AGAPA INOCEN’ILOR
Epilog.
E în dimineața de 27 decembrie. Ovidiu Negrea se desparte în fața școlii de trei dintre membrii gărzilor patriotice cu care controlase în timpul nopții dacă pazele de la magaziile de cereale, silozurile de cartofi, grajdurile de vite, secțiile de mecanizare sunt la post, pentru că acolo e avutul sătenilor, rodul muncii lor de un an de zile, pe care niște răufăcători l-ar putea pune în pericol cât ai bate din palme. Se răpândise zvonul că bande de teroriști mitraliază călătorii prin gări, incendiază diverse obiective de importanță vitală pentru populație, otrăvesc sursele de apă potabilă ale marilor orașe, violează femei și fete numai pentru a se răzbuna pe cei care răsturnaseră regimul. Este vorba, după cum se pare, de băieții cu ochi albaștri, trași parcă la indigo după talie și înălțime, de parcă ar fi gemeni, tunși perie, cu fețe blajine dar fanatici, adunați de prin orfrlinate și educați să lupte pentru comandantul suprem până la moarte, fără remușcări și fără ezitare după principiul: Aut Caesar, aut nihil! Peste tot au găsit oamenii la posturi: viața își urmează cursul normal ca și cum în țară nu s-ar fi întâmplat nimic. Cu o zi înainte prinseseră un grup de tineri din Secuime care încercau să treacă în Ungaria în mod fraudulos, neștiind că în România s-a petrecut o revoluție. Destul însă că s-a dat alarma falsă că un contingent neidentificat intenționează să arunce parcurile petroliere din apropierea fâșei în aer. Atunci s-a putut vedea limpede ce efect devastator are frica de moarte care-ți pătrunde în adâncul ființei ca o adiere de ger siberian și îți îngheață măduva din oase.. Milițenii, livizi, își tot verificau pistoalele iar civilii din gărzile patriotice, cărorra nu li se distribuiseră arme, se mutau de pe un picior pe altul mușcându-și buzele la sânge, până când un caporal de grăniceri a apărut cu grupul de adolescenți amarnici, băieți și fete, picați parcă din lună. În postul de miliție au fost dezbrăcați la piele, au fost percheziționați și după ce medicul locului i-a muștruluit în ungurește, trăgându-le și câteva palme și șuturi în fund, au fost lăsați să plece în drumul lor.
E o zi mohorâtă cu nori suri în fierbere, de joasă înălțime, târându-se agale peste sat care, în lipsa somnului, îi crează lui Ovidiu o stare depresivă. Dă să plece acasă, dar aude huruit de motor și, întorcând capul, vede acel automobil hârbuit cu șoferul său ciudat care tot trece pe aici fără să se știe exact ce face și pe cine caută. Din mijlocul drumului îi face semn să oprească și acesta se conformează, coborând și apropiindu-se foarte volubil.
-Să treiți…
Ovidiu îl dă la o parte precipitat și se repede în întâmpinarea Nelei care coboară și ea. Fața ei atât de frumoasă exprimă nespus de multă durere și, după felul în care este îmbrăcată, se vede că poartă doliu. Se aruncă la pieptul lui izbucnind în hohote nestăvilite de plans care îi zguduie întreaga ființă.
-A murit, Ovidiule, a murit…
-Cine a murit? o întreabă aproape cu teamă.
-Soțul meu… Aviatorul…
Îl strange cu putere și plânsul acela amar îi cutremură din nou trupul ca un șoc electric, situație la care Ovidiu rămâne fără replică, nereușind decât să-și umezească buzele înțepenite.
-Marele tău general, socrul tău i-a prins într-o ambuscadă crezând că sunt teroriști și printre cei uciși a fost și el.. .
-Eu nu am nici un general și nici un socru, bâlbâie cu vocea stinsă. Eu te am doar pe tine. Numai pe tine în lumea asta mare…
Se desprinde din îmbrățișare și-i urmărește atent trăsăturile grave, expresia feței plină de sinceritate în timp ce chipul i se luminează într-un zâmbet de resemnare. Îl învăluie într-o privire caldă și zâmbetul devine tot mai luminos și mai încărcat de afecțiune.
-Și tu ce faci aici? Revoluție? Da? Scumpul meu ofițer de operetă. Viteazul meu ofițer de operetă…
Își sprijină din nou capul de pieptul lui iar el o leagănă cu afecțiune ca pe un copil supărat pe colegii lui de joacă.
După un timp se desprinde din îmbrățișare făcând de data asta un pas în spate și privindu-l în ansamblu cu o ușoară tentă de ironie:
-Voi sunteți niște inocenți,scumpule, în schimb acolo chiar se moare
-Fiecare cu teatrele sale de operațiuni.
-Bine. Atunci, eu o să plec.
Ovidiu o apucă de mână strângând-o aproape dureros ca și când ar împiedica-o să se ducă spre mașină. Ea își rotește fugitiv privirea în jurul pieței,aceeași pe care a văzut-o prima dată când a călcat în sat, oprindu-se pentru o clipă asupra fețelor intristate ale Sfintei Fecioare și sfântului evanghelist Ioan, la poalele crucii domnului nostru Isus Cristos, care îi dau un sentiment de ușurare.
-În curând o să organizez o agapă a inocenților la care tu vei fi regina, iubita mea, declară patetic bravul ofițer de operetă, după care o sărută pe buze aproape cu evlavie și o conduce la mașină.
-Să trăiți, îl salută din nou șoferul și se furișează la volan zâmbindu-i complice.
După ce Nela trântește portiera cu zgomot, automobilul pornește opintindu-se și scârțâind din toate încheieturile, lăsând în urma lui un norișor de fum negru, cu miros puternic de benzină, iar Ovidiu, din mijlocul străzii, urmărește cu ochii umeziți eșarfa neagră care flutură la portieră până ce automobilul dispare în curbă, ca și cum l-ar fi înghițit o falie temporală, căscată ca din senin.