. În concavitatea de os a tâmplelor, viermele Enurezisului rodea cu pasiune. O scurgere incontinentă de viziuni bolnăvicioase.
El, sobru și catifelat, directorul băncii ce-mi girase destinul sibilin, mă tachina. Afacerile îi merseseră de minune întreaga dimineață.
Soția lui. Slabă ca o așchie, înțeleaptă ca o salcie tânără. Genul care se dă în vânt după pronunția latinească a diferitelor porțiuni anatomice ale bărbatului.
- Vă place teatrul, domnule Machedon?
- Firește, sunt în branșă, îi retez eu elanul.
Ea nu pricepe. Câtuși de puțin.
- Interesant autor, nu credeți?
- Doamnă, piesa se referă la ispită. Eva dându-i un măr lui Adam. Dumneavoastră, femeile, știți totul despre ispită, nu greșesc, nu?
Ea roșește. Are șolduri băiețești, nas de vaporean pribeag și buze precum două râme veștede.
- Dar…
Profitând de neatenția momentană a tăticului Rostchild, îmi apăs buzele cu arătătorul mâinii stângi, încetișor. De parcă aș palpa o splină neastâmpărată. Ea se zgâiește la degetul meu ascuțit de intelectual.
Răsună gongul. Tăcere.
Cortina.



Ne găsim într-un parc, pe înserat. În prim plan, o bancă încăpătoare. Fundalul este asigurat de trei pomișori anemici și de o lună perfect rotundă, din hârtie poleită.
Pe bancă stă îngândurat un individ cu barbă căruntă. Poartă o cămașă de bal peticită și cam jegoasă de gulerul mototolit al căreia spânzură un papion carnavalesc. Pantalonii negri, cu bretele, și o pereche formidabilă de cizme vișinii, împintenate, îi întregesc costumația.
Cel de-al doilea personaj, care va fi anunțat de ecoul unor pași grăbiți, este un tânăr slab, înveșmântat într-un costum elegant. Poartă pantofi de lac, cu vârfuri ascuțite, baston cu măciulie argintată, plastron și mănuși de culoarea cafelei. Papionul negru, cu croială sobră, îi conferă un aer solemn deși bizar. Pare mult prea tânăr pentru misiunea încredințată.

Tânărul:
(după ce aruncă priviri circumspecte în dreapta și-n stânga, cumva jenat)
Hhm… Preabune domn, mă iartă că… te întrerup! Dar soarta mi te-a scos în cale.
Bărbosul:
(privindu-l țintă)
Amin! Cu soarta nu-i defel de joacă, aici, în parc. Nu când te-ai rătăcit pe lună plină…
Tânărul:
(fericit, tresare)
Știți, așadar?! Ați înțeles?
Bărbosul:
(își face cruce, parcă nerăbdător)
Doamne-ferește!
Tânărul:
Dar cum, atunci?! (ca pentru sine) Ce idiot!
Bărbosul:
Nu spune asta. În colț cu înțelesul stă dracul gol… Un tânăr fără pălărie, ca dumneata, e musai rătăcit, e musai prins în mreje, aici, în parc. Nu e degeaba lună plină! Se spune că ielele își fac de cap într-astfel de nopți. Îi ademenesc pe neștiutori și-i îneacă în iazurile lor secrete. Funestă noapte, tinere! Nu-i de umblat pe străzi acum. Căci întunericul pețește.
Tânărul:
(în șoaptă, către spectatori)
Put a absint ielele astea jucăușe. Un singur demon stăpânește singurătatea, după cum se vede. Dar acesta-i bobul de strugure. (se întoarce, îl contemplă pe bărbosul îngândurat) Preabune domn, pe-aici, aproape, se află strada Generalul Juarez. Chiar șeful meu direct (arată înspre culise) m-a încredințat că-i cu neputință să nu o nimeresc. În fața parcului, lângă Aleea Îndrăgostiților. O stradă lungă, bine luminată. O știi?
Bărbosul:
La naiba și cu strada asta! O știu ca-n palmă. M-am perpelit un ceas pe ea… Parcă mai poți să râzi de cei ce cred în stricăciunea ielelor. Am așteptat și a fost cea mai lungă dintre așteptări. Ah, nici nu-ți închipui cum m-am împotrivit de tare vrăjilor. Puștoaice magice pofteau să mă farmece, să-mi întunece privirea, să-mi fure sufletul, dar eu, nimic! (își bombează pieptul) Un grenadir rămâne până la moarte grenadir! Așa că i-au înhățat pe cei trei puțoi de orășeni. Firi slabe, ptiu. Sânge dezlegat cu apă. Răcneau din butoaie ipochimenii, dindărătul capacelor, cu mațele-n gât: Godot! Godot! Salvează-ne, Godot! Salvează-ne! Scheunau, potăile. Nici mie nu-mi era lesne, căci întunericul pețea și se întrezăreau… walpurgiile, ielele ăle mai năroade dintre toate, doamnele puțului și ale funinginei ude, dar n-aveam suflet de dârvală. Și dă-i cu Godot în sus și cu Godot în jos, smintiții…
Tânărul:
Vai de mine! Vai de mine! Cumplit am mai întârziat… Ce nenorocire! Bieții de ei, îi vor vâna cu arcuri. Iar eu voi fi mustrat amarnic… Ce nenorocire!
Bărbosul:
(mirat peste măsură)
Tu ești Godot?!
Tânărul:
(izbind cu bastonul în podea)
Dar cine altul?! Eu sunt Godot! (ca pentru sine) Am dat greș, afurisită întâmplare, am dat greș… Reputația mi-este știrbită. Nu mai sunt decât un coțcar, un farsor de doi bani. Generalul Juarez a înghițit un mit. Omul care a semnat cel mai rușinos armistițiu din istorie mi-a tras clapa postmortem. Un general putrezit îl răpune pe Godot.
Bărbosul:
Nu te impacienta! Cu siguranță i-o fi ridicat vreun sergent de stradă. Află că am auzit țignale. Somnul lumii face drăgălașe alergii polițienești când vrei și când nu vrei. Boală boierească, ciomăgitul! Acum pesemne că îi toacă mărunt în vreun subsol. De la Godot și pân’ la anarhie nu e decât un pas. Poliția nu se încurcă cu miorlăituri metafizice. Ce mai contează că ielele îți sug sufletul când ditamai sergentul îți sfarmă șalele cu bâta. Carnea doare cel mai tare, d’aia e carne.
Tânărul:
(se așează pe bancă, lângă mărul dolofan și șapca soioasă a bărbosului; își prinde capul în palme)
Ce nenorocire… Și nu pricep defel cum de s-a întâmplat! Aleea Îndrăgostiților era o uliță respectabilă. Iar eu am căpătat orbul găinilor asemeni ultimului grăjdar afumat. Eliberarea mea va însemna de-acum încolo apostolatul baligii. Nu le voi mai da salvare nefericiților, ci putoare.
Bărbosul:
Godot, drăguțule, nu-i chip de-mpuțiciune aici. Poate de cea morală. Că-n noaptea asta dracu’ însuși pesemne că a mirosit tămâie. Ielele cădelnițează întotdeauna, năroadele. Și dănțuiesc în jurul iazului secret. Iar noi sforăim în somnul cel mai adânc din lume. Chiar Lucifer, prințul turbării, duhovnicul smoalei, Încornoratul supreme, zi-i cum poftești, a adormit. Neghiobul de mine, l-am așteptat aiurea. Eu, care i-am serbat numele în taină. Care l-am adulat, am jinduit. (răcnește) Patruzeci de ani în pustiul sufletului meu am tânjit. Am implorat. M-am schingiuit cumplit. Cu mâna mea, m-am fript. Cu propriile-mi degete, m-am sfâșiat. Demonul n-a binevoit să se înfățișeze. Și mie Generalul Juarez mi-a jucat festa.
Tânărul:
(contemplându-l, mirat)
Zău?! Și ție Generalul Juarez… (ironic) L-ai așteptat pe dracu’?!
Bărbosul:
(bățos)
Nu râde, căci râsul prostesc stârnește ielele! O fi zevzec coșmarul meu, dar nu-i înșelăciunea cu care tu îți macini supușii din butoaie. Eu vreau un singur lucru. Să-l întrec, să mă măsor cu-acest pirat universal, cu Dracul cel mai drac din câți îmi vor pica în labe.
Tânărul:
(râde)
Godot nu e o-nșelăciune ieftină, preabune domn. E însuși mitul drastic al neliniștii. E puntea către lumea dorurilor.
Bărbosul:
Sanchi. Un adevăr elementar, my dear Watson. Un popă răspopit le predică tâlharilor resurecția cerându-le să fure zdravăn ca să aibă apoi ce ispăși… Mă tem că ni s-au rânduit minuni mai mari, Godot preascumpule!
Tânărul:
(se ridică în picioare, nerăbdător)
Îmi pierd vremea… Adio, zelos discipol al Satanei! Te las cu bine!
Bărbosul:
(alarmat)
Hei! Nu poți pleca, nefericitule! Prea ai fost pasăre rară. La ora asta însă, colivia e încuiată cu o sută de lacăte. Iar afară cumetrele îți vor veni de hac într-o clipită. Crezi că-i ceva înălțător să putrezești în ieleșteul tainic?! Bagă de seamă, l-au pus pe întuneric să te pețească. E noaptea lor. Și noaptea nenorocirii noastre. Eu, primul dintre blestemați, te conjur. Rabdă. Nu-i decât o singură noapte. Până și demonii sunt puși la încercare acum, darămite carnavaleștile figuri ale unui dramaturg englez scăpătat. Uite, ca să mă crezi, încearcă-ți forțele cu mărul ăsta imbecil. Dă nițeluș cu tifla tragediei. (i-l întinde) Ia-l, ce mai stai?!
Tânărul:
(șovăielnic, acceptând mărul)
Un măr de plastic?! Sau aievea?! Dumireș…
Bărbosul:
Taci! Să n-aud înc-o dată vorba de ocară! Mușcă și vei afla… În fața lui, simțurile tale au orbit. Ești pe tărâmul magic, doar. Nu-ți poate fi dat să pipăi circumspect minunea, Godot! Oi fi tu prinț al alienării, dar ești un prinț minor. Minunea te transfigurează, te ațâță. Minunea te și îngroapă, dreptu-i. Dar fiecare dintre ele este o răscruce. O cutie a relelor bine temperată. Poți târgui nebunia cu cel mai fraged gust de scorțișoară dintre toate. Te poți ciorovăi ca o precupeață. Dacă te pricepi, chiar și de șterpelit se mai află câte ceva. Un minut-două de fericire trecătoare. Ori de nesăbuință. Îndată te vei face tot ce meriți să fii. Pe mine unul, mă așteaptă, firește, balanța de onoare. Pe un talger, condiția trufașă de broscoi râios. Pe celălalt, cu îngăduință, un balonaș de săpun. Fiul gușat al ielelor sau un nimic lucios, iată-mă-s. Tu însă ai un viitor impenetrabil chiar și pentru mine. De ocolit, n-ai cum să-l ocolești. Doar dacă nu intenționezi să transformi banca asta în azil de noapte. Þi se cuvine mușcătura. E noaptea ielelor. Potopul subtil. (gesticulează) Vraja funestă și fundamentală, ptiu. Nici o împotrivire nu-și are rostul. Eu, care am ucis cu patimă, eu, care am iubit cu nesaț, eu trebuie să îți ofer mântuirea. Cea de-a doua naștere care, știi și tu, Godot, se face întotdeauna prin rahat. Exilul tău de Hermes s-ar putea sfârși. Nu vei mai fi un cărăuș de suflete eliberate, ci un titan. N-ai să-ți mai pierzi clienții în dosul Aleii mortuare a Îndrăgostiților, căci după strălucirea ta se vor călăuzi până și cei mai încercați dintre navigatorii sufletești. (exaltat) Vei fi Luceafărul de Dimineață al nerăbdării, dar pentru asta, mușcă!
Tânărul:
Mă ispitești! Într-adevăr, e-un măr ciudat… mărul acesta fără sens. Pardon, Karamazove!
Bărbosul:
În măr stă totul. Armonia și extazul. Lingoarea și nebunia. Blestemul adamic. Harul lumii ăsteia întregi de neisprăviți religioși. Întâlnirea mea cu Lucifer ține de el. De tine, Godot! Vremelnicia nesfârșită așteaptă. Ai să muști?
Tânărul:
(în șoaptă)
Nu-i a bună… moșul nu e numai țicnit, ci și exaltat! Ce pecingini pot să zacă-n măruntaiele orașului. Ce scelerați! S-ar fi cuvenit să mă grăbesc. Să stărui. (pare deznădăjduit) Să isprăvesc din vreme socotelile… Da-i întuneric beznă! (privește în jur, îngrijorat) Cumplită noapte. Zău că ielele pândesc după colț. (tare) Nu-mi trebuiește mărul tău, Karamazove!
Bărbosul:
Te-mpunge frica? Judecata-ți strâmbă pălește în fața singurei probe veridice a mântuirii?! Mitul lui Godot are călcâie slabe, s-ar spune. Ești un neguțător bicisnic de îndoieli pustiitoare. Dacă nu te supui, ielele or să te înece. Iar eu nu voi mișca un deget în ajutorul tău.
Tânărul:
Dezgustător! Ce poftești de la mine, defapt?
Bărbosul:
Să afli că-n orice înțeles zace Diavolul! Că nu te poți grăbi cu niciun înțeles din lume. Că nu poți cere să fii lămurit, nimănui. Nimic mai simplu… Eliberarea cea adevărată se găsește chiar în incertitudine. Doar că, precum ambrozia, e inefabilă.
Tânărul:
Lălăituri scolastice! Pișoarcă de Ev Mediu… Să nu pricepi e un coșmar. Mediocritatea-i o carceră.
Bărbosul:
Oho! Ce vehemență! Adevăruri proaspăt cicatrizate. Degeaba. Închisoarea ta a fost devalizată. Din sufletul tău s-a scurs liniștea. Godot în încurcătură, melodramatic spectacol!
Tânărul:
(se reașează pe bancă, incitat; pune mărul la locul lui, cu grijă)
Și cum te mai împaci cu Dumnezeu, Karamazove? Cum treci prin vămile cerești ale singurătății? Sau poate că trăznetul divin nu te-a atins nicicând?! Răspunde-mi! Ești domnul încercării, doar. Grenadirul care-i va frânge cerbicea lui Scaraoțchi, bietul de el. (gânditor) Nu îmi imaginez de ce, dar deslușesc într-asta cumplite asemănări cu năzuințele chinuitului celuilalt, Bulgakov. Cameleonul rus să fie, în fapt, un paricid cu gusturi fine?! Dostoievski părea un individ cinstit. Te-a făcut barbar, brutal, cusurgiu. Pătimaș de bună seamă, dar curvar și bețiv notoriu. Un aliterat vânos, cu cizme de măcelar. Ce s-a-ntâmplat?
Bărbosul:
Dostoievski a făcut carceră din pricina mea. Nu ești vulgar când ucizi ca mine. Poate că nici nu mai ești uman. Încerci cu toporul trăinicia tragediei grecești, dar îți lipsește ceva din mujicul beat ce-o trosnește pe maica Evdochia drept în moalele tărtăcuței cu parul. Crimei celor asemenea mie nu îi vei simți izul sănătos de bălegar. Jaful trupesc îi este străin. Nu-i poftesc banii, îi vreau sufletul. Când ucizi ca mine ești garanția potopului. Demonul încercării definitive. Singurul cu drept să reînceapă lumea. Singurul din afara ei. Prințul vremelniciei nesfârșite. (străbate scena cu pași mari, răcnește) Dostoievski și cu mine suntem sortiți să ne perpelim în imaginar. Jigodiile cele mai zdravene ale civilizației moderne. Sufletele noastre afurisite vor sluji drept candelă dezmățului cerebral a milioane de lași. Vom frige cumplit în măruntaiele păcătoșilor. Vom fi prezenți în sudoarea fiteșcărui condamnat. Noi doi vom aproviziona suferința cu nașterea crimei. Vom filigrana dezaxarea cu modelul nefast al cosmogoniei. Adevărul singurătății, Godot, este fiul meu. Odrasla genunii mele. (schimbare de ton) După care, cu certitudine, îi voi strangula spiritul. Hainele pe care mi le-a rânduit el sunt sculamentul și ambiguitatea. Am să-i zdrobesc mitul cu un mit și mai mare. Un mit ca un stei pe fundalul Gheenei. (îngenunchează în fața băncii) Spune-mi cine a trecut prin Iad înainte. Căci eu vreau să trec și mai înainte! Vreau să dau în lături baierele coșmarului. Mă înăbușă derizoriul lui. Sunt la cheremul celui mai sarcastic aer rarefiat din univers. Imaginea funebră a patimei. Incubusul. Trebuie să îl înghit pe tatăl meu. Să mă las rupt de cai. Să întrupez martiriul cel negru. Iată rugăciunea mea. (se scoală) Bulgakov, zici? Ce soartă de pigmeu! Îmi este silă de tergiversările sibiline. Dumnezeu are darul înscenării. Teatrul divin e teatrul mântuirii. Singura monedă palpabilă. Cea calpă. Zarul măsluit din tureatca bunului creștin. Adevăr grăiesc numai nelegiuiții. Numai farsorii. Saltimbancii. Ucigașii. Violatorii. (îi dau lacrimile) Să bei din cupa morții e cel mai falnic sfârșit de modus ponens. Magister ludi e toporul. Izbăvirea mea.
Tânărul:
(impresionat)
Așa?! Atunci,… la naiba! Ce ai de gând, defapt?! Te temi de înțeles, dar urăști contradicțiile. Vrei să te măsori cu diavolul, însă ții cu tot dinadinsul ca eu să mușc din măr. De ce nu muști tu însuți? Nu-i de tăgadă că enigma care te obsedează va pieri. Dilema omenirii înviate se va sfârși liniștită. Poate că însuși coșmarul furibund se va autodizolva.
Bărbosul:
Mai degrabă am să aștept. Păcatul originar ne este sortit. Ni se potrivește precum o cămașă de bal nou-nouță, dar nu eu sunt cel menit să o îmbrace. Poate fiindcă aluatul noii lumi e trupul tatălui meu. Părintele prihanei nu are niciun privilegiu pe tărâmul magic al solitudinii. În schimb, unul ca tine va mușca din nadă. Piratul fermecat, lugubrul domn, se va înfățișa într-o clipită. Nu mă grăbesc. (își suflă nasul zgomotos într-o batistă albă, uriașă) Mușcă din măr sau cară-te!
Tânărul:
(se ridică de pe bancă, ia mărul, îl întoarce pe toate părțile)
Aici începe înmormântarea ta, Karamazove. Fie! Am să-ți slujesc coșmarul. (râde disprețuitor și duce mărul la gură) Așa?
Bărbosul:
(hotărât)
Așa!
Lumina se stinge brusc. Răsună câteva acorduri grave.
Cortina.





