agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-06-17 | | O zi caniculară de iulie, în care soarele parcă se scurge într-o lumină lăptoasă, făcînd aerul să tremure. În gospodăria lui Voicu a lu' Vrabie este mare agitație, soția sa , Florica, chinuindu-se de cîteva ore să aducă pe lume primul lor copil. Moașa Irina este aici, așa cum a fost la mai toate nașterile din sat, în ultimii patruzeci de ani. La cîteva ceasuri trecute după miezul zilei, se aud primele scîncete și o făptură firavă privește pentru prima oară lumea, cu capul în jos, suportînd cu stoicism cele cîteva palme primite pe spinarea asudată. - E băiat mă ! Să vă trăiască ! - O să-i spun George, abia bolborosi Voicu... așa... ca să fie un învingător. Copilăria mea a fost lipsită de griji, așa cum sunt mai toate copilăriile. Mi-au rămas întipărite în minte jocurile prin țărînă, cînd după o ploaie scurtă, trasam cu picioarele goale urme în praful abia înmuiat, pe care apoi alergam șuierînd ca niște locomotive, primăverile pline de floare, cu seri parfumate, verile însorite, cînd tata mă ducea la scăldat pe Ilfov, unde mă bălăceam pînă după apusul soarelui, amintirea zilei de toamnă tîrzie, cînd a venit pe lume fratele meu Florin, cel care, ca mezin, avea să-mi fure într-un fel din dragostea părinților, făcîndu-mă să mă simt de multe ori mai puțin iubit. Copilăria mea mai înseamnă și amintitea primului învățător, domnu' Stroe, un bătrînel uscățiv, care făcea pînă la școala noastră, zilnic, vreo șase kilometri pe bicicletă, iar atunci cănd nu venea, mă umflam de plîns, știind că în locul său o să vină Gheorghe Tîrlana, un tip cu o figură înspăimîntătoare, dar și a profesoarei Iulia, cea care mi-a dat să citesc prima carte cu adevărat, Singur pe lume, de Hector Malot... De copilăria mea se leagă și Tîrgul Cornățelului, unde trei zile la rînd mergeam împreună cu părinții și bunicii, să facem cumpărăturile de toamnă, să mîncăm mici și să bem bere așezați pe o pătură întinsă pe iarba ușor pălită de soarele verii, simțindu-ne atît de aproape de rădăcinile pămîntului, cu care aproape ne contopeam, într-o uitare totală. Tîrgul Cornățelului mai însemna pentru mine și cumpărarea străchinilor și a oalelor de pămînt, care se împărțeau de moși, împodobite cu flori de trandafiri, a arpagicului și a cepei de apă de la sîrbii veniți din Băleni. Obosit , spre seară mă așezam din nou pe pătură și-n aerul îmbîcsit de praf și miros de pastramă, număram de cîte ori se dă peste cap barca vreunui curajos, abia ținîndu-mi respirația în momentele de echilibru, cînd aceasta părea că nu mai coboară. După terminarea claselor primare, tata s-a hotărît să mă dea la Liceul Economic din Tîrgoviște, pentru că, spunea el, ieșeam cu o calificare și aveam un loc de muncă asigurat în cazul în care nu reușeam la facultate. Am intrat cu o medie mare, nouă și șaizeci, în clasa mea fiind doar nouă băieți și restul fete. Eram toți în clasă și așteptam nerăbdători întîlnirea cu primul profesor de liceu. Acesta avea să apară în cîteva minute, în clasa peste care se așternuse o liniște înmormîntală, pășind milităros un bărbat trecut de prima tinerețe, îmbrăcat împecabil. Pășește grav, ținînd catalogul sub braț, uitîndu-se la noi sfidător, parcă ar trece în revistă o adunătură de răcani. - Pentru cei care nu știu, mă numesc Jean Dumitrescu și voi fi profesorul vostru de contabilitate. Cu toții auziserăm de Jean Dumitrescu. Era poate cel mai cunoscut profesor al liceului. Am fi dorit să avem la contabilitate pe oricine, numai pe el nu. Făcuse războiul în est și avea gradul de colonel în armata regală. - ... și voi fi și dirigintele vostru. Nimeni nu mai mișca, cred că ni se auzea și răsuflarea. Liniștea fu brusc întreruptă de zgomotul unei monede care căzu pe dușumea și continuă să se rostogolească pe sub bănci. - Cine e nesimțitul ? Alb ca varul se ridică din bancă colegul meu Dănuț Briceag. - Vă rog să mă iertați, domnule profesor. - Ce mă te-a luat somnul în ora mea ? - Ieși afară nesimțitule ! În timp ce Dănuț ieșea bălăbănindu-se afară, unui alt coleg, care probabil trăise la intensitate maximă momentul respectiv, îi scăpă pixul din mînă. - Ieși afară și tu, idiotule ! Suntem cu doi mai puțin în clasă și deja încep să mă gîndesc cîți dintre noi vom termina acest liceu. După ce strigă catalogul, își ridică privirea spre clasă pe deasupra ochelarilor, întrebînd: - V –ați ales mă șeful clasei ? Care ai cea mai mare medie la intrare ? - Simt cum un fior îmi taie stomacul în două. Abia mă ridic în picioare și mormăi mai mult pentru mine: - Eu am cea mai mare medie la intrare, domnule profesor. Mă măsoară din cap pînă în picioare și-mi spune: - Tu măi, slăbănogule ? Ce medie ai ? - Nouă și șaizeci... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate