Conu Nicu își îmbrățișă câmpurile, cu o privire lacomă, ca de hultan, ca de lup hămesit. Cât de dragi îi erau și cât de amarnic se luptase pentru ele, mai întâi cu moștenitorii ăilalți, din partea "cucoanei", adică din partea mă-si cea cu sânge albastru, și cu ăștilalți, cioflingarii, talpa țării - "talpa iadului", cum le-ar sta mai bine să li se zică, setoși de pământ, c-ar fi bine să le îndoape la toți mațele cu câte un kil-două, să se astâmpere!

Ochii lui mari, galbeni în ceața scânteierii lor palide, deveniră încercănați de o umbră care se trase în jos, spre colțul gurii.

Parcă râdea a rânjet, în timp ce-i treceau prin cap toate imaginile astea care se succedau rapid, într-un film colorat și anacronic.

Cât de demult se întâmplaseră toate...

Uri, certuri, gelozii, scrâșnete ale sufletului și ale cărnii, boli și puroiuri, pe toate le astâmpărase pumnul lui hotărât, palma lui descărnată măturase toate "gunoaiele" care i se puseseră în cale.

Mereu își arunca pumnul ca un baros, după sistemul lui "odată și bine!, odată și bine!"

Ha! Ha! cât de furtunoase erau vremurile pe atunci, cum ziceau oamenii, ca pe vremea lui '906, ca pe timpul răzmeriții...

Conu Nicu se uită în crucea cerului și catadixi să-și zâmbească mărunt, ca și când din gură i se prefirau firele de soare ce-i jucau pe buze, tupilându-se, jucându-se de-a v'ați ascunselea, în mustața umflată pe buză.

"Ehe, acu-i bine, e liniște", mormăi el și se cutremură la gândul că rostise cuvintele astea, care puteau să însemne, mai știi, și o înfruntare adusă lui Dumnezeu.

Că adică, se înfumurase într-atât, încât se credea stăpân pe vrerea soartei, hoțomana.

Și gândul i se făcu mic și se lăsă pituluș, tocmai spre fundul fundurilor inimii, care bătea înfundată în nădufuri.

"Ei, bat-o și vârsta asta!", gândi conu Nicu, cu mai mult temei pus în gândurile sale și ca să-și schimbe totodată și firul altor gânduri, poznașe, spuse mai-nainte, cam fără multă gândire:

"Da, da! O fi ce a spus doctorul, mai alaltăieri: An-ghi-nă, anghină peee-ctorală..." sau o osterio-scleroză cerebrală".

Ultimele silabe și vocale le-a rostit atât de repede, atât de înfierbântat să le știe smulse odată de pe buze, încât și acum, când gândește la felul cum le-a rostit, tot îl mai apucă o spaimă ciudată și cam copilăroasă.

"Bre omule, parcă-i fi copil!", se ceartă el cu oarecare îngăduință. Dar își dă seama că aceste cuvinte nu trebuie să le adreseze trupului, ci sufletului și în fața acestei priveliști neașteptate, i se face un gol negru în cap și amuțește.

"Cum, adică, Să fie chiar atât de bolnav? Bolnav de moarte! De moarte, adică?..."

Cuvintele acestea și altele mai înfrigurate i se zbat în cap ca niște păsări ce-și caută scăparea într-o cameră cu pereții și cu tavanul din oglinzi lipite între ele.

Pe unde încearcă să-și afle scăparea, păsările gândului său se trezesc în neștirea oglinzilor, cu ciocurile, cu capetele, cu aripile frânte în ucigașa poleială, stereotipă, a acestor ziduri care nu spun nimica, n-au nici o fereastră, nici o ușe, nici un petec măcar, pe unde ar putea să se străvadă o zare, un ciob de lumină. Nimica, nimica. O pânză de argint, ucigașe!...

"Cincizeci și opt de ani! Cât de repede au trecut, câte vâlvătăi de patimi s-au adăugat an cu an, în jurul frunții ăsteia, gata-gata s-o cuprindă și s-o sfârtece. Cum a trebuit să stea în atâtea nopți și zile, la pândă, ca lupul, pe patru labe!...

Să stea și să aștepte, pregătit pentru orice eventualitate...

Conu Nicu își îmbrățișează încă o dată pământurile și ochii lui aleargă de la un hat la altul, ca și când ar vrea să le aștearnă pe toate în cap, dragele de ele! ca pe niște velințe, ca pe niște scoarțe înflorate, puse colo pe laviță, una peste alta, cu levănțică și sunătoare între ele.

Imaginea asta îi face bine, îi aduce aminte că e amiaza mare și că bate soarele amarnic, cu mingea lui înfocată și uriașe.

Cât de tare rumenește lumina care parcă joacă în aer, în roiurile ei de albine care nu se văd.

Privea de pe trepte la postatele care se întindeau ochilor înainte, și nu se mai sătura să-și privească pământul.

Era îmbrăcat tot cu haina aceea, de capă cafenie, lungă ca un antiriu și sub atingerea moale a stofei calde, își simțea genunchii goi. De câțiva ani deprinsese de la Mișu, fiu-său, boala asta a naibii, modernă, de a îmbrăca izmene scurte, chiloți, cum îi spuneau ăștia tinerii.

Făcuse el nazuri până să le îmbrace, nu din cauză că i-ar fi fost teamă de frig că nu le îmbrăca decât vara, la început, ci din cu totul alte motive.

îi plăcea omului să se simtă la largul lui și iarna sau vara, când îl apucau pandaliile socotelilor, umbla forfotă prin camere, numai în izmene și cămașă, scoțând o notă de ici, din cine știe ce dosar uitat în vreun sertar, o fițuică din cine știe care fund al pantalonilor, căci "aritmetica lui se făcea cu bătaie de cap", cum obișnuia el să spună, glumind.



Într-una din zilele acestea de "aritmetică", tocmai picase Mișu la moșie. Tocmai luase licența în drept și venise glonț acasă, să-i anunțe și "babacului" fericita veste.

Nici nu se uită la slugile care-l salutau, nici la sufragioaică, nici la mă-sa, coana Angela, care trăia pe atunci, cu gândul de a da cât mai repede ochi cu taică-su.

Strigă într-o cameră, chemă în alta. Ași, taică-său, nicăieri! Făcu mâna pâlnie la gură și chemă atât de stăruitor, ca și când ar fi izbucnit focul la grajduri sau la pătule.

întărâtat de faptul că nu-l află nicăieri, se duse într-o doară în cămara unde-și țineau puștile de vânătoare și-l găsi acolo, prea ocupat să-și desfunde o carabină, pentru a-l auzi cum trântise ușa de perete.

- Dar bine, tată, ești fenomenal! rosti tânărul, cu un glas parcă de ventriloc, căci atât de tare i-l gâtuise emoția revederii.

Conu Nicu nu se miră prea mult de cuvintele precipitate ale fiului său cuprinzându-i cu palmele obrajii, îi sărută cu zgomot.

- Bine că te văd întors acasă, băiete. De mâine, te-ai ars. Vine jidanu ăla Ducu al lui Sason, naiba să-l ia, să ridice porumbu. 's vreo două vagoane jumate. Supraveghezi încărcarea în carele noastre, ești atent la cântar, în gară la Plenița și dacă nu ți-ai pierdut sufletu', dai și o raită la frate-tu doctorul, la spital, să-i spui să vie cu mânza 'mnealui pe joia ailaltă, c-am făcut de bani și vreau să-i tragem una grozavă!

Conu Nicu își aduse aminte că băiatul s-a rușinat mai întâi, văzându-l pe taică-su, coscogeaminte munte de om, stând aproape gol, ca o paparudă, cu pușca sub braț și cu vergeaua în cealaltă mână.

Nici dumnealui nu i-a convenit bine treaba asta, că prea era ca ursul ăla purtat de țigani la panorame.

Păros-păros și cu un burdihan pe care nu-l cuprindea cămașa, prea scurtă și prea îngustă. Parcă se afla gol sau și mai anevoie, numai în izmene, fără cămașă. Că atât se ivea din partea dumnealui îmbrăcată, niște burlane albe, cu beteliile atârnând pe dușumea ca niște capete de macaroane fleșcăite.



își aduse aminte că a avut discuție mare în privința adoptării izmenelor scurte, a chiloților. Cică nu i-ar îmbrăca tocmai de rușine, îi argumenta el lui Mișu, hotărât să nu accepte în ruptul capului, să se îmbrace "caraghios".

Dar până la urmă, ce să-i faci, i-a făcut gustul lui Mișu și și-a comandat la Craiova, la Tenembanu, vreo zece perechi, deși s-a cam rușinat față de domnișoara care însemna măsurile într-un carnețel.

Gusturi copilărești și gata!

Dar vezi, că și gusturile astea copilărești au avut un rost al lor. în izmene mai calea-valea să-și deretice hârtiile și să-și facă "aritmetica lui" dar în chiloți?

îi era rușine de slugi, care puteau să-l vadă și mai ales îi era nu știu cum față de Veta, sufragioaica, deși altfel nu se rușina s-o cheme când făcea baie în cadă, să-l frece zdravăn pe spate și pe piept cu mănușa aspră sau spre toamnă cu mănunchiul din frunze de nuc, care lăsa între aburi un miros, de-ți venea amețeală și un gust așa de, de...

Veta se oprea câteodată din frecat și izbucnea puternic în cascade de râs, pe care nu i le puteau opri nici cuvintele blânde, nici apostrofele cele mai violente.

- "Măi femeie, ce ți-a venit?", prindea el să spună, ușor, gâdilat pe la țâțe, de buricele degetelor ei care întârziau savant tocmai prin zonele acelea, cunoscându-i slăbiciunea.

- "Ia, așa, cum se scarpină scroafa de pom", spunea ea și-i râdea în față, cu toți dinții.

- "Bine, bine, oi râde tu, da-ți găsesc eu scărpinătoarea acușa!..."

- "Ba mai va, c-asta aștept și eu", spunea ea cu violență, râzând parcă mai iute, mai năstrușnic, cu piper și aromă în cuvintele parcă umede de scuipat cald și mirosind a floare.

Atunci îi căuta sânii cu ochii, ca pe niște pere înfiorate de mușcătura luminii și o ruga să-i ajungă cu brațele până la încheietura genunchilor, "unde se pune râca".

Ea știe că rugămintea asta e numai un șiretlic, dar se făcea a nu pricepe, se făcea a nu vedea și se lăsa tot mai mult pe vine, până ce spuza gurii îi aburea fața de sac fiert a Conului Mișu, brobonată de picuri de sudoare, care fornăia subțire, de plăcere și-i căuta cu nările mirosul de azimă ce se ridica dintre sâni.

- "Mă, mă, bestie!", spunea el înduioșat deodată, vrând parcă să se ridice dintre brațele ei, care-l prindeau și-l rupeau, lăsându-i câte o dungă roșie, adâncă, pe mușchii picioarelor, scuturați din toate fibrele, de palmele ei harnice.

Apoi se lăsa în voia ei și zâmbea, zâmbea fericit ca un copil, până a nu prinde să adoarmă de-a-binelea.

Conu Nicu nu-și poate închipui de ce i-au venit în minte toate aceste scene, tocmai acum când își îmbrățișează cu ochii pământurile.

E singur, adică aproape singur, căci Veta e aici, prin jurul casei, probabil pe la bucătării sau în grădină, să vadă ce fac fetele alea pe care le-a pus Mâlcomete să culeagă mazărea...

Nicu e departe, la Paris, să-și dea doctoratul, iar Mișu e cu nevastă-sa la Govora, la băi. Săraca nevastă-sa, tânără și cu boala aia care se târâie după ea, ca o haită înfometată care stă s-o sfâșie... Poate apele alea să aducă o minune, că s-a topit săraca, s-a lipit de oase ca o scândură...

Boala, boleșnița dracului! Gândul bolii îi aduse iar în minte cuvintele doctorului: anghină pectorală!

Ce o fi însemnând cuvântul ăsta pectorală? De, el n-a învățat prea mult, că n-a avut timpul să se țină de asta. Ar întreba-o pe Veta. Dar nici Veta n-o fi știind desigur și o să-i râdă în nas, crezând că-i spune vreo vorbă de rușine, ca s-o întărâte cum avea obiceiul deseori.

Al dracului sare soarele, de la un pământ la altul, de la Siliștea Crucii, la morminte, de la morminte la Gura lupului, de la Gura lupului, sus de tot, spre hotarul cu Mehedinții, spre pădure, în porumbiștea înfundată a Colopărului.

Toate pământurile astea sunt ale lui, ale căsii lui, ale sufletului său neîmpăcat și viu.

Și toate bătăliile care le-a dat pentru ca să nu-i scape din mâini, unele, pentru ca să-i încapă în palme, în brațe, să le cuprindă cu dinții pe cele mai grele de căpetat, toate trântele astea câștigate doar cu truda lui de câine care nu s-a dat îndărăt nici cu-n pas, din fața primejdiei de a fi prins și gâtuit de pizme și de dușmănii omenești și tâlhărești, i-au folosit să le adune, să le cuprindă sub o singură seceră a brațului, ca pe un snop dolofan de grâu copt.