Piesa se intitulează “De ce nu mai vine Godot” și a fost scrisă de Valentin, un prieten. Serile de teatru îmi provoacă stări de grație la miez de noapte, în stația de tramvai: prin vocile personajelor clinchetește, când nici nu te aștepți, geniul vocal al Recitărilor Inspirate. Un germen al Răului, spătos precum arcurile porții Brandemburgului, își face loc în mine, din melodia fiecărei fraze rostite pe scenă, un mineral prețios, spart din fiece cuvințel de-o daltă nevăzută, îmi alunecă în buzunarul de la piept. Pe partea inimii, îndrăznesc să afirm, dat fiind că romanul pentru mase trăiește. În stația de tramvai, pustiit de așteptare, viața de papirus a teatrului mă sufocă. Plumbul topit al vocalelor fermecate mi-este turnat pe gâtlej! Revăd cu ochiul minții scenele, șoptesc dialogurile înspre pâlnia de fontă a unui capac de canal. E ironia sorții, hrana-mi bezmetică cu otravă de slove. Am nevoie, glăsuiește butada, de-o atare beție.
Valentin se amuză.
- Hrana spiritului cere viermi de mătase. Mănânci replici ca un șef de trib.
- Sunt bolnav după sunetul distinct al talentului.
- E un sunet dezolant. Monedă calpă, scumpul meu Dionis.
- Eu unul îl ridic la rang de vaccin. Sper că într-o bună zi îmi va fi inoculat de-o pană măiastră.
- Idem, aiuritule.
Prusacii de astăzi sunt burghezi pântecoși, scoși din minți de autografele promițătoare și scâlciate ale autorilor dramatici aflați la prima tinerețe. Neștiutori, aceștia sfidează Universul Profitului și Câmpiile Eleusine ale Investiției cu bucățele inofensive de hârtie. Flutură în mâini, burghezii transpirați, afișele multicolore dăruite de mioapa brunetă și zaharisită dinlăuntrul Casei de Bilete. Fac gălăgie și așa se și cuvine: doar au plătit cei trei firfirici regulamentari, dumnealor, musai se face întorsul acasă în tovărășia unei fărmituri resemnate, indiferent care, din dramaturg.
- Parcă am vinde cremvuști, șoptește nemulțumită o supraveghetoare de sală. Simțul estetic se pitulase îndărătul unui ecuson modest.
- E vremea lor, frumoaso în halat.
Ea zâmbește, cu prudența plină de înțelepciune grăitoare a proaspăt divorțatelor. Sunt un domn necunoscut, pot fi domnul cel rău.
Îl aștept pe Valentin de mai bine de un sfert de ceas. Cârciumioara “Plevușca” ne așteaptă, cu tandrețe, de mai bine de o viață. Tinerețe neghioabă.





