Luminița privi vraful de scrisori. Le răsfiră cu un gest mângâietor ca și cum prin atingerea acestora ar fi răsfirat pe măsuță, întreg amalgamul de cuvinte.
De fapt aceste vechituri, aceste religve mărturiseau prin ele însele, povești triste sau povești încărcate cu iubire pătimașă. Toate erau acolo!
Femeia își aminti ceva și zâmbind misterios căută prin corespondența răsfirată. Îl găsi așa cum îl lăsase cu zeci de ani în urmă... acoperit cu lac de unghii transparent pentru a nu i se deteriora scrisul. Era primul bilet primit de la un băiat oarecare. Îi ceruse prietenia, scriindu-i cât de mult o iubește și cât de mult suferă din această cauză. Recitind, Luminița se amuză copios, mai ales de ideea trăznită de a-l acoperi cu lac de unghii. N-a mai apucat să devină iubita lui, căci valul evenimentelor au mânat-o departe.
Cu gândul la cele petrecute cândva, prinse la întâmplare o altă scrisoare. Caligrafia scrisului nu-i spunea nimic, iar spatele era văduvit de adresa expeditorului. O desfăcu cu aceiași curioazitate la fel cum desfăcea orice scrisoare primită și parcurse conținutul acesteia fugitiv.
„ Draga mea Luminița
Uite că am ajuns să o văd și pe asta! Îți scriu pentru că sunt tare, tare supărată. Ceea ce se întâmplă în familia ta, în familia nostră de fapt, nu e bine.
Să ști că fratele tău Sorin a fost dat la școala ajutătoare în Șiria. Înainte de a merge la el în vizită, am discutat cu mamă-ta. Ea zicea că pe copil nu-l mai duce capul să învețe. Zicea că lipsește de la scoală și merge cu un alt copil la film, intrând cu șperaclu pe ușa din spate. Mai zicea că a început să fure fructe și lubeniță din piață. Multe zicea mamă-ta. „Noroc” cu Traian că a mers el prin audiență, la ce știu eu, cine... consătean cu el om cu greutate prin primărie. Și uite-așa „l-a rezolvat” pe săracul copil.
Nu m-am putut abține și am fost la el în vizită. L-am scos în centru la o cofetărie. Ști cât de mult s-a bucurat? Și mi-a povestit cum îl bat cei mari, cum îi iau bucățica de carne din farfurie, și pâinea din mână. Mi-a povestit despre bătăile pedagogilor de acolo, despre urletele și crizele celor care într-adevăr sunt bolnavi, despre faptul că era pus de cei mai mari să le curețe pantofii sau să le facă paturile... cât și despre pachetele sau banii primiți de acasă, lucruri pe care era obligat să le împartă cu cei mari.
Auzind astea din gura copilului nu m-a lăsat inima și am fost la direcțiune, să mă interesez de soarta lui. Ști ce mi-a zis directoarea? „Copilul nu e bolnav, ba chiar e foarte inteligent. A fost neglijat în clasa întâi, iar dacă ar fi repetat clasa sub o supraveghere mai atentă din partea părinților ar fi devenit chiar un copil bun la învățătură. Ce pot eu să fac? A fost alegerea părinților lui!” Cu asta și-a încheiat directoarea disertația.
Acuma draga mea nepoată, m-am gândit așa, că e bine să-ți scriu și ție, că poate vei putea merge la el în vreo duminecă. E așa de mic săracu, acolo printre străini...! Vezi, dacă mergi la el și ai timp, nu mă ocoli. Iar de nu-ți este prea greu, mai scrie-mi și tu din când în când câte o scrisoare, să știu și eu ce mai faci, să știu dacă te pot ajuta cu ceva.
Cu drag tușa Artemizia 19.04.1978
„Săraca tuși a făcut și ea cât a putut. S-a bazat pe mine, dar de unde să știe ea șirul evenimentelor prin care am trecut?” Se gândi femeia închizând ochii.
Una după alta, imaginile chemate din amintire se derulau vertiginos de repede.
S-a mutat temporar în Timișoara la un văr al Lucicăi. Dar n-a stat mult la el, doar până și-a găsit un loc de muncă și a încasat prima leafă. Apoi a primit un loc în căminul fabricii de pantofi unde se angajase. Iar după mutare a început dulcele calvar... și parcă viața ei începuse a se da huța pendulând între necaz și bucurie.
La scurt timp după acceptarea titlului de căministă, a experimentat ceea ce se numește ne-știința vehiculării banului câștigat. Și rău s-a mai ars din cauza acestei deficiențe! Se transformase rapid într-o tânără frumoasă și încrezătoare, ce nutrea speranța de a-și îndeplini cele mai râvnite dorințe. Visele nu erau prea mari, dar erau totuși costisitoare. Astfel că la fiecare leafă, după ce achita cele ce erau de plată, respectiv căminul și prânzul la cantină, din ce-i rămânea investea în cărți și haine. Și dese erau momentele în care, a doua zi de la salar, mai avea 50 de lei în portofel. Ce însemna asta pentru ea? Două kg. de jumări pentru mic dejun sau cină, iar restul pentru pâine și distracții. Ce distracții! Devenise clientă fidelă a unei discoteci din oraș. Nu trecea o duminecă sau sâmbătă în care să lipsească. În fond intrarea costa 5 lei iar dacă nu-i avea, îi împrumuta de la colegele care sufereau de același microb.
