agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1830 .



Spre Necunoscut. Capitolul XII ( 3 )
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [inocentiu ]

2009-07-10  |     | 



Multă vreme, prin viitoarele sale peregrinări, Nae își aducea aminte de cele două săptămâni petrecute la cumnații săi din Craiova, de căldura primirii, de atenția cu care i-a înconjurat pe el și pe copii iar, după câteva zile, atunci când a sosit, și pe Victoria. Mâncare era în fiecare zi ca-ntruna de sărbătoare. Pătlăgelele mari, cărnoase, nu lipseau de la nicio masă. Erau aduse aproape zilnic de pe ogorul ce-l aveau nu departe de casă, dincolo de Fântâna Obedeanului. Tot de acolo veneau și pepenii mari, verzi, câte unul atât de mare încât de-abia putea fi ținut în brațe de un bărbat voinic. Peste noapte erau ținuți în apa din trocuța de sub cișmea, iar a doua zi copiii, dar și cei mari, se răcoreau savurându-i dulceața. Pătlăgelele și pepenii nu erau doar numai pentru ai casei. Grămezi mari se aflau în fața prăvăliei, la prețuri ce-i îndemna pe mahalagii să cumpere.
Mult timp de aici încolo, în zilele friguroase de toamnă, ori iarnă, umblând în haine militare prin satele de sub Þibleș ori prin cele ale Timiș – Torontalului, mereu cu gândul la posibilele atacuri din vest, își aducea aminte de Lunca Jiului de lângă Craiova unde o zi întreagă, împreună cu familia cumnatului Petrică, și cu toți ai lui, au adăstat la umbra unor sălcii, au mâncat pui fripți pe grătar, au băut bere ținută într-o bulboană a râului, iar copiii s-au înfruptat din pepenii uriași.
În acele zile ale concentrărilor din 1939 și 1940 își spunea că este rău, dar tot el se gândea că putea fi și mai rău. Putea pentru că se aflau „pe zonă”, adică în acel loc, ce, în caz de atac din vest, era primul vizat de dușman. Dar treceau săptămâni și luni fără a se întâmpla nimic. El avea însă de lucru. Trebuia să facă aprovizionarea companiei cu alimente, trebuia să-i inspecteze mereu pe cei care aveau grijă de muniția armelor ce se aflau la militari și a celor de rezervă, în caz că s-ar fi pierdut unele în vâltoarea bătăliilor. Noroc că aceste bătălii întârziau, iar cei mai mulți sperau că n-o să vină niciodată. Și pentru el n-au venit în timpul cât s-a aflat pe zonă. La mijlocul lunii august, după ce a instruit, pentru a-i ține locul tot un TTR-ist ca el, a primit un concediu de trei săptămâni. N-a fost acolo în ziua de 3o și nici în următoarele. N-a văzut retragerea armatei de pe zonă. După ce a auzit la radio și apoi a citit, în zilele următoare, în ziare, despre cedarea Ardealului de Nord, s-a dus din proprie inițiativă la regiment. A fost sfătuit să rămână în concediu, dar să nu părăsească localitatea pentru ca un eventual ordin de prezentare regiment să-l găsească ușor.
Victoriei n-a avut a-i povesti multe de prin locurile unde a umblat. Îi scrisese des de pe acolo. A simțit însă că pe acasă au fost necazuri destul de mari. Numai după multe insistențe Victoria i-a povestit. A trebuit să-și trimită copiii la părinții ei din Ruși. I s-a interzis de către Dragomir, inspectorul de la Sibiu, să mai stea în locuința școlii, cu toate că nu mai era un alt învățător în afară de ea la școală după plecarea lui. S-a dus în audiență la inspectorat, a plâns, a promis că va plăti chirie dublă, dar în zadar. Cu chiu cu vai a găsit până la urmă o locuință de închiriat într-o casă nouă, proaspăt tencuită și zugrăvită. Pe la sfârșitul lui septembrie, venind un val de frig, a montat o sobă cumpărată de la un sătean și a făcut foc cu lemnele din stânjenul ce-l cumpărase. Soba a scos fum înnegrind zugrăveala proaspătă. Bora, proprietarul, când a venit și a văzut pereții murdari, era cât pe aici să-i dea afară din casă atunci, pe loc. Chiar începuse să pună mâna pe lucruri de-ale lor pentru a le scoate afară. Copiii au început să țipe. Noroc că pe drum tocmai trecea popa Dordea care, auzind gălăgie, a intrat în casă. Aflând despre ce este vorba, l-a potolit pe Bora, l-a făcut să promită că o va lăsa pe doamna învățătoare și pe copii în pace până ce el va rezolva această situație. A doua zi tot satul știa ce s-a întâmplat. Foarte multe femei, dar și bărbați, au venit să o invite pe doamna să stea împreună cu copiii la ei. Nu vroiau să plece din satul lor.