Mergem prin mijlocul străzii. Bezna nepământeană a cartierului muncitoresc pășește alături de noi, ținându-și răsuflarea de mucegai și urină de câine. Miroase a noapte pură, un miros aparte, îmbătător.
Sunt nedumerit la culme.
- În general, de ce doi bărbați? Un paricid și un cosaș de suflete.
Valentin chicotește.
- Pourquoi pas? Până la mușcătură, sexualitatea nu exista. Pentru renașterea lumii mi se par mult mai potriviți doi bărbați. Oricum, publicul nu a înțeles nimic.
- Eu, așijderea.
- Mincinosule! Știu bine că ai prevenit-o pe-o cuconiță uscată la focul mărunt al manualelor de grădinărit despre prezența ispitei.
- Manuale de grădinărit?
- Bunele maniere sunt veșnic nedesțelenite. O metaforă nefericită.
Îmi aprind o țigară.
- Da, cred că ispita este prezentă. Acceptată, ea este ispită până la capăt. Respinsă, rămâne un facsimil. Un joc al sorții. Dar pentru ce îngădui paricidului să ofere un măr?
- El, singur, a fost atins de aripa morții. Mă dau în vânt după arhangheli resuscitați. Ridicarea din păcat, c’est mon truc. Dar, spune-mi, m-ai urât?
E rândul meu să mă hlizesc. Nebunul vitreg, Valentin.
- Puțin? Puțin? Mărturisește, măi Barabas.
Îi fac cu ochiul dulăului de beznă nepătrunsă purtată în lesa fină a unui vârcolac de fum. Þigările îmi conferă luciditatea unui asasin de profesie.
- Puțin.
Valentin aplaudă.
- Ești un măgar pe cinste. S-au brodit bine drăciile, a-ntâia.
- Văd că nu ai nevoie de mine.
- Mai spune-mi, iubitule.
- Te declar un Atlet al penelului, un Divin al vocabulei. Vei moșteni ploaia de aur și, poate, pe Diana. Cățelele se dau greu duse. Mă enervează să scrii despre mine.
- Olimpianule, mă iartă. Ce să fac, ai devenit un bucățoi din existența mea. O conservă de prietenie, s-ar zice, deși nu dau doi bani pe prostioare dintr-astea. Însă toate crâșmele din oraș mi-amintesc cât de mult am băut cu tine. Chestiune vitală a nedezlipirii noastre perpetue, Jupiter.
- Par eu atât de noros? Sunt damnatul tău favorit.
- Ispita încețoșează, iubitule. Iar moartea te va îmbrățișa, ca pe noi toți. Nu-mi vorbi de damnare.
- De ce Godot? De ce Karamazov?
- Ești un Godot. Un degustător de suflete. Stăpânești sălașul poemelor răposate. Un paricid asemeni mie te ispitește. O cronică de-a-ndoaselea, dacă vrei. Dezlănțuirea scorpiei. Fac și eu ce pot.
- Doar să-mi ții isonul, atâta voiesc, Valentin, parșivule.
- Nu te pot urma. Călătoriile lui Ulise sunt defapt solitare. Trirema sa conține fantome, nebunie, otravă. Pot numai să scriu. Să anticipez.
- Unde să plec?
Mă prefac mirat. Sângele stă să-mi înghețe în vine: Valentin are darul Cititului Interior? O, zei!
- Recidivezi, iubitule. Ai un pact ticălos cu Minciuna. Aici te înăbuși. Picioarele ți-s pe ducă. Vei peregrina, musai.
- Unde să plec, îngere negru?
Crâșma ne înghite pe nemestecate. Un dumicat zdravăn, puturos.





Mă trezesc cu un cuțit înfipt în țeastă. Ochii mi se zbat precum gălbenușurile uleioase pe limba de jăratic a tigăii. Înțepenită într-un hău de stomac, iarba de mare dintr-o salată răposată între măselele mele frenetice îmi stârnește grețuri de bețiv cu state întinse de serviciu. Oricum, milionul, cățelandru credincios, mârâie drăgăstos din buzunar, vestindu-mi Amurgul Zeilor Abstinenței.
Trebuie numai să scriu un roman pentru mase. Voi ferici cârduri de gospodine. Trupeșe făpturi vor lăcrima îmbelșugat.
Mă sună ea, mama Magdalenelor.
- Ce faci?
Nada. Femeilor nocturne nu le priește ziulica; tactul lor seamănă izbitor cu călcătura voinicoasă a unui excavator pus pe vrednicie.
- Meditez. Am un concert la mațe opărite, cu mine-n pat.
- Nu te-ai schimbat.
- În doișpe ore?! Nu mă simt bine pe post de cameleon de budoar.
- Facem o plimbare?
- Unde?
- În port.
Și a închis. Valentin nu se înșeală niciodată, împielițatul.





Într-un caiet cu cotor vișiniu. “Diminețile, aveai repeziciunea viețuitoarelor înfometate: erai aspră, agilă, pragmatică. Alergam, împreună, spre împărățiile oarbe ale metroului, iar eu mă împleticeam. Ne despărțeam, adesea, fără să te îmblânzești. Þie ziua nu ți se potrivește, deloc.”
Nu o iubeam câtuși de puțin, dar ea se pricepea la una ca asta mult mai bine decât mine. Femeile rămân niște creaturi străine de noi toată viața. Contactele intersexe sunt mai degrabă niște scurtcircuite.
Mă refer, firește, la Magdalena, într-un roman de duzină profunzimile seamănă cu niște râpe sfioase pe marginea zăplazului: între noi doi a fost Ceva! Faci un pas greșit și te-nfunzi până la gât, insolvabil mizer ce ești, în Hârjoneală Lubrică de Creveți Tineri.
Așadar, noi doi am avut o relație furtunoasă. În port am fost de patru ori. Eu vizitam danele părăsite, ea discuta pe șoptite, intramuros carevasăzică, cu un pescar coșcovit de milenii de cabotaj. Fumegoasă arătare. Brabantuescă. Un harponier de pe timpuri, mustăcios și bețiv.
În port, Cybelă descoperită de cetaceul lichid al Oceanului, se află cheia tuturor răspunsurilor. De aici am cumpărat galera. Cu bani peșin.




- Vei fi înmormântat cu fală. Un mausoleu vrednic de tine îți va adăposti oasele.
- Am fost un vagabond.
- Scrierile tale te oferă gol-goluț posterității iubitoare.
- Mă tem de încurluiri. Prefer coșciugul de rând, șmechere. Stejar și lambriuri, ca pentru un slujbaș mărunt.
- Dar n-ai să mori.
- Nu. Voi învia. Sunt o pasăre Phoenix jumulită. Cer îndărăt gloria penelor mele translucide.
- Manuscrisele nu pier.
- Cel care a spus-o s-a stins de tristețe.
- Malagambism.
- Posibil. Însă rămân la crezul meu de vagabond. Voiesc să pasc iarba dulce a anonimatului.
- Toți confrații tăi scriu de zor. Și publică din răsputeri. Tu poftești să crăpi.
- Am și de ce. Rostul meu pe lume nu-și află sensul.
- Nihilistule!
- Dramaturg răsuflat!
- De acord. Sunt o otreapă. Schingiuiește-mă cu limba ta vioaie, messire.
- Valentin, parșivule, nu se poate renunța la ispită?
- Atâta vreme cât nu-i cazi în mreje, ispita nu există. Mărul fără sens, rătăcitorule. Până la mușcătură totul este neant. Lumea n-a început pe furiș. Big Bang, amore mio.
- Ispita mea e moartea.
- Sau viața. Dincolo de moarte trebuie să se afle ceva.
- Mă opresc în prag. Ce e dincolo de moarte rămâne un dar.
- Ecuații emoționale, scumpete. N-ai să crăpi. Te vom oxigena cu forța.
- Am un milion. Voi aranja să mor. Nu sunt iubit și nu sunt înțeles.
- Brelocuri, stimabile. Încuie-ți pliscul, grabnic. Afară trece dricul invidiei. Cel mai fanfarizat dintre hoituri. O mănăstire a dezmățului lingvistic.
- Și, totuși, se poate renunța la ispită?
- Ai încercat să bei?
- Beau ca un armăsar însetat din jgheaburile cârciumilor. Sec butoaie întregi. Beau până și zațul din doage. Zadarnic. Mă-mbie Neființa.
- Lasă deoparte spurcăciunea de măr. Să bem!
- Să bem și să facem teatru!





Magdalena pare îngândurată. Nu se fardează niciodată. În schimb, înfipte-n pielița moale, opacă, se clatină lunulele vrăjmașe ale cearcănelor: ochii ei negri îmi dau târcoale dindărătul firicelului de ață al fumului fin de Camel cartonat.
Îi răspund.
- Mă gândesc să săvârșesc Călătoria. Un destin accelerat, cum poftești. Un tur de bicicletă metafizic.
Vorbesc prea mult.
- Unde pleci?
Cuvintele pleznesc sec, lovite cu vârful limbii. Mă doare toată goliciunea mea.
- Într-o Peregrinare demnă de Ulise. Insula uitării stă chezășie visului meu.
- Nu-s mortale peregrinările astea?
- Căile Domnului sunt de nepătruns.
- Mă faci să mă simt ca la biserică. O să-mi pun chiloții înapoi într-un acces de remușcare.
- Nu te teme. Gaura ta nu-mi stârnește neantul. Confuziile de doi bani mă ocolesc.
- Sunt prea simplă pentru lujerul matale de scolastic. Nu crezi că ți-ar fi mai bine să te-mpreunezi cu o mână harnică?
Și suge zgomotos din țigară. E goală, brună, plină de arcuiri molcome. Hefaistos, suflându-i jar circazian în foale, pesemne că și-a uitat mustăcioara între pulpele ei. Stă și-acum perișorul acela acolo, la îndemână.
- Curva mea tragică.
- Ai rătăcit lumile, căposul meu slab. Te ții de mine ca de pupa unei punți salvatoare. Vrei să mă calci în picioare.
Rânjesc.
- Ești victima ideală, singurătatea mea.
- O singurătate cu sifilis.
Nu simt nimic. Apa îndepărtată a Oceanului sombrează în neant. Văd doar Corabia, înecată, pe fundul minții.
- Ce discuți tu cu harponierul ăla jalnic?
- E Hermes. Porumbelul meu călător.
- Un guguștiuc ros la încheieturi, mai degrabă.
- Te deranjează un bătrân?
- I se mai scoală?
- Am să-l întreb. În cimitirele navale agonizează perpetuu câte-o bărcuță vrednică.
- Nu-i a bună. Pe moșul ăsta trebuie că-l excită gramofoanele. Pâlniile de astăzi nu mai sunt ce au fost.
- Pe ici, pe colo, se mai găsesc merinde și pentru sobițe, ai grijă.
- Puteam să jur. Obsesiile tale îți vor veni de hac în curând.
- La Sfântul Așteaptă, puiule.
Sau mai curând, sărmană Magdalenă.