Acolo în mica căbănuță de lemn care se zdruncina din toate încheieturile în ritmurile formației Abba sau Boney’M l-a cunoscut pe Al. Un tânăr inteligent și chipeș, pe care Luminița îl plăcu de la primul dans.
Femeia zâmbi acestei amintiri. ”Doamne câtă bucurie poate să aducă prima iubire!” Își zise, amintindu-și cu câtă nerăbadare aștepta momentele în care să-l întâlnească. Cât de fericită, cât de specială se simțea atunci când erau împreună! Dar bucuria așa cum a fost ea croită n-a ținut decât vreo două luni, când sătul de refuzul categoric al fetei, acesta i-a scris un bilet.
„Oare unde l-oi fi pus?” Se întrebă femeia răscolind în vraful de scrisori. Îl găsi împăturit așa cum îl păstrase. Vremea transformase albastrul hârtiei într-un verde pal dar înșiruirea celor câteva cuvinte mai purtau încă, mesajul de bun rămas.
„Dragă Luminița de ceva timp, eu vreau să-ți spun ceva și nu știu cum să o fac fără să te rănesc. Tu meriți tot ce-i mai frumos și bun în viață, dar din păcate... eu sunt un fluture... mă opresc pe câte o floare, dacă pot îi culeg nectarul iar de nu, zbor mai departe. Cu tine nu a fost să fie așa, și sincer vorbind îmi pare rău. Nu vreau să te oblig la nimic, deci am să zbor mai departe. Și în plus de asta, dacă te ajută cu ceva să ști, părinții mei nu vor fi niciodată de acord ca eu să mă căsătoresc cu o fată care nu are nici un pic de zestre.
Al"
Luminița puse biletul la loc, aproape fără să-și dea seama. Muzica, acea muzică ce-o făcea odinioară să vibreze cu toată ființa parcă o auzea revenită dintr-un colț al memoriei. Doar trecerea timpului care așternuse în urmă-i impasibilitatea față de tot ce-a fost îi vindecase rănile complect. Nu mai simțea vibrația la cotele de odinioară, nu se mai înfiora, și nici nu-i mai venea să fredoneze acele acorduri atât de dragi. Acum totul revenea fragmentat în minte ca o peliculă ruptă, a cărei protagonistă era altcineva... o altă Luminiță.
Imagini smulse din vechime reflecau mulțimea tinerilor dansând frenetic. Ea, decepționată și tristă scruta cu privirea acel amalgam uman ce-și unduia trupurile în ritmurile muzicii. Iubea acea mulțime care prin forța tinereții emana o stare euforică, de care încet, încet s-a lăsat și ea copleșită; doar atât cât să nu mai simtă durerea despărțirii de Al. La un moment dat a întâlnit privirea unui bărbat. Acesta părea a fi mai mare cu un cap decât marea majoritatea a celor de acolo, lucru care a amuzat-o pe moment. „Pare a fi un măgar între oi" a remarcat ea, și nu a fost deloc surprinsă când aceasta s-a prezentat invitând-o la dans, într-un mod destul de ciudat:
-Domnișoară îmi permiteți să vă fiu prieten în seara asta?”
-Prieten deocamdată nu, însă accept să dansăm împreună în seara asta... că, oricum nu am pereche. Dar spune-mi mai întâi cum te cheamă... cred că așa se procedează în mod civilizat!
-Da! Veni răspunsul bărbatului printre acordurile muzicii date la maxim.
-Dan? Pe mine Luminița, și-s bucuroasă de cunoștință!
Cele câteva ore dansante au trecut repede. Odată cu ele a trecut și prima zi de Paști, căci da, în acel an se nimeriase Paștile pe data de 1 mai. Numai bine că mai aveau două zile libere.
Așa cum se proceda pe atunci tânărul a condus-o la cămin. Pe drum au discutat una alta, diverse amănunte menite a-i face să se cunoască.
La despărțire, și-au luat rămas bun dar nu înainte de a-și da întâlnire în preajma căminunlui, așa pe la orele prânzului să se mai poată plimba un pic înainte de discotecă. Numai că, odată intrată în casă, Luminiței începu să-i pară rău că n-a avut puterea de a-i spune să-și vadă de drum. „Ce-mi trebuie mie un prieten cu 12 ani mai mare decât mine? Oi fi eu înaltă, dar asta nu însemnă să mă înhăitez cu te miri cine doar pe criterul înălțimii. Și-apoi iertat să-mi fie gândul cârcotaș, la felul cum se exprimă, nici nu mi se pare a fi foarte instruit. Hotărât lucru, mâine îi trag clapa! Mă va găsi el acasă când mi-oi vedea eu ceafa” iși zise fata hotărând să plece a doua zi la Arad.


- va urma -