Popa Dordea știa ce vorbește când a zis că va rezolva situația. În actele parohiei terenul pe care era construită școala, precum și construcția, erau întabulate pe numele bisericii. Într-adevăr școala a fost construită de biserică, pe banii credincioșilor, aproape cu șaizeci de ani în urmă, la 1880. Înalt Prea Sfințitul de pe atunci, Andrei, a dat ordin ca toate școlile ce se vor construi în eparhia sa, să aibă și locuință pentru învățător. Și acum acest inspector, Dragomir, încalcă porunca celui care a fost Andrei Șaguna? Una ca aceasta nu se poate! O să vadă el, Dragomir, că nu se poate! Și ață, la Inspectoratul din Sibiu de pe Ulița Hurezului.
- Ei, dacă tot ați dat buzna, chiar fără să bateți la ușă, spuneți, părinte, cu ce treburi pe la noi?
- Am treabă cu inspectorul Dragomir. Dar dumneavoastră cine sunteți?
- După felul cum mă întrebați n-ar trebui să vă răspund. Dar pentru că sunteți mai în vârstă, și față bisericească, vă spun. Sunt inspectorul Vecerdea. Vă întreb încă o dată: cu ce treburi pe la noi?
Preotul a expus situația și a cerut ca în cel mai scurt timp învățătoarei din satul lor să i se facă dreptate pentru a se respecta porunca unui Înalt Ierarh.
- Păi, dumneata părințele, pe ce lume trăiești. Nu știi că, după războiul cel mare, școala s-a rupt de biserică și este a statului? Ei, în numele acestui proprietar, care nu mai este biserica ci statul, a luat această măsură colegul meu Dragomir. Dar așteptați puțin.
Și Vecerdea a intrat în cealaltă încăpere. Prin ușa subțire s-au auzit frânturi de vorbe: Aha…popa Felderă…scapă cumva de el. Deci cel cu care vorbea Vecerdea îl cunoștea, zicându-i în derâdere Popa Felderă. Nici cuvântul „părințele” ce i-a fost adresat nu-i era pe plac. S-a sculat, fără a mai aștepta revenirea inspectorului și a plecat din încăpere trântind ușa după dânsul. Nu s-a oprit decât pe holul Mitropoliei trăgându-și sufletul pentru a intra în biroul secretarului. N-a mai intrat pentru că în aceeași clipă ușa s-a deschis și în cadrul ei a apărut Înalt prea Sfinția Sa Nicolae Bălan. Era cât pe-aci ca cei doi să se ciocnească.
- Ce-i cu dumneata, părinte, de dai buzna?
- Iertați-mă, Înalt Prea Sfinția Voastră. Am venit să vă cad la picioare pentru a vă ruga să reparați o mare nedreptate care s-a înfăptuit în parohia mea.
Și a și făcut gestul de a se lăsa în genunchi. Mitropolitul l-a apucat de mână pentru a-l opri. Preotul i-a sărutat mâna, apoi a fost tras ușor.
- Haide, părinte, la mine în birou și-mi vei spune ce te apasă de te-ai hotărât să mă cauți.
Au intrat amândoi în birou spre mirarea părintelui secretar, care nu i-ar fi îngăduit niciunui preot să intre la Înaltul fără a fi chemat.
După întoarcerea părintelui de la oraș, n-au trecut decât două zile și în sat a sosit inspectorul șef de la învățământ.
- Trebuia, doamnă învățătoare, să vii la mine pentru a - ți rezolva situația.
- Să mă iertați, domnule inspector, dar oamenii satului, și părintele Dordea este unul din ei, au umblat pentru mine, fără știrea mea.
