In timpul iernii, aflandu-ma intr-un loc ce nu-mi oferea prea multe lucruri de facut, am pus pe hartie randurile acestea si, cunoscand pasiunea dumneavoastra pentru lectura, si impartasind mare parte din interesul dvs. pentru tot ce vorbeste despre felurile in care oamenii isi asuma diferite identitati, m-am incumetat sa vi le ofer spre citire si consideratie. Chiar daca, la prima vedere avem de-a face cu trei povestiri, nu va va fi greu sa priviti experientele turistului, omului de cultura si astrologului ca fiind experiente trecute si reamintite cu ironia varstei de o singura persoana. Mai mult chiar, ma linisteste gandul ca veti accepta cu inima usoara o pluralitate de euri si o identitate personala oarecum circumstantiala si lipsita de substanta ca cea a persoanei in cauza si veti privi astfel cu ingaduinta metodele intrebuintate in cautarile ei.

Nefiind pe deplin increzator in capacitatile mele de exprimare, am ales sa zugravesc cat mai chivernisit cu putinta ratacirile personajului meu pe caile cunosterii empirice, rationalismului si a misticismului (sau a iubirii, dupa gust). Cu toate acestea trebuie sa marturisesc ca, din consideratii literare, am recurs la anumite procedee alegorice care sa sublinieze ceea ce intentionam sa spun, iar cititorului ce si-ar fi dorit idei mai clare ii cer iertare. Si imi va acorda cu siguranta iertarea, caci vina mea dintru inceput este ca am considerat ca oamenilor luminati carora ma adresez nu le va displacea intru totul discursul uneori metaforic, in care apar mici exagerari care n-ar face rau nimanui. Stiu si ca nu ma va lua pe nedrept ca unul dintre acei cautatori de glorie literara caci cunoaste fara indoiala preocuparile mele constante prin care imi aduc o contributie onesta la viata cetatii.



Calatorie la Balcic

Partea I
in care o aparitie de cosmar imi da fiori, iar un chelner bulgar face lumina intr-o problema delicata.

***

O smucitura zdravana imi revela, nu fara emotii, chipul celei care bolborosea in nestire. Victima a simetriei rezervarilor din autocar era o babatie schimonosita cu maxilarul atarnand dezarmant spre podea, lasand colturile gurii sa infatiseze una din cele mai dispretuitoare expresii pe care le-a provocat vreodata un grup de turisti. Profilul amorf sugera o compozitie la care trudise sute de ani, in felul in care se vorbeste de obicei in cazul formarii stalagmitelor. Socul aparitiei era insa desavarsit de sprancenele pictate strident cu un creion vinetiu si o claie de par ridicata ce l-ar fi facut pe Hansel sa o ia pe Gretel de mana si sa fuga zbierand ca apucatii prin padure.
In timp ce, cu o usoara jena, mi-am surprins muschii faciali incercand un tribut adus ingretoseniei pietrificate de vis-a-vis, auzul meu, fara indoiala pus in alerta, reusi sa descifreze ceva din litania apoasa: “unde-s, maica, astia? nu-i, maiculita, nimeni aicea”. Intr-adevar, traversam sate ce pareau parasite si de-abia dupa vreo ora de mers de la Ruse aparura primii mesageri ai prieteniei dintre popoare, doi batranei cu nasul rosu, semn neindoielnic al afinitatii dintre neamuri.

***

Pe drum depasisem, fara voiosie, in inmarmurirea generala, un numar de alte autocare, toate pline ochi de replici mai proaspete sau mai inerte ale fantomaticei mele companioane. Parea mai degraba un convoi pus la cale de un stat ce-si trimitea inteleptii in munti spre iertarea pacatelor decat o plecare in vacanta, iar slagarele zaharisite din autocar intareau impresia neplacuta de surghiun organizat. Ma intrebam aiurea daca nu au existat si deportari in Siberia cu muzica mai ritmata.

***

Primul localnic ce a avut ocazia sa ma auda trancanind o engleza semi-fonetica, cu accente de inima-albastra, a fost (si surprizele se termina aici!), un chelner. M-a inveselit brusc solicitudinea totala si entuziasmul cu care ma asculta apropiindu-si constant urechea dreapta de gura mea de parca asa m-ar fi inteles mai bine, iar in momentul in care i-am cerut indicatii cu privire la locatia hotelului, s-a detasat brusc si, fara ezitari, a ridicat o mana strigand in romana: “Sus!”. “Sus, sus!” repeta zambind cu gura pana la urechi privindu-ma fericit ca pe fratele revenit miraculos din bejenie. Am plecat, multumindu-i afectuos si intrebandu-ma daca o strangere in brate nu ar fi fost mai potrivita.
Nu mi-a luat insa prea mult timp sa realizez ca, orasul fiind construit in intregime pe dealuri, orice traseu as fi incercat sa identific cu ajutorul inimosului meu ajutor ar fi fost rezolvat in mod similar. In timp ce puneam , cu o nuanta de dezamagire, prietenia si disponibilitatea aratata pe seama a nenumarate experiente similare si a gratitudinii fata de o limba ce foloseste un cuvant monosilabic ca panaceu al orientarii turistice, am urcat intr-un taxi.

Partea a II-a
in care un cosmar se transforma intr-o langusta cu maioneza si nu invers.

“And now, what?”
Parte din pricina oboselii, parte din cauza cautarii infrigurate a unui plan, un sir de imagini si mesaje scurte, mobilizatoare, in dialect mentalez propriu, se desfasurau ca niste cadre a unui film in productie la lumina stroboscopica a sinapselor. Ca atare, am decis concedierea in masa a regizorului, scenaristilor si intregii echipe de hollywoodieni neuronali pusa pe organizarea primei mele zile de vacanta si am intrat in cel mai nefericit birt pe care l-am gasit pe faleza. Corolar al intrarii intr-o carciuma la ora pranzului este abandonul dantesc, eu abandonam insa planuri pastrand o speranta: speram ca efectul alcoolului si al florilor de plastic va amuti definitiv entuziasmul creativ al cortegiului liliputan si, implicit, pofta mea ridicola de a ma implica in activitati turistice.

***

Nu ma inselasem. Decorul, sordid la prima vedere, avea acel efect tonic al kitsch-ului asumat, rezultat din straduinta si bune intentii. Un aranjament floral teapan (dintr-un plastic atat de rigid ca ar fi putut servi, cu mici imbunatatiri, drept cuier) imi fu proptit prieteneste in fata, in asa fel incat o frunza ascutita (cu care puteai taia lejer un dovlecel de mici dimensiuni) se oferea deschis presupuselor mele tentatii olfactive. M-am trezit, surprinzator, zambind cu un aer de recunostinta familiala pe care nu mi-l cunosteam. Simteam o caldura asemanatoare doar cu momentele in care, intins in pat, acceptam cu recunostinta mici cadouri ale pisicii Mau: o ata, un elastic, o bucata de sfoara; iar vaza cu flori de plastic, scrumiera si servetelele aduse in cursul ceremoniei de primire puteau fi foarte bine echivalente culturale pentru smirna, aur si tamaie.
Insufletit de aceeasi prietenie calda ce ar fi putut anima un conquistador la intalnirea cu primii bastinasi ai Noilor Indii, am decis sa ma adancesc in studiul meniului oferit, intr-un semn pios de atentie si apreciere cu care eram dator. Locul in care intrasem, in realitate un ultim adapost al alcoolicilor localnici (ceilalti ganditori tacuti aveau in fata mastica, vodca sau populara menta bulgareasca) imi aparea ca un ultim bastion al gingasiei si inocentei, izul acrisor de spirtoase fiind cu siguranta parfumul lasat in urma de trecerea unui unicorn amenintat de sagetile marketing-ului lateral.
Facusem o confuzie. Credeam ca intrasem intr-un birt cu sase mese, dar meniul anunta cu discretie aristocratica un restaurant nevazut garnisit cu delicatese de la malul marii. M-am uitat imprejur convins ca ma aflu intr-un basm cu sali de bal disimulate in colibe darapanate pentru ochii profani. Ceea ce vedeam amintea mai degraba un muzeu de tara intitulat pompos “Hermitage”. Am dibuit in spatele barului o batranica agitand o tigaie, dar in continuare legatura cu bautorii de menta era incerta. Convingerea mea pur apriorica asupra salturilor axiologice din domeniul alimentatiei publice m-a impins sa comand tare, fara nici cea mai mica urma de ironie, in bulgara: ”Langusta ot maioneza, und Cabernet Sauvignon from Targovishte!”

***

De cand BBC-ul are astrolog oficial, iar televiziunile dezbat vise premonitorii si invita personaje cu bobi si ghioc, s-ar zice ca nimic nu m-ar mai putea surprinde. Tradari, intalniri la drum de seara, incasari intr-o zi de marti, toate sunt cuprinse in panza de paianjen a lumilor posibile intinsa de horoscopul matinal. Si totusi, glorie rasei umane, acesta nu a anticipat descoperirea structurii ADN-ului, existenta unei planete ascunse si in nici un caz, calitatile de netagaduit ale langustei si ale vinului, nestirbind astfel cu nimic meritele temerarilor slujitori ai progresului. Empiristii au avut intotdeauna locul lor binecuvantat sub soare, mi-am spus atunci multumit, imaginandu-mi o tabula rasa din carnea unei languste peste care se pusese, in cazul meu, maioneza.

***

Sunt momente in curgerea unei scriituri cand acea aglomerare semiotica mai mult sau mai putin dezagreabila inceteaza a mai conta ca jurnal, prizand primii fiori ai literaturii. Pierzandu-si sinceritatea si astfel, presupusa inocenta semantica, ea permite autorului si cititorului deopotriva imersiunea intr-un lichid amniotic mult mai rarefiat: acela din care se naste naratiunea creatoare, programatica, nascatoare de institutii, oranduiri, intemeietoare de comunitati si relationari specifice. Acest moment coincide in unele cazuri cu aparitia unui cadavru.

Partea a III-a
In care o specie ai carei indivizi nu au prea multe sa-si spuna la masa isi dezvaluie secretele

Luasem micul dejun la hotel, mai curand din cauza entuziasmului colonizator ce ma cuprinsese de indata ce primisem cheia de la hotel, decat din curiozitatea de a-mi cunoaste vecinii. Intrarea avu insa darul sa-mi inece orice tendinta euforica, caci prima masa raspandea izul de fermentatie imposibil de respirat al batranei din autocar. Asezata cu fata spre usa salii de mese, cu spume, maxilare si manusi, juca rolul surprizei de fiecare data cand se itea o silueta in hol. Ma oprisem brusc si incremenisem intr-o pozitie rigida si, ca si cum as fi avut in fata o gaura in parchet de marimea unei mese, cautam cu privirea o companie aseptica si drumul cel mai sigur spre locatia aleasa. M-am indreptat spre ceilalti doi vecini de palier care mi-au facut loc cu naturaletea unora care isi recunosteau propriile grimase si propria situatie ingrata in gesticulatia mea precipitata.

***

Toti trei faceam parte din gama discreta a acelor workaholici pierduti in vreun proiect cu autor colectiv, nestructurat si haotic, care se chinuiau sa se ia in serios in lipsa unei dispozitii oficiale in acest sens; indivizi care fac orele suplimentare fara sa li se ceara si de obicei fara sa li se observe vreodata si isi petrec majoritatea weekend-urilor tot la birou pentru a nu lasa lucrurile neterminate, pentru a gasi mereu noi modalitati de a fi in control, in final pentru a se consemna ca au facut tot ce le statea in putinta. In compensatie zeii corporatisti ii haruiesc cu un obiect al muncii atat de particular si de confuz, a carui utilitate si importanta lumeasca li se dezvaluie cu greu pana si acestor titani ai birocratiei.