Am vizitat galera. Arhitectonică suplă, forme prelungi de carnasier acvatic. Lemn uns cu ulei de măsline. Ageamiul de mine a încredințat valurilor șase sute de piese de aur. Corabia figurează în catalogul Kochler la numărul 313: vas de război, un deplasament de 98 tone, 40 vâsle de lungime medie, cabine de lux. O minunăție ucigașă.
Am cumpărat nubieni. Înalți, spătoși, muți ca o fântână stearpă, întunecați precum Iadul. Nubienii din întâmplările tenebrice ale unui secol expiat.
Messire, uneltele îs gata, m-a vestit negustorul, întrebuințând tonul grav al portăreilor misericordioși. Nu-mi plac privirile-i hoțești. Pare un farsor, se îmbracă precum un circar scăpătat.
Un genovez mi-a dăruit o busolă cioplită în alabastru.
Nu-i o busolă, ci un petec de adevăr ceresc. Va fi la ea acasă în Hăuri.
Îi mulțumesc, tulburat. Genovezul se pierde în mulțime, intrând în Eternitate.
În fața mea, Oceanul nesfârșit se zbuciumă. Plecarea stă să-nceapă. O coborâre în Adânc, mi s-a explicat. Scriu în jurnalul de bord. Sleit, aneantizat.
24 noiembrie iubire ca a noastră nu va mai fi, iubita mea/ atât de-amară cât să lege într-o zadarnică părere/ neantul de lumină, ca înaintea vieții…
Lumea va fi rescrisă, din temelii.
Pentru mine, unul.




Seara, la teatru. Lumânări din ceară roșie, fanioane, muselinuri grele. Sunet slab de vioară, scârțâituri de contrabas auriu. Un dirijor clăpăug își freacă șoldurile strâmte de pupitru. Miroase de la o poștă a săpun, a alcool scump, franțuzesc, de contrabandă și a săruri contra leșinului. Lorniete, pretutindeni.
Himere înveșmântate în fracuri de o eleganță severă. Cadavrele îmbălsămate în mătăsuri ale domnilor burghezi fac mișcări sacadate, de cucuvea pipăindu-și creanga. Doamne exsangvinizate îmi aruncă priviri de acuarelă impresionistă. Chipuri de mort, moace de vampir.
Valentin, balerin șugubăț, face piruete și-și râde în barbă. Este resortul nevăzut al lumii lor de miezul nopții. Este Dramaturgul. Lumea ca teatru, va glăsui în eter un înțelept neluat în seamă. Patria Mucavalei.
Directorul băncii îmi taie calea. Din dosul unor colonade corinthice, nevastă-sa mă ignoră voit.
- Domnule Machedon,… ce plăcere.
Eu zâmbesc răutăcios. Am fost eliberat. Eliberat de călătoria spre adânc.
- Cum o mai duce pruna dumneavoastră?
- Vă rog?
- Ființa blajină din sertarul de sticlă. Funcționara de la ghișeul Profitului.
Directorul se înveselește subit.
- Aha! Aceea. A născut doi iepuri.
Interesant.
- Verzi? mă interesez.
- Cenușii. Era o iepuroaică de duzină. Acum avem un castor. Roade cam mult, însă se dovedește eficient.
- Mă bucur pentru lemnăria Băncii. Ar fi fost trist să se isprăvească totul în ciment.
- Fiți fără grijă. Furniturile noastre-s de căpetenie. Cum merge romanul?
- Copăcel. V-am prezentat în culori luminoase. Și soția.
Directorul roșește.
- Nu trebuia. Anumitor lucruri le stă bine în fier. Altora în amoniac. Vă mai amintiți?
- Pitacul a fost sfânt la mine. Când veți citi vă veți convinge că nu greșesc.
- Deci, un roman pentru mase.
- Pentru popor, firește.
Răsună gongul. Tăcere.
Undeva, în față, Oceanul nepătruns. Incognito, Oceanul. Cortina.





Ni se oferă priveliștea unui ring de box: mai precis, un soi de țarc cu pereții din frânghie. Deasupra căruia scena este traversată de o sârmă groasă susținând un bec chior și un umeraș cu o superbă cămașă de bal înfățată în celofan.
Un bărbat între două vârste, slab, bărbos și cu ochelari, se antrenează în ring; este îmbrăcat într-un halat de pluș de culoare purpurie și poartă bascheți; mâinile sale schițează lovituri fulgerătoare și are un joc de picioare dibaci.
Reporterul pătrunde în scenă din stânga; poartă haine de blugi și tricou negru. În mâna dreaptă duce un microfon.