S-a mutat Victoria din nou în locuința hărăzită învățătorului. Copiii au revenit din nou lângă ea, de la bunici. De pierdut a avut doar cea mare, Sabina, care a lipsit de la școală, fiind în clasa întâi, primele trei săptămâni. Dar multă vreme de atunci în colo își aduceau aminte cu plăcere de bunicii lor „moșu” și „muma”, care le făceau toate voile. Simțeau lipsa verilor Gilu și Nicolae, copiii bădițului Ilie, care îi purtau prin tot satul cu jocurile ce le născoceau
Nu mult după venirea lui Nae, Victoria și ceilalți săteni au aflat că sunt pe lume mult mai multe și mai mari necazuri decât ale lor. Prin sat treceau căruțe trase de cai ori de boi în care se aflau bărbați, femei și copii, între saci și boccele. Și pe jos, între căruțe erau mulți. Nu erau țigani, cum mai văzuseră, ci oameni obișnuiți ce vorbeau românește. Treceau în liniște, cei mai mulți cu capul aplecat spre pământ. Nu se opreau la marginea satului ca cei din șatrele de țigani, mergeau mereu înainte. Picherul de la calea ferată zicea că și prin gară trec trenuri cu vagoane de marfă toate încărcate cu oameni și bagaje.
- Vai de capul lor. Ãștia sunt refugiați din Ardealul de Nord. Au fugit de unguri.
- Eu n-aș pleca de la casa mea, domnule învățător, orice ar fi! Cum poți să pleci cu bătrâni și copii cu doar ce brumă poți pune în căruță ori căra în spate?
- Pleci la nevoie, lele Iovuță. Pleci dacă știi că, rămânând copiii tăi, vor fi omorâți odată cu tine.
La început nici Nae n-a vrut să creadă ce a auzit de la un astfel de refugiat: cum au intrat soldații în curtea vecinilor și l-au împușcat acolo pe stăpânul casei, apoi s-au dus în casă și au tras în ceilalți. Pe copilul din leagăn l-au luat în baionetă și l-au aruncat pe geam.
- A scăpat, domnule, doar asta de doisprezece ani, care stă în fundul căruței și de atunci se uită mereu niciunde. Doar ăsta a scăpat pentru că nu l-au văzut cătanele ungurești când s-a dus și s-a întins lângă tatăl său mort.
- Vai de mine, cum se pot întâmpla astfel de lucruri. Au împușcat oameni și în alte case?
- Numai în cinci curți și case au intrat și au împușcat.
- De ce crezi că au făcut lucrul acesta?
- Pentru a ne speria și a ne face să plecăm din acele locuri pentru totdeauna.
Nae n-a vrut să creadă pentru că nu era de crezut. Da, dar atunci de ce trec, de câteva zile, grupuri de căruțe și vagoane pline de oameni necăjiți? Trebuie că în multe sate, poate și orașe, s-au petrecut astfel de lucruri.
Într-o dimineață, când a trecut un grup de căruțe, una a rămas în urmă. Celelalte au trecut, dar ea s-a oprit. Niculaia lui Iovuța s-a apropiat.
- Oameni buni, vă pot ajuta cu ceva?
- Ni-s betegi ăștia doi mici. De azi noapte au început să aibă fierbințeli și să aiureze. Nu știm ce să mai facem. Nu avem leacuri. O mai fi mult până vom ajunge la vreo potică?
- Până la Ocna mai faceți pe puțin un ceas. Trage căruța pe tăpșanul din fața casei de acolo. Eu mă duc s-o aduc pe învățătoarea noastră. Pe mulți copii, pe neveste ba chiar și pe unii bărbați i-a făcut bine când s-au bolnăvit. Are ea o carte cu leacuri, ce se găsesc ușor, pentru fel și fel de boli.
A venit Victoria. După ce a văzut copiii și le-a pus mâna pe frunte, s-a uitat și în gura lor punându-i să zică „a-a-a”.
- Mă duc să vă găsesc un adăpost pe undeva, poate într-o șură bine închisă, și apoi o să vă dau și niște medicamente. Dar întâi și întâi trebuie să fiți la adăpost, dar nu într-o casă unde sunt copii, că boala se poate lua.
N-a observat, la început, pe cel care se oprise lângă ei.
- Să vină la mine în casa cea nouă și nelocuită.
- Dar dacă-ți vor murdări pereții, măi Bora?
- Nu-i nimic. Să-i murdărească, bieții copii. Iar pe mine, doamna învățătoare, să mă iertați, dacă puteți.








.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!