***

Acesta ar fi pe scurt mecanismul prin care cineva investit peste noapte cu o responsabilitate ca aceea de a gasi strategii de eficientizare a consumului de carton presat se invaluie brusc intr-un nor misterios si sumbru, ca Ganymede ridicat in Olimp. Lupta impotriva degradarii iubirii de sine nu ia in acest caz forma dezvoltarii unor laturi complementare ale personalitatii sau cultivarii unui eu social sau erotic, deoarece toata lumea stie ca nu e bine sa alergi dupa doi iepuri. Asa ca se incredinteaza vrabiei din mana si printr-o asceza si o practica necontenita a autosugestiei ajunge sa ii confere sarcinii sale o aura de intimitate creatoare, de nedeconspirat cu nici un pret.

***

In rarele momente cand pot fi observati in societate exista cateva semne dupa care pot fi recunoscuti imediat si fara gres acesti copii mai putin doriti ai capitalismului tarziu: bauturile scumpe si eventual monosilabice comandate de la bar – efect al raritatii iesirilor si al lipsei cronice de pofta si evitarea schimbului de priviri cu cei din jur, nedorind sa initieze vreo conversatie. Dupa un timp indelungat in care un asemenea subiect este in centrul preocuparilor tale zilnice, iti este greu sa te acordezi la alte registre pentru care “ceea ce faci tu”, continutul conditiei tale de homo faber nu poate reprezenta decat ceva trivial si insignifiant, capabil doar sa starneasca rasete cand te ridici sa cauti toaleta.
Tocmai de aceea, perioada concediilor ne surprindea pe toti in locuri in care agentiile de turism garantau exotism si lipsa omologilor de destin corporatist deghizati in turisti.

***

Franturile de observatii politicoase aruncate peste masa aduceau mai degraba a fragmente liturgice apartinand unor religii diferite, emise mai putin din consideratii ecumenice cat din ratiuni retorice. Nu s-au pus intrebari si nici unul dintre oratori nu parea sa confere mesajelor proprii o importanta distincta de efectul tonal al vocii umane pe fundalul zgomotului metalic al tacamurilor. Timpul sejurului fusese platit si nu avea sa fie irosit in comunicari cu persoane de aceeasi conditie, lipsite de orice exotism. Banalitatea congruentelor interpersonale caracteriza o specie ai carei membri se aflau intamplator in postura ingrata de turisti si interactiunea dintre ei reamintea dorinta secreta de autodistrugere a speciei, pe care un inconstient colectiv belicos o implantase de timpuriu in mintile colonistilor cu rezervare.

Partea a IV-a
In care un cadavru provoaca o discutie estetica si ceva consideratii etice

Am descoperit cadavrul dimineata cand, impreuna cu cei doi vecini de etaj, cu care ma gasisem in hol, pornisem spre micul dejun. Batrana cazuse pe scarile inguste in demersul ei matinal de intampinare, isi sparsese capul de trepte si sfarsise incolacita de una din barele de fier ce sustineau balustrada.
Aveam de a face cu o tragedie umana dar, ca in cazul unei derutante compozitii dodecafonice, doar mult mai tarziu am putut asocia materia amorfa, lipsita de densitate structurala, cu un adagio polifonic specific conditiei umane. Corpul contorsionat si mutilat descria o forma a unei geometrii alternative determinata de fular, manusi si o haina multicolora de autentic prost gust, menita sa atraga atentia unor eventuali vizitatori de pe Marte. Iar aparitia socanta in puternic contrast cu interiorul bine planificat ergonomic al unui hotel proaspat redecorat ii conferea cadavrului de la baza scarilor o substantialitate aparte, o nelinistitoare lipsa de greutate ca a unui obiect aflat intamplator in levitatie.

***

Ceea ce experimentam era acel paradox al lumii sensibile care atunci cand sta linistit in categorii estetice poarta denumirea excentric-terapeutica de “grotesc”. Aveam in fata ochilor expresia formala a ceea ce ar fi trebuit sa fie informal, dezvaluind existenta unei lumi nevazute dominata de legi de neinteles. Aparitia unei lumi care inspaimanta nu prin necunoscut, nu prin alteritate, cat prin caracterul mult prea intim, prin rezonanta cu familiarul, ca intr-o anamneza. Imaginile apocaliptice ale lui Bosch nu se propaga prin vreun exospatiu al transcendentei cat par a stimula reactii in citoplasmele sulfuroase ale memoriei personale. Totodata camera obscura in care se pregatesc diapozitivele identitatii personale si sala de proiectie a lumii proprii, spatiul ce era ascuns e dintr-o data scos din intuneric si infatisat privirii formei ce nu trebuia sa existe. Iluminarea obscena irumpe odata cu sentimentul de vinovatie al parintelui in fata aducerii pe lume a inexprimabilului, a creatiei ce a fost introdusa in lume fara sa-i fi conferit fiinta conceptuala, lasand-o sa pluteasca intr-o lume fantomatica a existentelor acorporale, a lucrurilor neranduite in timp si spatiu prin cuvinte.

***

Cat timp experienta pe care o traisem nu avea un nume, simtisem intimitatea respingatoare a unei lumi invizibile, ai carei aburi dogoritori imi aprinsesera obrajii.
Ordonarea ei mentala in categorii si definirea, cat de aproximativa, o indepartase din proximitatea fizica, pulverizand vaporii socului cu eficienta unei formule alchimice sau a unui praf magic. In tranzitia brusca intrevazusem un eu criptat, subiect al unei cunoasteri nemijlocite conceptual, o cunoastere singulara si neimpartasita cu ceilalti, ce ii conferea acestui alter-ego fulgurant conditia sa insingurata si vinovata. Pentru o fractiune de secunda, in absenta cunoasterii comune, in mine coexistasera un eu-subiect al actiunii, impredictibil si astfel infinit culpabil, si un eu care aplica jurisprudenta speciei pentru a ma condamna.

***

Eram deodata inlantuit de pacatele a sute de generatii de stramosi, intr-o culpa colectiva ce ma desemnase ca unic vinovat si expus in tribunalele dintilor stricati, in fata urmasilor mancatorilor de agurida.


(...)
Partea a V-a
In care se schimba covoarele si perdeaua, iar specia strange randurile

In lipsa unui ritual adecvat (cel putin atunci nu ne-a trecut nimic prin cap si nu voiam sa ofensam zeii locali improvizand pe baza inventarului turistic camera-portofel-cheie), am luat in discutie o masa la un restaurant din apropiere. Cu ajutorul vinului, descrierii minutioase a unor accidente de masina, am trecut in scurt timp peste o parte din senzatiile neplacute ce inca ne urmareau. Conditiile pentru exonerare erau indeplinite asa ca am apelat la forma de sacralitate ce ne prindea cel mai bine: am privit seria de instantanee schitand cu voce tare descrierile fiecarui obiect in parte, schite pentru replicile stereotipe pe care le pregateam pentru intoarcerea acasa. Cum in hotel se schimbasera covoarele si perdeaua si se lustruise pardoseala, era timpul ca o istorie oficiala sa ia locul memoriei recente, reinstaurand lumea ordonata a turistului. Fuseseram atacati de un virus si raspunsesem cu antidoturi magice dar extrem de eficace. Cu toate acestea, neconsiderandu-ma inca complet imun, stiam ca povestea oficiala va mai fi, cel putin un timp, depozitata profilactic laolalta cu peisajele marine.

***

Cum constiintele vinovate au darul de a dezlega limbi, masa se transformase instantaneu intr-un turn Babel ca un poligon discursiv. Repulsia fata de cosangvinitatea specioasa fusese inlocuita de nevoia de impartasire a culpabilitatii si de frica de a nu constitui o subspecie vinovata in sine. In timpul acesta aerul contaminat si greu al mortii se raspandea difuz lasand locul vaporilor egali si uniformi ai banalitatii recunoasterii si concretetii formei triumfatoare.
Mult dupa ultima sticla de vin eram inca toti trei in jurul unei mese aproape goale, fosti complici la revenirea mortii pe lume, asteptand o sentinta sub forma unei note de plata mazgalite chirilic si cautand in buzunare indulgentele potrivite. Ma intrebam daca nu descoperisem o gena recesiva, un eu activ si spontan pe care nu il recunosteam, si daca nu simtisem de fapt placere in intrezarirea unui alter-ego atat de viu si hotarat, gata sa exploreze lumi ale mortii si ale unor forme necunoscute, voluntar si impredictibil, esuat in nisipul unei existente sinucigas de linistite.