Stăteam așa, oarecum chiar amuzat, uitându-mă la fețele teatral îndurerate, din ale căror ochi răbufneau picuri de rouă, printre răsuflări ce le bănuiam ușurate că m-am dus. Stăteam deasupra grupului acela îmbrăcat în negru, care abia aștepta să-și arunce palma de pământ afânat peste scândurile grele, ce-mi acopereau corpul devenit, acum, doar un simplu mesager al ceea ce am fost și nu mai sunt.
Nu mi-a părut rău nici o clipă hotărârea pe care am luat-o, de a-mi continua experimentul „hai să ne jucăm de-a umanitatea”, de aici de sus, pentru că știam că, cu toate că m-am autoexilat din lumea muritorilor, îmi voi putea continua munca mai ușor, acum, spirit fiind. Îmi pare rău doar de cei doi bătrânei ai mei, pe fețele cărora curg lacrimi adevărate, de ei sunt sigur, e singurul lucru de care am fost sigur, că iubirea lor a fost una adevărată, așa cum doar dragostea părintească poate fi, uneori. Și-mi pare rău de faptul că nu am nici o putere să-i anunț de faptul că sunt aici, sunt cu ei și voi fi cu ei până când ne vom reîntâlni aici, în lumea liberă a spiritelor. Lângă ai mei îmi mai văd prietenii, nu, poate e prea mult spus, îi văd pe cei care mi-au fost colegi, nu mulți, pentru că viața mi-am petrecut-o undeva la limita dintre singurătate și solitaritate. Ei aveau chipurile de piatră al celor care sunt obligați să treacă peste așa ceva, e o chestiune de onoare, nu-i așa? să fii alături de un coleg de-al tău de breaslă, care a plecat în căutarea Marelui Adevăr. În fine, undeva mai încolo de grupul negru, o descopăr și pe ea, retrasă sub îmbrățișarea platanilor. Ar fi fost și imposibil să nu o văd, de aici de sus totul se distinge mai ușor, noi, de fapt, nu vedem cu ochii, ci simțim cu toți porii noștri de spirit, dar căpșorul acela acoperit de o aură blond-argintie, parcă striga a nelalocul ei în mediul acela tomnatic, liniștit și muribund. Încercam să-i descopăr trăsăturile sub masca aceea de maimuțică drăgălașă pe care am ținut-o de atâtea ori în palme, dar nu reușeam. Era, și ea, îmbrăcată în negru, dar oricum, aceasta era culoarea pe care o purta adesea, știind că-i punea în valoare tenul ălbui-rozaliu și corpul mic și armonios. A trebuit să trec Dincolo ca să descopăr că ea nu avea, de fapt, trăsături. În momentele sale de sinceritate. Iar acesta, de acum, de sub platanii care o ocroteau de privirile celorlați era un moment de sinceritate. Fără nici o trăsătură, fără regreturi false, fără lacrimi, fără tremur în glas, fără gesturi de afecțiune tandre și mângâieri mătăsoase, care să-mi abată gândurile de la ceea ce este ea, o ființă goală, fără trăsături.
Mi-am aruncat privirea peste limuzinele negre, maiestuoase, cu care am fost petrecut până aici și nu mi-a fost greu să o descopăr, printre ele, pe cea cu care ea, căpșorul blond-argintiu, s-a strecurat până aici. Hotărât lucru, nici să vrea nu va reuși, niciodată, să treacă neobservată. Nu cu Mustangul acela transformat, de sub capota căreia te loveau, parcă, toți caii putere, un automobil care, prin simpla ei prezență impunea virilitate, și la volanul cărei stătea un bărbat inexpresiv, care trăda, prin nemișcarea sa, forță fizică brută dar multă senzualitate. Următoarea ei victimă, care nici nu știa că a fost condamnat la moarte încă din momentul în care lăsase căpșorul blond-argintiu să-i tulbure visele. Iar atunci, în momentul acela, descoperind cruzimea aceea fără de orice perdea, știam ce trebuie să fac. La urma urmei, Regizorul mi-era dator cu o ultimă favoare. Nu degeaba am lucrat, o viață întreagă în beneficiul său.

