[rog cititi mai intai prima parte]
[http://www.agonia.ro/index.php/prose/136266/index.html]

A fost apoi o perioadă în care nu a mai putut veni. I-am cerut cărți, multe cărți… era ciudat, pentru că printre puținele lucruri pe care nu le știam erau cărțile. Mi-am dat seama apoi că e normal… Ca eu citisem cărțile acelea și că tot ce știam despre mine era ca mă îndrăgostisem de Mădălina, că mi-era frică de mare și că atunci când închideam ochii toate temerile treceau mai ușor…

Mădălina… Mă trezisem în decembrie, iar jumătatea a doua din ianuarie nu reușise să vină… săraca de ea… nu avusese curajul să îmi spună motivul… Însa eu îi cerusem cărți de mult deja… citeam de dimineața până seara chiar și câteva cărți pe zi… citeam cu o viteză fenomenală, cu excepția zilelor în care ningea. Camera mea devenise sanctuarul meu… cărțile și ninsoarea erau lumea mea, aerul rece era stupefiantul folosit pentru a trăi în lipsa ei…

Câți oameni cunoscusem de când eram acolo? Doi… trei… cred ca îi număram pe degetele de la o mână. Îi respingeam pe toți… rece tu toți eram și începusem să nu mai pot suporta locul acela fără prezența ei. Aveam nevoie de căldura pe care mi-o oferea ea…

S-a întors mai obosita ca niciodată. Nu o văzusem vreodată în halul acela; tristă, plânsă, roasă pe dinăuntru, adusă la disperare… Aș fi vrut să îi pot dărui mai mult decât alinare, și poate că am dăruit. Timp de trei zile și trei nopți i-am auzit povestea. De ce atât de mult, pentru o poveste nu prea lungă? Abia dacă avea puterea să vorbească, aproape instantaneu izbucnea în plâns, un hohot de plâns ce aproape că mă speria de fiecare dată… Reușisem să percep durerea ei până în cele mai adânci cotloane ale ei… fratele său… singura ființa pe care o avea pe lumea aceasta… se stinsese după un chin de ani de zile…

A patra zi, o priveam dormind în patul meu… Stăteam pe scaunul ei, în cealaltă parte a camerei, privindu-i somnul atât de liniștit. Înainte sa adoarmă reușisem să smulg câteva zâmbete de pe chipul ei… Câtă căldură în zâmbetul acela… câtă dragoste de viață în ochii ei, și câtă durere ascunsă, ferecată în cele mai adânci unghere ale sufletului ei.

Continuam să citesc… Zilele lui Februarie s-au scurs până la jumătate, ba chiar mai mult printre pagini de ziar, pagini de cărți, orice putea fi citit. Între citit, discuțiile cu Mădă, așa îi spuneam acum, și fulgii de zăpadă petreceam tot timpul meu… în aceeași cămaruță albă, refuzând să ies de acolo, nici măcar pentru o clipa. Simțeam că îmi cunosc întreaga lume, numai pe mine nu… iar lucrul acesta, daca la început mă terifia, acum îmi părea din ce în ce mai natural. Mintea… trupul… totul începuseră să îmi accepte noua formă…

-Tu ești primăvara, nu-i așa? am avut curajul să o întreb iar… A zâmbit… s-a ascuns în brațele mele și mi-a dus mâna în dreptul inimi spunând:

-Sunt a ta, Nor… Sunt primăvara ta… sunt a ta…

Mă găsise afară, în mijlocul zăpezii… privind departe spre pădurea de lângă noi… adulmecam aerul… schimbarea… simțeam că se apropie ceva și îmi era teamă. Teamă de ce avea să vină… teamă de ființa aceea ce se apropiase de mine așa… pe nerăsuflate…

*

Și a venit…

-Ieși afară! Ieșiți afară! Toți!

Aruncam cu tot ceea ce puteam ridica. Aruncam în ei și în ea… aproape că am rănit-o atunci, însă în nebunia mea nu mai simțeam nimic… doar ură… durere gâtuită și spânzurată de tot ceea ce răsufla în clipa acea din mine…

Îmi amintisem tot! Tot! Moartea, viața și iară moartea… iubirile… tot! Durerile fericirile și iarăși durerile… Simțeam nevoia nebună să sfâșii, să distrug totul în cale; conștient că e fără folos; începusem să lovesc totul în cale spărgând tot ce mai găseam în jur… Mă oprisem într-un final, lovind cu pumnul în perete și bolborosind cuvinte în limbi pe care numai eu le înțelegeam… Nume… fraze… totul se derula din nou în fața ochilor mei, iar eu nu puteam face altceva decât sa implor să înceteze…

Mă găsiseră după câteva zile, rănile aproape că mi se vindecaseră, însă rănile din interior rămăseseră mai mari… Și mai mari… pierdusem din nou… pierdusem ființele ce îmi dăduseră dorința de a-mi trăi blestemul mai departe… iar acum erau moarte… ea… el… sămânța pe care o născusem din amândoi… pierdusem totul… totul!...

A doua zi m-a găsit șezând turcește în mijlocul camerei, printre cioburi de sticlă, căci spărsesem tot ce era din sticla, inclusiv ferestrele; stinghii de lemn, bucăți de var căzute de pe pereți, cearșafuri rupte… Am deschis ochii și am privit-o ca și când aș fi văzut-o pentru prima oară… încă lăcrimam… i-am făcut semn să se așeze în fața mea, iar ea m-a ascultat fără să scoată un cuvânt. După ce s-a așezat am început:

-Mă numesc Dor... În aceasta viață am 500.000 de ani și drumul meu milenar m-a dus prin multe lumi... Am văzut civilizații crescând și dezvoltându-se în mii de ani pentru ca apoi să decadă în decenii, am văzut stele stingându-se și găuri negre absorbind lumi, însă omul a fost cea mai ciudată minune pe care am văzut-o. A reușit mereu să supraviețuiască oricărui dezastru ce și l-a abătut asupra sa. […]

Stătea și asculta fiecare cuvânt pe care i-l spuneam. I-am povestit pe scurt; în timp de o zi i-am povestit cinci sute de mii de ani, o viață… celelalte vieți nu i le mai puteam spune… A ascultat totul, fără să scoată un cuvânt…

-Acum ai de ales… te ridici… pleci iar când te vei întoarce în camera aceasta, nu vei mai găsi nimic din ceea ce am fost și sunt… său plecăm împreună… Ești… ești primăvara mea… fii primăvara mea…

-Iar tu ești omul meu de zăpadă, Dor…
Era o minunata zi de Martie… soarele strălucea cu o ușoară fierbințeala și petele de verde începuseră să se facă văzute de sub pătura grea de zăpadă… zăpadă de oameni…