Poate că într-o zi timpul ne va face o surpriză și se va întoarce pe partea cealaltă, îi vom vedea nodurile, lipiturile, penele de culoare, culisele regizorale. Vom vedea cuvinte așternându-se singure pe hârtie după cum literele uitate în răbufniri se vor răzbuna. Posibile iubiri ni se vor destăinui în trecerea oamenilor pe lângă noi. Vom prinde de mână durerile înnăbușite cu scrâșnet de dinți și le vom putea zâmbi văzându-le aripile pe care le-am ciuntit, luminile peste care am turnat ape. Neșoptitele strigăte vor apărea ecou lovit de pereții unei peșteri, niciodată întoarse... până acum, niciodată nu mai există în timpul întors pe dos, are doar limite măsurabile, capete inutile de ață, deșirabile, nelegate.
Eu una aș lua timpul de un capăt poate de viitor, încă nu m-am hotărât poate că nici nu ar mai conta într-o astfel de situație, l-aș scutura bine-bine mi-aș culege cireșele coapte în noiembrie aș învăța un om să iubească iarna, aș umbla pe fiecare drum tăiat de la rădăcină, pată incoloră pe aripile căzute dimineața în fața unei cafea dacă ați înțeles cafeaua ar putea avea gust de alb sau de floare de iunie, aș sta întinsă lângă toate râurile uitate în izvoare le-aș căuta de pești. Cu brațele înainte cu ochii închiși m-aș arunca în lumea aceasta ocean.
Când toate s-ar întoarce la locul lor, când mâine s-ar târî plictisit din nou cu picioarele lui astăzi, poate ca mi-aș aduce aminte să țin un om de mână prin toate anotimpurile. Și de fântâni, mi-aș dori să nu uit de fântâni.
Pe tine cum te-ar găsi timpul pe fața cealaltă?