Reporterul:
(agitându-se, surescitat)
Domnule Hercule, sunteți gata?… În sfârșit, lumea va cunoaște motivația dumneavoastră. Imboldul și jocul subtil. Domnule Hercule, trăim o zi fericită, înălțătoare. Sensul unei existențe miraculoase se va dezvălui admirației tuturor.
Bărbosul:
(mirat, oprindu-se o clipă)
Existență?! Barbară confuzie, tinere jurnalist… (aparte, boxând de zor) Lumea nerușinată nu merită altceva decât o mare de lumini și umbre, asemeni ei. Un meci de box e mult mai potrivit oricăror efuziuni romanțioase. Un meci de box, cu sânge din călimară. O luptă până la ultima picătură de cerneală. Un tablou cu îngeri crăcănați.
Reporterul:
(alergând încoace și încolo)
Afară, carele de televiziune așteaptă. Hămesite. Veți fi văzut în miliarde de televizoare. Hercule boxând! Va fi triumful legendei și al tehnologiei. Grecia antică…
Bărbosul:
(nerăbdător)
Grecia antică s-ar fi topit de râs. Eneilor le-ar fi sărit cupele din mâini de-atâta hohot turbat. Un Hercule vârât în cutiuțe de plastic. Un erou tulburător în porții de Coco Chanel. Parfum de prestigiu.
Reporterul:
Glumiți, pesemne! Lumea de astăzi vine din ecran.
Bărbosul:
Lumea de astăzi e puhavă și îndobitocită.
Reporterul:
(enervat)
Vă gustă meciul, în schimb. Iar Muhammad Ali vă divinizează.
Bărbosul:
Aiurea! Muhammad Ali i-un negru furibund ce-abia așteaptă să-mi stâlcească oasele după ritualul vostru tâmpesc. În timp ce inșii mărginiți vor înfuleca hamburgeri, cu ochii ieșiți de-un cot dinaintea televizoarelor.
Reporterul:
Boxați pentru legendă, pentru drumul fără întoarcere. Boxați pentru veșnica tinerețe a spiritului.
Bărbosul:
(iese din ring, face câteva mișcări dezordonate, apoi se pregătește de șpagat; Hercule nu mai este tânăr)
Nu. Boxez pentru zădărnicie. Sunt învrăjbit și robit de pofte nemărturisite. Mi s-a dat pe neobservate și am acceptat fără preget darul cumplit al neliniștii. Eu, care am omorât Harpiile. Dragele vestitoare ale spaimei. Câtă minciună! (se trântește pe podea, ridicând lateral un picior)
Reporterul:
(în genunchi, lângă el)
Hercule,… vă îndoiți? (în șoaptă) Atât de cruntă va fi bătrânețea eroului. Atleții nu au sens decât în tinerețe.
Bărbosul:
(îi întoarce spatele, schimbând picioarele)
Nici urmă de îndoială într-un destin pe jumătate zeesc. Trupește sunt om, dar mintea mi-e de oțel și lavă caldă. Nu,… îndoiala nu are ce căuta în grajdul lui Augias. Bălegarul este de netranscedentat, tinere jurnalist!
Reporterul:
Lumea vă iubește, Hercule, fiți fără grijă! Sunteți salvatorul ființei vii. Cel ce răpune lesnicios chiar și mistrețul cu colții de argint. Sunteți motorul poeziei… (gâfâind aproape) Sunteți hrana oricărei patimi!
Bărbosul:
(se întoarce, îl privește țintă)
Aha! Sunt grogul de dimineață. Harnașamentul sufletesc. Sfântul dubios vărăt sub cămașă să vă poarte noroc la slujbă. Funcționarul ștampilează precum fălosul Hercule, s-ar zice. Iar instalatorul cu umeri de Atlas îți râcâie-n closet asemeni mie slobozind pe Cerber. Înțepenise, vezi dumneata, rahatul. Văleu, ce-ați mai făcut din mine! (se reapucă de șpagat)
Reporterul:
(țopăind în jurul lui)
Nu-i de glumit, să știi, nici cu instalatorul. Iubirea adevărată spurcă. Îngerul mânjit cu fecale e de-al nostru. Dar, Hercule, să ne întoarcem la eveniment. (țipă în microfon) Trăim din plin hazardul unei miraculoase zile, iubiți ascultători. Căci Hercule celestul înfrunta-va pe negrul fără seamăn, Muhammad. Scântei ieși-vor din lupta de furtună. (aparte) Vă veți înviora, ființe de nămol cu subțiori bâhlite. (către bărbos) Hercule, mărturisiți odată ațâțătoarea taină. Vorbiți, eroule boxer!
Bărbosul:
(fluturând brațele)
Sunt… stânjenit! Mă copleșește grija insului de rând. A tolănitului comod într-un fotoliu cât un stat de om. Transpir voios însă, aflați, pentru umanitatea mâncătoare de Big Mac. Iar… în particular, îmi port cu frenezie și zâmbet imbecil durerile de șale.
Reporterul:
(îngrijorat)
O afecțiune-ascunsă?! Ce spune medicul?
Bărbosul:
Doar că îmbătrânesc. Mă aneantizez sorbind chintale de suc de morcovi. Devin, pe zi ce trece, un erou de mucava, cu mușchi de gumilastic.
Reporterul:
Ascultători fideli, voi, gospodinelor duioase, eroul de nestăvilit își râde-n barbă. Este vesel și încrezător. Și plin de vervă, doar îl auziți. Atleții noștri râd întotdeauna. Au dinți superbi, perlați, cu toții. Râd galopând și râd sărind peste prăjină. (aparte) Atleții noștri râd chiar când sfârșesc fără suflare. Hoiturile lor asudate râd. (zbiară) Meciul secolului, doamnelor și domnilor! Bătălia lui miazăzi cu miazănoapte. Olimpul contra Africii de fiare! Bătrâna lume băgându-se în corzi alături de lumea nouă. (cumva trist) Hercule, e musai bătălia? Vorbiți!
Bărbosul:
Lumea se naște dintr-un meci de box. Suntem atomii răzlețiți ai celorlalte evuri. Eu și vigurosu-mi oponent, Ali. Istoria ne-a desemnat în rol de broaște, de iguană șerpuind sub ape. Ab ovo. Vom pasiona ihtiologii. Peste milenii vom deveni Adam și Eva. Doi figuranți asexuați, dând brânci viitorului!
Reporterul:
(visător)
Un om obișnuit să poarte ghioaga mai rar mustește-n vorbe dulci ca mierea. Dar Hercule e un poet desăvârșit. Un pictor al cuvântului exotic. Eroule, omenirea îți așteaptă evlavioasă istovul! Pătimirea spinării tale, descătușător de Prometei. (râde ca din senin, își dă ochii peste cap) Un pronostic, olimpiene! Vei învinge? Vei prăvăli uriașul negru la podea? (aparte) E-o muncă mistuită de mitologie, boxatul…
Bărbosul:
(gânditor)
Ali este vânjos precum leul gigantic din Nemeea. Ori precum taurii de-aramă. Baroase-s pumnii lui! Mă voi strădui.
Reporterul:
Eroul există doar pentru luptă. Lupta-însăși înseamnă victorie. Panta rhei.
Bărbosul:
Existență, iarăși?! Suferim cu toții de această obsesie. Hercule nu poate exista fără puterea lumească. Fără minabila, atât de minabila strășnicie pământească. Fără nimicnicia putreziciunii. Muncile sale neprețuite sunt duse la bun sfârșit de-un mort-viu, de-un preaascultător Golem.
Reporterul:
(acoperind microfonul cu palma)
Ce vreți să spuneți, domnule Hercule?! Puterea lumească?
Bărbosul:
(făcând un joc dibaci de picioare)
Tihna, neprihănite jurnalist! Tihna cea sfântă… Nu-i este cu putință lui Hercule, sărmanul purtător de ghioagă ghintuită, să zăbovească, oricât de măruntă i-ar fi odihna. (exasperat) Vreau să mi se dea voie să greșesc! Îmi pretind dreptul inalienabil la a dezamăgi, cu scadența pe loc! Tânjesc după fericirea mucegoasă a înfulecătorilor de Big Mac. Iată-ți puterea lumească, neastâmpăratule reporter! Să zaci trebuie să fie uluitor de bine.
Reporterul:
(alarmat)
Eroule, noi suntem viermi de lut. Ființe muritoare, bezmetice. Ne regulăm, tușim și râgâim. Atât! Tu singur ai imemorialul. Edenul, visata pierdere a memoriei.
Bărbosul:
(boxând în dreapta și-n stânga)
Mirosul sputei este un parfum fermecat pentru mine. Eu asud indoor. Sunt un brigand de iluzii. Un farsor zidit în amintirea unui munte.
Reporterul:
(țopăind, iarăși)
Ba nu! Hercule, v-a fost dat să boxați. Meciul secolului. Hercule, semizeul alb, contra lui Muhammad Ali, semizeul negru. Caleidoscopul perfect se va închega tacit în seara luptei voastre.
Bărbosul:
(șoptește)
Un înțeles în alb și negru. Dat lumii pe moarte. Doar că sânge de culoarea azbestului va curge.
Reporterul:
(exaltat)
Vă iubim…, eu vă iubesc, vă veți găsi pacea! Odihna nestânjenită, salvatorule. Dar trebuie să boxați! Trebuie să…
Bărbosul:
(îl oprește cu un gest; se reîntoarce la șpagat)
În amurgul bătăliei totul va fi fără închipuire de târziu. Până atunci, însă, s-ar putea întâmpla să gust din viață…
Reporterul:
(uluit)
Din viață, Hercule?! Ce fel de viață?!
Bărbosul:
(zâmbind, blând)
În nici un caz imundul despre care-mi predici cu osârdie, părtinitorule. Cred că părticica de viață ce-o voi simți pe limbă ascunde un dram de iubire femeiască. O senzație maximă. Un suprem pământesc.
Reporterul:
Sfinte Sisoe!
Bărbosul:
(amuzat)
Hei, fii pe pace, nu pitesc nicăieri muierea lui Putifar. Însă mă paște gândul să îmbrac nuntescul vestmânt trimis de ea, iubita mea frumoasă ca primăvara…
Reporterul:
(arătând spre umeraș)
Cămașa de bal? Moartea țesută cu migăloasă cruzime de Nexus, centaurul? Te-ncumeți?
Bărbosul:
(melancolic)
Vezi? Chiar tu, un jurnalist fără scrupule, o ființă predestinată superficialelor vestiri, mă consideri, în sinea-mi, muritor. Întrevezi fără greș lumescul din pieptul meu găunos (se bate cu pumnii în piept) de erou televiziv. Mă cinstește îndoiala ta, prietene. M-ai ridicat pentru o clipă la rangul de om. (chicotește) Nu-i așa că munca de final, ieșirea din decor, se dovedește nesperat de lesnicioasă? Tot ce am de făcut e să las să-mi lunece cămașa peste umeri. Și gata!
Reporterul:
(îndurerat)
Bine, dar… îmbrăcatul cămășii nu-i faptă mai prejos de aruncatul prosopului în meciul cu semizeul negru. Cu siguranță, nu poți abandona! Lumea…
Bărbosul:
Lumea nu are deloc nevoie de umărul lui Atlas. Lumea va fi la fel, orice am face noi. Însă Thanatos și ale sale odrasle neștiute vor rămâne cu buzele umflate, căci am de gând să-i fac pe plac iubitei mele!
Reporterul:
(cade în genunchi)
Să mori, Hercule? Tu, cel mai dârz, cel mai îmbătător dintre eroi?
Bărbosul:
(pătrunzând în ring)
Deloc să mor. Să ard puțin. Să putrezesc oleacă. Să simt ce-nseamnă să fii om. Și să mă izbăvesc de munci, pentru vecie. (smulge cămașa de pe umeraș și îi sfâșie acoperământul de celofan; se pregătește s-o îmbrace)
Reporterul:
(rămas în genunchi, își face cruce)
Amin!
Cortina.




Magdalena fumează. Eu repet întrebarea.
- Ce discuți tu cu harponierul ăla jalnic?
Singurătatea mea cu ochii negri mă fentează. Are abilitatea unui maestru de scrimă elvețian.
- Ești gelos?
Lighioana! Oceanul pândește, cuminte.
- Pe unchiul Noe?
Tăcere. Blestemată tăcere.
- Ar suna ridicol. O curvă sifilitică propovăduind metempsihoza.
- Þi-e frică?
- Sunt o ființă lucidă. Primitivă, dar clară.
- Iar eu mă pregătesc de Neant. Orice mă poate incita.
Magdalena suge cu poftă din chiștocul de Camel amărui.
- Mă pețește Moartea.
- Ascult.
- Știi ce fac eu de câteva săptămâni încoace? Știi unde mă duceam când m-ai cumpărat pentru futaiul tău nemaipomenit?
- Sunt ochi și urechi.
- Ești un fleț. Am fost pețită de Moarte, puiule. M-a distrat să merg cu tine. Înșelam Neființa cu-n purice.
- Pe atunci aveam un milion virgin. Azi mă mulțumesc și cu poziții mai șubrede. Așadar.
- Nu pricepi o iotă.
- Îs doar un biet bărbat. Hermes?
- Duce scrisorile mele în largul Oceanului. Le pune în sticle de vodcă, cetluiește gâturile șipurilor cu ceară de-un pitac și le azvârle-n Gol. Poftim citat măreț din harponierul tău jalnic. Răspunsul îl primesc la han.
- Glumești.
- Vorbeai de brută, frățioare?
- Iartă-mă.
- Pentru Dumnezeu.
Îmi întinde o foiță de hârtie chinezească, ieftină.


2 decembrie, în Gol

Domniță scumpă,
Lucrușoarele ți-au ajuns cu bine. Am pregătit un pat cu polog, precum ai poftit. Muselina-i nițeluș cam gălbenită însă de soi. Nu te teme să sai în băltoacă. Să-nghiți apa, dintr-un foc. Va fi dulce precum mura pârguită.
Vrând să te strângă în brațe,
al tău
Neființă


Ariadna mă privește drept în ochi.



Valentin, palid la față și cuprins de remușcări, ne-a însoțit în port.
- Messire, totu-i un simplu joc de cuvinte. O năuceală pentru burjui și coafeze. Eu nu pot prezice nici măcar viitorul gândacilor din propria mea bucătărie.
- Greșești. Nimic nu e altceva decât un joc de cuvinte. Cămașa lui Nexus: nu sunt. Singurul lucru ce poate fi.
- Alexandru, te implor.
Îl sărut pe fruntea înfierbântată.
- Adio, balerin șugubăț. Ești o steluță, iubitule. Să știi.
Galera se desprinde încet de cheu. Danele sunt pustii. Mână în mână, eu și Magdalena mărșăluim spre Neființă.