agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-06-06 | | II O strânse în brațe cu toată puterea minute în șir. Lacrimi de fericire se vărsară de ambele părți. O rază de lumină se strecură printre draperii și le învălui corpurile înlănțuite. - Mă sufoci nebunule! râse ea. - O meriți, nebuno! Era să te iau la bătaie. - Că doar nu ai fi în stare să dai în scumpa ta verișoară. El îi dă drumul și o privește zâmbind. - Scumpa și mai nou superba mea verișoară. Mă bucur să te văd, Carmen. - Și eu, acum hai marș la duș ! Iar după ce o să arăți din nou ca o ființă umană și după ce vom face ordine pe aici o să avem timp să vedem ce ai făcut în ultimii zece ani. Două ore mai târziu, cei doi stăteau față în față în mijlocul dormitorului care arăta semnificativ mai bine. - Așa ! exclamă Carmen mulțumită. Acum că poți să numești locul ăsta o casă din nou, e timpul să o părăsești. - Să plec, unde ? Nu plec nicăieri ! - O să te îmbraci cu niște haine frumoase și o să mă inviți la o cafea. Ochii ei erau strălucitori iar zâmbetul ei, irezistibil. Primăvara era deja peste tot. Aerul cald de afară fu o surpriză pentru Gabriel care inspira ca un matelot din serviciul căpitanului “Nemo”. Cei doi se plimbau pe una din aleile proaspăt înverzite ale parcului. - E primăvară..., și tu ești aici ! Când am intrat ultima dată în apartament era zăpadă pe aici... . - Vrei să spui că nu ai ieșit deloc din casă? - De aproape trei luni. Un copil din vecini se ocupa de aprovizionarea mea cu țigări și... ce mai aveam nevoie. Și nu aș fi ieșit nici azi dacă nu erai tu. - De ce ? Viața e aici ! - Tocmai. Tăcură preț de câțiva pași. Un cuplu trece pe lângă ei ținându-se de mână și sărutându-se. Îi privesc amândoi cu jind, Gabriel își dă seama că și ei doi se țineau de mână. Surprins, lasă mâna fetei să cadă. - Spune-mi, cum ai ajuns la mine? Mă mir că ți-ai adus aminte unde locuiesc. Vreau să zic că strada Speranței e destul de departe de America. - M-am întors acum câteva zile pentru..., ea ezită câteva clipe neștiind parcă ce să spună, că mama e bolnavă. Apoi am auzit de tatăl tău... . - Scumpa mea mătușă nici nu a binevoit să apară la înmormântarea fratelui ei. Știe că ai venit la mine ? Ea tace. - Mă gândeam eu. Dar, nu contează ! După zece ani ești din nou lângă mine, suntem din nou împreună! Nimeni nu ne poate lua asta! Carmen zâmbește fericită dar stânjenită în acelaș timp. Evită să-l privească. - Gabi, trebuie să-ți spun ceva..., zise ea grav. Gabriel se oprește și îi ia mâinile în ale lui. Fata și le retrage jenată. - Ce s-a întâmplat ? o întrebă el îngrijorat. - Gabi..., sunt căsătorită ! încercă să zâmbească și îl privi cu atenție. Fața tânărului părea sculptată în granit. Dacă vorbele ei îl afectaseră în vreun fel el era singurul care știa. - Felicitări, zise el rece continuându-și plimbarea. - Mulțumesc. Câteva minute merg unul lângă altul fără să-și vorbească. Gabriel trage adânc aer în piept și apoi îi zâmbește verișoarei sale. - E grozav! American sau român? - American. - Îl iubești? - Da, cred că da. - Asta e tot ce contează nu? - Te face fericită? Carmen tace și nu-i răspunde imediat. - Te-ai schimbat, ești un bărbat acum. - Ce vrei să spui? - Mă așteptam la o altă reacție de la tine. - Au trecut zece ani. Eram niște copii care nu știau ce fac. Avem vieți separate..., adevărate acum. - Da, așa e. Știi că a trebuit să merg la psiholog ? - Vorbești serios ? - De doi ani încoace, soțul meu crede că am probleme cu stresul. - De ce ? Pentru ceva ce s-a întâmplat când aveai..., când erai doar un copil ? - Pentru că te..., pentru că te-am iubit. Șocat și în mod evident surprins, Gabriel îi evită privirea. Apoi zâmbește abătut. - Și eu te-am iubit pe tine. - Vezi, din cauza asta nu am mai venit înapoi ! - Pentru că ne iubeam ? - Nu, pentru că aș fi fost în stare să renunț la lumea întreagă pentru tine, pentru noi. - Ce s-a întâmplat între noi a fost... - O greșeală enormă, știu ! îl întrerupse ea încercând să-i zâmbească. - Da, asta doream să spun și eu. Continuară să se plimbe unul lângă celălalt fără să se atingă sau să se privească. Ca și cum o astfel de scăpare ar fi readus la viață sentimente care ar fi trebuit de mult îngropate Gabriel se întoarse acasă singur și tot ce mai putuse să facă fu să se lase să cadă pe pat. Fusese exact ca în vremurile bune. Îi plăcea să se gândească așa la perioada copilăriei sale, pentru că orice ar fi spus lumea, el fusese fericit atunci. Câteodată, în nopțile în care nu putea dormi, mintea lui evada din nou pe vremea când avea doar