Am fost un tămăduitor de suflete și încă unul bun, știam acest lucru, pentru că îmi plăcea ceea ce fac. Îmi plăcea să ajung să vibrez pe aceeași lungime de undă cu cel suferind pentru ca, mai apoi, să-i disturb rezonanța neliniștii sale cu trăirile mele, sau cu ceea ce credeam eu de cuviință că i-ar face bine. Mi-au trecut prin mână zeci de criminali periculoși care, fără mine, ar fi rămas o viață întreagă, zăvoriți în blocajul lor mental inoculat și de cei patru pereți complet albi, pe care-i puteau atinge din orice poziție a celulei lor, doar întinzând mâna. Într-un fel, și eu eram un criminal prin faptul că distrugeam sau malformam, în sens bun, niște suflete dezechilibrate, care nu se mai puteau înfrâna să nu se simtă, la rândul lor, niște Regizori, iar acest lucru era un păcat imens: Regizor era doar unul, iar eu eram scenaristul său. Așa că lucram, împreună, ca doi oameni de afaceri, după un contract benefic ambelor părți: cu cât reușeam eu să trec în grădina sa mai multe suflete convertite, cu atât se micșora armata rivalului său, iar eu nu aveam decât să-mi număr bulinele albe, care mă puneau la adăpost față de orice gest nesăbuit al vieții. În afară de unul.
Demina mi-a apărut în birou într-o dimineață de luni, când arcul meu psihic de protecție împotriva lumii de afară, nu era încă refăcut după relaxarea de duminică, zi pe care, fără echivoc, o petreceam pe culmile vreunui munte, încercând, fără folos, să realizez o legătură cu Regizorul care, fizic, chiar și pentru mine rămânea în neant. Oricum, cu toate eșecurile neputinței de a-l vedea în carne și oase, culmile colțuroase îmi ofereau singurul mod de a-mi goli, la rândul meu, toate modelele de suflete în agonie, pe care le înmagazinam în mine, timp de o săptămână, oferindu-mi, astfel loc, pentru alte scenarii și alte personaje, cărora aveam să le dau viață în următoarea săptămână.
Nu știu cum m-a găsit, cum a trecut de barajul din fața biroului meu, știu că era doar acolo, stând, picior peste picior, în fotoliul condamnaților, ochindu-mi țigările, dintre care una s-a și așezat, cuminte, între buzele sale. Mutrișoara ei nevinovată, încadrată de norul acela blond-argintiu, focul copilăresc din ochi, năsucul acela mic, degetele ei foarte expresive și nervoase, m-au dat gata imediat și m-au făcut să las deoparte toate scuturile psihice, cu care mă apăram de astfel de apariții.
-Am o problemă, spuse ea, trebuie să omor un om. Dar nu știu pe care. Ori pe Dumnezeu, iar dacă el este acela, se cheamă că nu un om trebuie să omor, ori pe iubitul meu, pe care nu-l pot iubi din cauza lui Dumnezeu. Tu trebuie să mă ajuți atât în a face alegerea, cât și în execuția propriu-zisă.
Nici măcar nu am stat prea mult pe gânduri. I-am spus că o voi ajuta. Știam, de la bun început care-mi va fi alegerea, doar nu puteam să-l omor pe Regizor, nu se cădea și nici nu puteam, așa că, normal, cel asasinat avea să fie „iubitul”. Doar atât nu știam că, atunci, prin acest răspuns, m-am condamnat singur la moarte. Pentru că „iubitul” eram eu.
Nu știu cum a dat Demina peste mine și nici nu mă interesa. Dar, cu siguranță, i-a trebuit câtva timp să adune atâtea informații despre mine. Știa totul despre mine, știa totul din mine. Era un fel de „mine”, în variantă feminină. Și trebuia să mă aibă, așa doar ca să-și împodobească cu încă o cupă, panoul cuceririlor. Dar nu putea să mă aibă, pentru că ținută în frâu de un fals crez religios, sufletul nu-i dădea voie să aibă o relație cu un criminal. Așa cum eram eu, chiar dacă eram un asasin de suflete. Iar dacă nu putea să mă aibă, m-a condamnat la moarte.
A durat mai mult de un an să mă ducă până pe marginea prăpastiei. Am pierdut, în acel an, tot controlul, nu mai eram nimeni, doar atât că ajunsesem să respir prin ea. După care, la una dintre ieșirile tot mai rare pe culmile colțuroase, Regizorul m-a chemat la el și mi-a înscenat moartea. De fapt, chiar și atunci eram atât de buimac, încât îl lăsasem pe el să acționeze cum dorea. Știam că va face treabă bună, doar lucram împreună de atâta timp.
Au mai trecut încă vreo doi ani, până când Regizorul mi-a dat mână liberă să acționez după scenariul meu. Ultimul meu scenariu. Doi ani în care Demina a mai trimis pe lumea cealaltă, dar nu a Regizorului, încă vreo 5 nefericiți.

Dormea, când fulgerul albastru o lovi drept în tâmplă. Nu a simțit durere. Durerea avea să vină doar mai târziu când, dezbrăcându-mă de „halatul” fulgerului, aveam să intru în ea, în gândurile sale, în felul ei de a fi și, ca un virus, aveam să o omor cu totul, urmând ca locul rămas liber să fie completat cu mine. Oricum, pe parcursul acelui an în care am fost împreună, încercările mele au mers spre a o transforma pe Demina așa cum vroiam eu, să devină „mine”, dar am reușit exact contrariul, eu am devenit „ea”. Acum, fără nici o putință de apărare, mă cuibăream în ea, ușor și încet, absorbind-o cu totul, ștergând totul din ea și înlocuind-o cu mine. Culmea, nici nu am avut prea multe de „șters”

Dimineața m-am trezit mai proaspăt ca niciodată. O senzație umană, ca spirit nu am prea avut parte de somn sau de un răsărit de soare care să-ți dea sentimentul de invincibilitate. Am dat, languros, jos de pe mine cuvertura, m-am mai întins încă o dată, după care m-am dus spre baie, să fac un duș. În treacăt, m-am uitat spre oglindă și m-am observat pe mine, Scenaristul, cu chip de Demina. Viața e, totuși frumoasă, nu-i așa? mă lovi în creștet vocea Regizorului.