Năsturel își ținea cu dinții cele treizeci și șase de pogoane pe care le făcuse, le adunase, din noaptea care o făcea zi și din ziua care o făcea noapte, aplecat peste roțile lui, peste loitrele, obezile și spițele carelor. Și avea o iscălitură frumoasă Năsturel, înfocat om și al dracului peșicherul. Cât de gingaș o încondeia el pe fiecare car ieșit din mâinile lui, și iscălitura asta ar fi vrut s-o aibă, Conu Niculae pe o coală albă, nu din pensulă cu încondeietură roșie și albastră, ca pe care.

O iscălitură trasă cu penița și gata, dacă ar fi ieșit desenată ca un vierme rupt pe coala albă, Conu Nicu ar fi fost fericit. I-ar fi dat cât ar fi cerut și peste cât ar fi cerut, numai să-și pună iscălitura lui rotundă, pe actul de vânzare-cumpărare.

Dar nu fu chip să-l convingă nici într-o săptămână, nici într-un an, nici în cinci, până i-a venit Conului Nicu un plan, pân' i-a văzut la o horă pe fiu-său cum juca cu Marița a lui Stan ăl de face plapume și s-a dus și s-a înțeles cu ăsta și ăsta s-a înțeles cu fata și fata a simțit că ar fi ușor de dus, să-l lege la ochi, să-i încuie inima, să-i facă zăvor sufletului, și că ar fi bine să se facă cât de grabă cucoană și să pună mâna pe Gicu care e gata să se facă peste câteva luni popă, că e bine să fi preuteasă și să-ți spună toată lumea "săru mâna!"

Și zis și făcut, așa se întâmplă! Dar vezi că nu așa pe tocmeală, cum își închipuise Conu Nicu, ci cu vărsare de pojar omenesc, de sânge, înghiți-l-ar pământul, să nu-l vadă acum cum i se rotește în cap, ca un uliu, a dojană, a înfruntare!...

Dar cum era dat naibii și neluat, neînțărcat de nimeni, de suflet de om, dar 'mi-te de scâncelile de cotoi ale lui fiu-său.

Năsturel nu luă în seamă cuvintele proaste și nesocotite ale "țârcovnicului", ale lui fiu-său care vroia ca taică-său să-i dea pământul de pe acum, să-l "înzestreze" ca pe o muiere.

îl târnui când îndrăzni să-și repete a doua oară cererea și-l alungă din ogradă, cât de măgădău era.

Gicu se duse glonț la casa lui socru-său, făcu nunta într-o săptămână și după petrecerile și bairamurile cu miez dulce ale primelor zile de după nuntă, ieși într-o dis-de-dimineață cu sapa pe umeri, cu gândul bun să se ducă pe postata lui taică-său, care în gândurile sale îndărătnice și atotstăpânitoare era de acum a sa și să curețe de bălării rapița ca-abia începea să se înfiripe în frunze.

Nu știu ce megieș îl văzu uitându-se în soare, înainte de a scuipa în palme ca să se apuce de lucru și țin-te pânză să nu te rupi.

Se duse într-un suflet la Năsturel să-i spună povestea și acesta, cu o falcă în cer și cu alta în pământ, lăsă baltă o roată pe care tocmai se pregătea s-o înșeuieze în chingă de fier și luând într-o mână barosul și în alta tesla, coborî dealul grădinii, ca să ajungă mai repede în drumul mare.

Și se întâmplă ce nu ar fi ieșit să se întâmple din gândul dintâi al cuconului Nicu.

Curtea boierească află mai târziu, spre amurg, de cele ce se făcuseră între brazdele răscolite.

Fusese un tărăboi întreg, o groaznică hăcuială de-o parte și de alta, între tată și fiu. Ajuns între rapițe, Năsturel a prins să-l gonească pe Gicu de pe brazde, după pământuri, suduindu-l tare și sălbatec de cruci și Dumnezei, și se încăpățâna și se lua la întrecere cu ta-su, dar Gicu a uitat că e aproape popă și nu se cade să-l înfrunte pe taică-su și-l suduia și mai tare.