cincisprezece ani și își petrecea vacanțele de vară în casa bunicilor. Chiar dacă tatăl lui era tot timpul prea ocupat pentru a-l întovărăși, învățase să se simtă bine fără el, fără oricine altcineva, pentru că frumoasa și zglobia lui verișoară era și ea abandonată acolo de părinții ei. Împreună an după an, în singura perioadă în care erau cu adevărat liberi, cei doi deveniseră dependenți unul de altul. După ce vacanța de vară se termina Carmen refuza să mănânce două sau trei zile din simplul motiv că Gabi nu era lângă ea. Se certau în fiecare zi din cele mai neînsemnate motive și se împăcau odată cu lăsarea serii când fiecare trebuia să doarmă în camera lui. Asta durase câțiva ani la rând, până în vara în care Gabriel intrase la liceu. Ultimul lui an în care avea voie să-și petreacă vacanța la țară... . În ultimele două săptămâni Carmen plânsese în fiecare zi iar când el o întreba de ce plânge ori nu era băgat în seamă ori fata îl lăsa să vadă pisica cea mică pe care o ținea în brațe și care avea un picioruș bandajat. Nu era rupt, dar el nu avea de unde să știe asta. Era la rândul lui supărat așa că nu observa că bietului pisoi i se lega cu atele alt picior în fiecare zi! Cu o săptămână înainte de plecarea lui la internatul liceului militar la care fusese înscris de tatăl său, Gabriel se certase îngrozitor cu verișoara sa. Motivul fusese de data asta unul mai serios: Carmen îl descoperise sărutând-o pe Anca, cea mai bună prietenă a ei. Fusese înfiorător, strigase la amândoi spunându-le că sunt niște proști pe care nu mai vrea să-i vadă niciodată, plângând, alergase apoi dispărând înainte ca Gabriel să aibă timp să o prindă din urmă. În seara aceea Carmen nu se prezentase la cină și el fusese surprins de faptul că bunica lor părea să știe ce se întâmpla cu ea. În același timp, bunicul zâmbea mereu pe sub mustață, ceea ce-l făcea pe el să nu mai înțeleagă nimic. Așteptase până când adormise toată lumea apoi se furișase pe vârfuri până în camera fetei. O găsise chircită în mijlocul patului, plângând. - Ce cauți aici? îl întrebase ea uimită că apăruse acolo. Ieși afară, nu vreau să te mai văd! Totuși ea vorbise în șoaptă așa că el se așeză lângă ea. Nu suporta să o vadă plângând așa că îi șterse lacrimile cu un colț de pernă. - Ce e cu tine? De ce nu ai mâncat în seara asta? - Nu..., m-am simțit bine. Nu e treaba ta! Pleacă de aici! - De ce ești supărată pe mine? Nu știi că te iubesc ? - Tu o iubești pe Anca, se smiorcăi ea. - Nu e adevărat ! - Mă minți ? - Niciodată, știi bine. Se ridicase pentru că prezența ei atât de aproape și faptul că erau singuri în cameră îl făcuseră să simtă ciudat. - Gabi ? șoptise ea și el se oprise lângă ușă respirând agitat. - Da... ? - Vrei să vii lângă mine ? Mi-e frig... Ezitase dar apoi se așezase lângă ea în pat. Nu mai plângea acum și se luară în brațe acoperindu-se cu așternutul aproape umed. - Oare ce ar zice bunica dacă ne-ar găsi acum? întrebase el în șoaptă gândindu-se ce scandal ar fi ieșit dacă cineva ar fi intrat atunci în camera fetei. - Bunica doarme. - Și tu ar trebui să dormi, o sărută cu dragoste pe frunte. Bine, mai stau 5 minute așa că ar fi bine să adormi până atunci. - Bine Gabi ! Gabi... ? - Da... ? - Te iubesc. - Ce tot vorbești acolo ? - Când te-am văzut cu Ancuța mi s-a rupt sufletul în două. Nu știu de ce, dar am simțit că nu mai pot să respir. Dar să știi că înțeleg de ce o iubești, are părul atât de lung și de blond și e atât de frumoasă..., pe când eu... - Să știi că ești prostuță acum. Þi-am spus că te iubesc pe tine, nu pe ea. - Suntem verișori, nu cred că avem voie să ne iubim, nu? - Eu tot te iubesc. Bineînțeles că nu acum când te porți ca o fată proastă. - Gabi, dacă te rog să mă săruți… - Ce? - Ai s-o faci? Inima lui o luase razna și nu avu putere să răspundă. - Sărută-mă, te rog! Fețele lor se apropiară încet una de alta și buzele lor se atinseră doar pentru o clipă apoi Gabriel sărise ca ars din pat. Avusese senzația că ceea ce făcea îl depășea, că făcea o greșeală teribilă... . Dar, vai! Ea era atât de minunată în cămășuța ei de noapte, chemându-l aproape de ea, șoptindu-i cât de mult îl iubește. În noaptea aceea totul se schimbase pentru ei și pentru întreaga familie. El devenise bărbat iar ea, la doar paisprezece ani, devenise femeie. A doua zi se întâmplă din nou dar de data asta norocul lor se terminase, bunica lor se întorsese mai repede decât bănuiseră ei de la cumpărături și îi găsi dormind îmbrățișați în camera lui. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate