Mi-aduc aminte câte procese de conștiință îmi făcusem până să accept să o însoțesc pe Anelie la Paris. Mă gândeam că plecasem cu mulți ani în urmă spre o Germanie de care îmi legasem atâtea speranțe. Și mă întorsesem atât de deprimat, străin de mine și de tot ceea ce mă înconjura. Dar mi-am zis: de ce n-aș merge și într-un Paris al luminilor, când eram atât de fericit? Dezavuam avioanele, zborul acela de pescăruș în care știi că nu tu ai aripi, ci pasărea aceea de oțel și fibră de carbon. Deci, nici o șansă personală de a te salva. Și cu toate astea am plecat spre Paris. Simțeam că nu mai pot trăi fără Anelie. Așa cum un tânăr așteaptă să simtă prin vena albastră cum pătrunde acul perfuzor prin care se strecoară ca un șarpe amăgitor de dulce drogul fără de care viața lui nu mai poate palpita.
Când am aterizat la Orly, o dimineață smerită se ridica peste clădirea aeroportului. Am luat un taxi și Parisul ne-a întâmpinat la acea oră matinală ca un bătrânel ce-și sorbea cafeaua pe prispa soarelui. L-am străbătut, gândindu-mă că sunt lângă ființa iubită. De la care nu va trebui să aștept vreun semn scris, venit de departe, ca în povestea Fabiolei. Poveste care făcuse ca în glastra sufletului meu să înflorească, nu o dată, lacrimi de ghiață. Poveste ofilită acum ca un crin imperial într-o grădină părăsită.
Când am ieșit din Paris, am privit-o mirat pe Anelie. Intrasem într-unul din acele vestite fobúrguri, pe care le întâlnisem în romanele de capă și spadă ale copilăriei.
- Locuim în Val-de-Marne, care face parte din ceea ce noi numim la petite couronne...un fel de centură a Parisului, mi-a spus ea ca un veritabil și dulce ghid. Vom avea timp în aceste trei zile să vezi multe lucruri. Trebuie să te răsfăț, așa cum ai făcut și tu cu mine.
- Abia aștept, i-am șoptit eu, sărutându-i mâna ce se ascundea ca un pui de rândunică în cuibul palmelor mele.
Am intrat pe o alee străjuită de stejari. În fața noastră se profila o clădire cu o arhitectură impunătoare, aproape un mic castel. Zăvorâtă cu peceți de iederă roșiatică, strălucea ca o bijuterie de cărămidă sub cupa revărsată a soarelui. Un havuz a cărui fir de apă pâlpâia în cercuri concentrice străjuia intrarea principală. Dincolo de acoperișul cu țiglă simetrică se întindea liziera unei păduri adolescentine.
- A fost ideea tatei să locuim mai retras. Pentru liniștea mamei și pentru a fi scutiți de atmosfera sufocantă a orașului.
Am coborât pe pietrișul alb-cenușiu ce îmbrăca întreaga curte. Ușa masivă s-a deschis și o bătrânică vioaie și numai zâmbet ne-a întâmpinat.
- Domnișoara Anelie...scumpa mea copilă!
- Simone, i s-a adresat Anelie, îmbrățișând-o, el este iubitul meu...
- Darius, am murmurat eu, așteptând să citesc cuvenita dezaprobare din ochii bătrânei la vederea secolelor ce îmi atârnau pe umeri.
- Darius...Darius...un nume frumos, potrivit pentru dulceața asta de copilă.
- Ea este doica mea. M-a avut în grijă ani și ani, atunci când părinții mei plecau prin călătoriile lor nesuferite. Ea mi-a fost și mamă, și tată...
- Intrați, intrați, sunteți obosiți! Se citește pe chipul vostru. Dar mai întâi să mergeți în camera doamnei. A tot întrebat de tine de câteva zile.
- Iar un preinfarct?
- Da, al doilea... în decurs de câteva luni doar...
- S-a supărat de ceva? a spus Anelie, care apoi și-a amendat cuvintele printr-un gest larg al mâinii și cu un rictus voalat pe obrajii de purpură. Cu cine să se supere mama? Prieteni nu are, tata este pâinea lui Dumnezeu... Of, capricioasă și complicată femeie mi-a dat naștere!
- Anelie...gata, gata copila mea! Ești aici să-i fi alături, nu s-o judeci! Chiar dacă, uneori, ai dreptate și tu...
- Tata unde este?
- În bibliotecă. Vrei să mergi întâi la el?
- Nu. Să o văd pe mama, să o liniștesc...
- Stai mult, da? a strâns-o pe după mijlocul plăpând bătrânica. Ai atâtea să îmi povestești. N-ai mai venit de doi ani în vacanțe acasă.
- Vom avea timp și de povestiri, Simone. Dacă ai ști cât sunt de fericită!
M-a prins de mână și m-a privit în ochi cu legănarea acelor plopi nefiresc de luminoși acum, ca și cum ar fi vrut să-i arate bătrânei de unde curgea izvorul acelei fericiri. Am pășit prin salonul îmbrăcat în covoare moi, cu motive orientale. Prin ferestrele uriașe străjuite de niște draperii de culoarea violetului-hyacint străbăteau timid razele unui soare imberb. La ușă Simone i-a șoptit blând lui Anelie: „Te rog, n-o condamna de nimic! Este bolnavă, foarte bolnavă, mâine-poimâine ai să-ți dorești poate să-i mai citești neputința din priviri și nu o vei mai putea face decât în fotografiile ei”. Am intrat pe vârfuri în dormitor. Doar noi doi. Anelie s-a apropiat de pat. Am rămas timid câțiva pași mai în urmă. Camera era scufundată într-un întuneric nedefinit, ca și cum ar fi ascuns între pereții ei un incunabul de moarte. Mama ei, neavând prieteni, fiind un suflet naufragiat în uitare, comparația mi se părea perfectă și dureroasă în același timp.
- Mami, am auzit-o pe Anelie murmurând, sunt eu, Anelie...am venit...
Dinspre baldachinul uriaș nu răzbătea până la mine decât o respirație grea, sacadată, dar nicio mișcare. Ca și cum o distrofie generală ar fi țintuit-o pe mama ei definitiv între cei patru pereți.
- Mami, a continuat Anelie să șoptească tremurător, nu-ți întoarce fața la perete! Sunt eu, Anelie, am venit cât am putut de repede...când am aflat nenorocirea...
Dar dincolo de vălul de aer, care le despărțea pe cele două ființe de aceeași carne și din același sânge, nu se distingea nimic. Încurcat, am încercat să mă apropii de pat și eu.
Pe o noptieră am zărit medicamente într-o dezordine specifică bolnavilor. Apoi un cuțit de foc mi s-a împlântat între coaste. Între acele medicamente, într-o ramă strălucitoare veghea foișorul meu din cărbune. Am avut senzația că prin cameră începe să șuiere acel sirocco ce aduce din deșert uscăciunea și fierbințeala către cămașa de ape mediteraneene. Ca și cum aș fi fost un crotal care abia atinge cu câteva puncte ale trupului său nisipul fierbinte, așa am pășit spre acel pat și am șoptit sau poate că am strigat - acum nu mai știu bine : „Fabiola!”.
O mișcare a tulburat cu foșnirea ei cearșaful de mătase roz și am zărit peste umărul lui Anelie acel chip care demult mă închisese în turnul de veghe al iubirii pentru prima dată. Un chip suferind și tare îmbătrânit de vreme. Anelie s-a întors crispată spre mine.
- O cunoști pe mama?
- Da, am bâlguit eu ca dintr-o hecatombă în care mă prăbușisem definitiv.
Chipul drag al lui Anelie, privirea aceea ce mă crucificase în aula de la Cluj, tremura acum ca un fluture ale cărui aripi i-au fost rupte de un copil obraznic și acum aștepta să simtă cum prin trupul lui crud va trece acul ce-l va țintui pentru totdeauna, mortal, în insectarul deznădejdii.
- De unde, de unde vă cunoașteți? a ridicat Anelie glasul ca pentru a-și revendica o proprietate pe care acum, în sala de judecată a vieții, risca să o piardă, revendicată de un fost proprietar, ivit nedrept de tragic la discutarea succesiunii.
- Este o poveste lungă, Anelie, i-am spus eu, mângâind-o pe fruntea transpirată.
- N-o atinge! N-o atinge! Cel puțin față de mine, Darius! a izbucnit ca o chemare de dincolo de moarte glasul Fabiolei, glas care parcă nu mai putea urca prin trupul acela bolnav spre fântâna cuvintelor, ciutura lor fiind găurită.
- Cum adică să nu mă atingă? a urlat nefiresc, cutremurător Anelie. Ai rămas aceeași aspidă care ai fost toată viața! Cum să nu mă atingă, când este omul pe care-l iubesc. Cu care vreau să rămân toată viața! Spune-mi, spune-mi de unde îl cunoști?
Dar Fabiola, ca și cum Anelie nu s-ar fi aflat între noi, fizic, în acea cameră, m-a privit dintr-un adânc de vremuri cu o privire tristă, care m-a cutremurat. Am dat-o la o parte cu mâna pe Anelie. Nu mai știu acum dacă acel gest mai avea în el ceva din carisma nopților de la 2 Mai sau era un gest disperat, care ar fi înlăturat prin duritate și hotărâre din calea sa și un munte. Numai pentru a mă afla mai repede lângă acel chip revenit parcă din morți.
- Nu se poate, nu se poate! Darius, prostuțule, spune-mi că nu este adevărat! a străpuns sfâșietor de tragic glasul Fabiolei pânza de aer rece ce se ridica ca fața unui cadavru viu între noi trei.
- Fabiola, am îngăimat eu din corabia trupului meu atât de firav, aflat acum între Scylla și Caribda. Fabiola...
- Anelie, am auzit apoi glasul rece, tăios, al Fabiolei. Mergi în bibliotecă! Acolo se află tatăl tău. Voi vorbi mai târziu cu tine. Du-te, nu mai sta aici, că-mi iei aerul!
Cerul dacă s-ar fi despicat în acea clipă, lăsând să curgă înspre noi, oamenii, toate frumusețile paradisiace, nimic nu ar fi putut înlătura coroana de regrete pe care o simțeam grea pe umeri. Coroană ai cărei spini pătrundeau cu fiecare clipă trecută prin ființa mea. Mi-am dus instinctiv mâna prin păr, ca și cum m-aș fi temut să nu albesc pe loc. Nu voiam să o văd pe Anelie suferind, dar și starea în care se afla Fabiola îmi inspira aceeași durere nemărginită. Să iubești două ființe, aflate pe praguri ontologice diferite, mamă și fiică, cu aceeași intensitate! Numai unui proscris al vieții ca mine i se putea întâmpla asta! Anelie tremura de nervi și două lacrimi ca o ieremiadă blândă îi înfloriseră pe obraji. A ieșit din cameră, trântind ușa cu putere. Atunci, Fabiola m-a privit din nou, de data asta de undeva, de departe, de pe băncuța foișorului nostru.
- Fabiola, am îndrăznit eu să despic liniștea ce se așezase ca un porumbel pe buzele noastre. N-am știut nimic de tine...tăcerea ta...atâția ani...o viață de om...
Fabiola m-a țintuit pentru prima dată de când o cunoșteam cu acea privire de gorgonă, pe care uneori femeile înșelate în iubirea lor o aruncă peste sufletul infidel. Inima mea, care până atunci fusese poate în închipuirea Fabiolei un tabernacol, loc al sfințeniei pure, se transformase acum într-un loc al pierzaniei, ca un bordel cairot, gemând de plăceri nefirești.
- Cum se poate ca în viața asta puturoasă dintre toate ființele care ți-au picurat pe suflet privirea lor să te oprești tocmai la fata mea...? Darius, nefericitule!
- De unde era să știu? am silabisit eu, ca și cum un călău necruțător mi-ar fi tăiat vârful limbii, lăsându-mă într-o muțenie stearpă. Ne-am cunoscut la spital...acum sunt un chirurg renumit...
- Nu mai predai? m-a întrebat ea, încercând să se sprijine de tăblia matlasată a patului.
I-am pus mâna sub cap și am ajutat-o să se ridice. Un parfum levant mi-a invadat plămânii, readucându-mă sub cerul altor vremi.
- Nu, nu mai predau de mult. De când m-ai părăsit, pentru totdeauna, după turneul de la București... Încerc să salvez alți oameni, atâta timp cât pe mine nu m-am putut salva nicicând...
- Te-ai mutat la Cluj?
- Nu, am conferențiat acolo, o dată...
- Și cum dintr-o sală întreagă ai pus ochii tocmai pe Anelie?
- Nu știu...nu-ți pot spune...Oricum nu mai contează asta acum!
- Cum nu mai contează? Contează al dracului de tare! Ai să vezi de ce! Mai ții minte cele trei zile petrecute în București? m-a străpuns ea cu privirea ca două cuțite aruncate la țintă de un artist de circ iscusit.
- Cum le-aș putea uita? aproape am scâncit eu, luându-i palma fierbinte într-a mea. Ca atunci, la spital. Când eram doar doi copii nevinovați.
- Cum le-ai putea uita? Prefăcătorie searbădă, Darius! Uite, că ai făcut-o! Fiindcă sunt sigură că Anelie, prin copilăria și frumusețea ei a șters de pe tabla inimii tale orice urmă a foișorului cu vise, legământul de sânge, chiar și numele meu...Spune-mi, spune-mi măcar că nu ați mers până la capăt...
- Stai, stai, vreau să știu tot! am strigat eu, evitând un răspuns direct, și înfiorând tăcerea aceea de bronz, strecurată ca un perete de neîncredere între noi doi. Dacă va fi să stau în fața plutonului de execuție al vieții, măcar să știu cu ce am greșit...
- Atunci, ascultă! Când m-am întors din turneul de la București, Franz nu s-a mai atins de mine. A trebuit să-i dau explicații în legătură cu bărbatul care i-a răspuns la telefon. Explicații pe care, bineînțeles, nu le-a acceptat, considerându-le parâme prin care voiam să mai țin în portul încrederii vasul căsniciei noastre avariate. Glasul acelui bărbat, comportarea mea rece - căci nu puteam uita așa ușor nopțile acelea cu tine - totul a deschis o prăpastie între noi doi. Am plecat imediat în turneul din Japonia. Când m-am întors de acolo mi-a zis că s-a gândit mult la mine, la căsnicia noastră și că va avea răbdare. Va aștepta, să-și dea seama dacă i-am fost fidelă...
- Cum, adică, va avea răbdare? De ce să-și dea seama?
- Când s-au văzut primele semne ale sarcinii, mi-a spus franc că el vrea să facă testul de paternitate...
- Semnele sarcinii? am îngăimat eu, sprijinindu-mă de marginea baldachinului sub torentul de amețeală care mă cuprindea treptat ca o negură grea.
- Mi-a spus deschis că, dacă acel copil nu va fi al lui, relația noastră se va termina.
- Și? Cred că s-a convins că te-a acuzat pe nedrept, nu?
- Dimpotrivă! Testul de paternitate a arătat că Anelie nu era copilul lui...
- Atunci al cui?
- Al cui...? Al cui...? Al nostru...al nostru, Darius!