Ca unul ce cunoștea din Scripturile învățate pe de rost toți sfinții mai mari arătoși și mai mititei ai calendarului, îi pomenea împotriva lui taică-său, în fel și chip, oprindu-se din goană când obosea, și amenințându-l la rându-i că-l va deșela cu coada cazmalei.

Totul s-ar afârșit cu bine, dacă Gicu nu s-ar fi împiedecat de o scurtură de vișin sălbatec, ce înverzise pe o măgură. S-a împiedecat și a căzut, buf! cât mi ți-i găliganul.

Atât i-a trebuit să-l vadă căzând, rostogolindu-se taică-su. Fugi în goana mare până acolo și haț! mi-ți-l prinse.

îl luă de spinare, îl întoarse cu fața în sus și-i repezi între moalele obrazului doi pumni înfricoșați, de-i crăpă obrazul ca spart de cuțit. Apoi îi repezi alți pumni mai repezi, mai mici, dar tot atât de vârtoși, în jurul gurii, până-i podidi roșu și îmbelșugat, cișmeaua sângelui.

La vederea focului ăsta roșu, parcă se opri puțin, dar ași! mai al dracului începu să-l bată peste față cu palmele, parcă îl jupuia de pojghița obrazului, când da cu sete.

Apoi se sătură de dat palme și începu să-l joace în picioare, să-l piseze ca și când ar fi jucat tontoroiul într-un singur loc, pe un nod de pământ.

Și nodul de pământ care țipa și blestema, ca din gură de șarpe, era Gicu "hoțomanu, țârcovnicu și hoțomanu".

Deodată i se făcu negru în fața ochilor și i se păru că vede pe fața urâtă și crâmpoțită de sânge și scursori a "țârcovnicului", o adiere de râs, ba un râs înfricoșat și sălbatic, o apă care lucea între buzele lui lacome de pământ, o țâfnă, o bătaie de joc care i-o adresa lui, care era taică-su, care, ostenise să-l facă om, ținându-l pe la școlile popești din Craiova...

Și cuprins de furie, băgă palma în țărână și cu ea plină, îndesată de pământul udat de ploaia din ajun, îngenunchie lângă cel doborât, și venindu-i cu pumnul care ținea clisa până în dreptul bărbiei, îi căscă cu cealaltă mână dinții, și aruncă tot boțul de pământ în gura încă înecată de sânge, după care așteptă cu palma îndesată ca un oblon, pe gura închisă cu sila, să-și dea ochii peste cap și să se înece.

- Na, țârcovnicule! Fir-ai al dracului și al lui mă-ta care te-a făcut și te-a-nchinat!... Pământ ai vrut de la mine, pământ ai acum! 'necate-ai cu ce ți-am dăruit eu!...

Ochii celui astupat cu acest cep al mâniei lui Năsturel începuseră să se facă cepe în cap și să-și adune de pe margini, spre mijlocul luminilor șuvițele de sânge, vestitoare ale înecului grabnic.

însă pofta de viață, setea de viață a mădularelor tinere, a copacului tânăr care deși doborât de furtună nu fusese răpus, începu să gâlgâie prin toți porii deschiși acum spre scăpare, spre scăparea cărnii.

O întorsătură ca de hergheliu, apoi un salt rostogolit, fură deajuns pentru ca acel care fusese înlănțuit în cazul până acum să devină stăpân și într-o fulgerare, călău.

Gicu ridică de jos tesla pe care Năsturel o lăsase ca nefolositoare și făcând din miezul rărunchilor hac!, ca și când ai avea să despici un nod care se ține prea înverșunat de mijlocul lemnului, sparse țeasta care se ivi în calea loviturii, piezișe și ochiul lui din dreapta zări cu spaimă cum sare în lături, ca o așchie, o parte din cap. Cum țâșnesc departe bucăți storcoșite de creier. Văzu parcă cum se lasă frântă în zgârciurile pielii, urechea, ca o floare închisă în ea însăși și nefolositoare și începu să urle, să urle ca un apucat, fugind ca ducă-se pe pustii, bătând câmpurile, ca un zănatec.

- Auliu, taică, ce ți-am făcut! Auliu taică că te omorâi! Auliu taică, auliu taică...

Strigătele lui Gicu îi mai răsună și acum în urechi, conului Nicu și ecoul acestor țipete zbuciumate n-are nimic omenesc în el. îl irită, parcă ar lătra niște câini, din senin sau poate numai la o lună plină și îmbietoare...