Antonia era încă răvășită sufletește după discuția cu Răzvan Bobeică. Ar fi vrut ca acele cuvinte rostite de el să nu fi sfărâmat niciodată muntele de vise, pe care ea și-l ridicase dintr-o slăbiciune proprie poate doar femeilor: aceea de a crede că, indiferent de meridian geografic, după ploaie vine întotdeauna soare. Răzvan o aruncase pe un continent unde ceața mohorâtă și singurătatea erau singurele semne că te aflai tot pe planeta pământ.
Primăvara de afară și exuberanța orașului o întâmpinară cu niște culori în care ea nu își mai îmbrăcase demult sufletul. Orașul era viu, fremăta de furnicarul de oameni ce treceau pe lângă ea, inoculându-i, treptat, un sentiment de liniște și înțelepciune. Privii în jur. Fântâna din fața Facultății de Arhitectură era brodată cu trupuri tinere ce ieșiseră să se bucure de soare și de stropii magnifici aruncați de arteziană ca o ofrandă cerului. Printre pașii celor ce se intersectau cu ea, porumbeii gângureau într-o libertate desăvârșită. Abia atunci Antonia rupse vălul acelui gând negru, cu care ieșise din sala ei dragă de lectură: al sinuciderii, al abandonării acestei lumi. Și-a dat seama că mai existau pe lume atâtea întrebări cărora trebuia să le răspundă. De ce perechile acelea de tineri se puteau bucura de tot ceea ce îi înconjura și ea nu o putea face? De ce porumbeii aceia, care dacă s-ar fi aflat pe un câmp deschis, nu ar fi îndrăznit să lase picior de om să se apropie de zborul lor, acum defilau printre dalele strălucitoare ale piațetei, oprindu-se preț de câteva clipe în fața unei mâini binevoitoare, ce le arunca hrana cea de toate zilele? De ce teii din parcul din apropiere se dezbrăcaseră de acel sentiment de egoism frustrant și se ofereau spațiilor vaste de dincolo de coroana lor, dăruind întregii lumi parfumul lor indicibil? De ce soarele, dimineață atât de palid și timid, se înfășura acum ca un zmeu de hârtie luminoasă plutind într-o beatitudine nefirească peste toată alcătuirea lumii? Existau răspunsuri la aceste întrebări? Desigur, existau. Și ea trebuia să le afle. Nu avea dreptul moral să plece din această lume fără să simtă, să înțeleagă, să guste rostul atâtor și atâtor lucruri necunoscute până acum. Se plimbă fără țintă prin oraș. Se amestecă în șuvoiul de lume ce inundase străzile Lipscanului, apoi se urcase în metrou și ajunsese până în Tineretului. Se așezase pe o bancă, atentă la rollerii ce încercau să epateze în fața liceenelor ce întâmpinau primăvara în ținute vii, apetisant de sexi. Se întoarse la Universitate, coborî în pasajul subteran și comandă un Mc Chicken dublu. Ca și cum ar fi avut o poftă pantagruelică, după o ostracizare îndelungată. Privea oamenii cu acel sentiment că de acum încolo va trebui și ea să încerce să-și taie din pizza asortată a vieții o felie cât mai consistentă, doar pentru ea, într-un egoism pe care acum nu îl mai recunoștea ca fiindu-i propriu. Acasă nu mai așteptă, ca mai mereu, în fața ușii metalice, sperând să agațe cu undița fină a auzului șoapte din interior, șoapte iluzorii și înșelătoare, care nu aveau cum să răzbată de acolo până la ea. Fiindcă acolo nu o aștepta și, poate, nu o va aștepta niciodată cineva drag. Intră în casă detașată de gândurile negre care o asaltaseră imediat după dizertația dureroasă a lui Răzvan. Intră și făcu un duș. Privea cu un zâmbet destins încăperea băii sale. Acolo își imaginase preț de câteva clipe că va sfârși contractul de asigurare pe viață cu destinul, ea nemaiputând să-și mai plătească parcă ultimele polițe, dureroase, nemiloase. Se gândise acolo, în sala de lectură pustie, să procedeze așa cum citise în marile romane ale lumii. Sau cum învățase dintr-o mass-media ce oferă astăzi atât de puțină educație existențială și atât de multe exemple de cum poți ieși eutanasiat prin propria-ți conștiință din ea. Pe marginea căzii ar fi trebuit să fie înșirate lumânări tainice, muzica trebuia să cânte difuz, acel “Please, forgive me!”, al lui Bryan Adams, preferatul clipelor ei de singurătate. Muzica să se prelingă pe gresia umedă și rece spre cada în care ea ar fi trebuit să-și ia adio de la tot. Râse sănătos, cum nu mai făcuse poate din copilărie. Își șopti, privindu-se în oglinda pe jumătate aburită: “Antonia, fata mea, nu ai voie să pleci așa, ca și cum lumea asta ar fi însemnat pentru tine o simplă plimbare cu metroul! Spre o stație fără nume, pe parcursul căreia luminile ar fi fost stinse în vagoane și ai fi fost nevoită să bâjbâi până să ajungi la ușă pentru a putea coborî la stația terminus! Răzvan mai poate fi al tău! Depinde numai de tine să îl apropii de sufletul tău! Deși toată lumea te crede cel puțin nebună să-ți imaginezi că un bărbat ca el s-ar putea îndrăgosti vreodată de o femeie ca tine! Gândește-te! Ce naiba! S-au terminat bărbații din lumea asta? Uită-te cum te privește Marius Felecan. A observat și Laura acest amănunt. El este altfel decât toți ceilalți. Este adevărat, puteți amândoi participa cu șanse egale la titlul de urâtul anului, dar parcă el, spre deosebire de tine, este un pic mai ușor de abordat. Mutrița lui de șoarece de bibliotecă, cu ochelarii aceia fumurii, care-i dau o notă de secretomanie desăvârșită îl fac mai uman decât poți fi tu, chiar dacă te-ai acoperi cu mascaraua unei lumi întregi! De ce nu rezonezi nicicând la cuvintele și gesturile lui? De ce? Fiindcă - mic defect omenesc - vrei mai mult! Ești ca un alpinist pe Everest, aflat la prima tabără de campare. Privind spre vârful înzăpezit al muntelui, cufundat în ceața misterioasă, ceață ce nici tu nu știi ce capcane ascunde. Și, cu toate astea, cu toate sfaturile pe care conducătorul expediției - destinul - ți le dă despre pericolul accederii acolo, sus, tu totuși vrei să urci în continuare! Să ajungi și să înfigi steagul orgoliului tău feminin pe greabănul înghețat al acelui mune. Să privești de acolo triumfătoare la efemeridele din vale! Ai grije, uneori, pioletul sau pitonul pe care-l consideri sigur, poate fi fatal ! Ai grije!”.
Își verifică mesajele de pe robotul telefonului. Mașa, cea mai bună prietenă a ei o căutase în repetate rânduri. O sună, în timp ce-și pregătea o cafea tare.
- Mașa, sunt Antonia!
- Unde ai umblat, zăpăcito, toată ziua?
- M-am plimbat!
- Singură?
- Cum altfel! De ce, ai visat azi-noapte că am fost cerută în căsătorie?
- Nu se știe niciodată!
- Lasă glumele! De ce ai insistat atât pe robot?
- Mâine dimineață lași totul... adică slujba de duminică...și mergi cu mine într-un loc...
- Unde?
- Să o cunoști pe mama Crizantema, cea mai tare ghicitoare din Colentina...Un loc unde eu am mai fost, când am avut necazuri cu Mirel al meu...
- Adică, în loc să merg la biserică, să merg la o ghicitoare?!
- Dacă vrei ca viața ta să nu mai fie o mlaștină de gânduri și dorințe neîmplinite...vei merge... Am vorbit cu baba alaltăieri. Am fost acolo cu o colegă de la institut...ne așteaptă. Hai, nu fii scorțoasă, fii mai pragmatică și mai maleabilă! Mama Crizantema stă pe malul lacului, aproape de mânăstirea Plumbuita...de la ea, putem trece apoi să ne închinăm la icoane...spuse Mașa cu o ușoară undă de ironie în glas. Hai, acum bea un pahar de vin să adormi repede și mâine ne întâlnim în stație la metrou, la Universitate. La ora nouă fix!
- Fie...încercă Antonia să pară de acord cu propunerea Mașei, abia articulând cuvintele. Știi de ce am capitulat atât de ușor în fața propunerii tale? Fiindcă azi am dat examenul de maturitate în fața asistentului Bobeică. Nu cel de la literatură comparată, ci bărbatul real și meschin. Egoist, ca de altfel toți purtătorii de nădragi! Vorbim mâine mai multe. La ora nouă...!
Fiind duminică, aglomerația proprie din timpul săptămânii fusese diminuată de bucureștenii care se aflau deja prin parcuri sau pe pajiștile montane. Străbătură parcul Plumbuita tocmai când clopotele anunțau începerea Sfintei Liturghii. Intrară pe o stradă largă, Antonia amintindu-și că era chiar strada ce ducea la mânăstire. “Vezi, cum încearcă Domnul sufletele oamenilor” își reproșă ea în gând, “pune un loc de ispită, casa ghicitoarei ăsteia, în drumul spre biserică. Și te lasă să alegi! Liberul arbitru este cel care ne poate duce la pierire sau la mântuire. Să sperăm că această ultimă încercare nu mă va umple cu așa de multe păcate!”.
Casele erau înșirate de-a lungul lacului și la acea oră țiganii erau deja ieșiți la porți cu cățel și cu purcel. Antonia și Mașa defilau prin fața bașoldinelor lăiețe încărcate ca niște verze multicolore cu fuste largi, plisate, de culori stridente. Þiganii își învârteau mustățile pe oală, trăgând din narghilele impresionante. Puradei aproape dezbrăcați se fugăreau pe malul apei, zburătăcind cârdurile de rațe și gâște ce ridicau praful drumului în rotocoale fumurii. Alte balabuste spălau - e un fel gingaș de a spune - țoale și covoare de culori îndoielnice în apa ce mustea la maluri de mătasea broaștei, în timp ce la câțiva metri de ele doi șauri voinici țesălau un roib cam costeliv. Zoaiele scurse de la armăsar se impregnau ideal, mai în amonte, în țesătura derizorie a catrafuselor ce păreau înmuiate în cenușă.
Ajunseră în fața unor porți de fier înalte, întredeschise, și se opriră. Reclama scrisă cu o vopsea ștearsă pe alocuri te anunța că ai ajuns la “Mama Crizantema, tămăduitoare și prezicătoare de soartă”. Mașa, care era de-a casei, îndrăzni să intre în curte și imediat din casă țâșni o chivuță zveltă, cu o privire tăioasă, de o frumusețe rece. Antonia o privi cu invidie. Știa demult că țigăncile, cele de soi, nu de duzină, sunt mai atrăgătoare decât multe doamne de oraș. Femeile de la oraș sunt făcute din linii frânte. Þigăncile, mai ales cele tinere, sunt croite dintr-o sferă a perfecțiunii întruchipate. Mergea în fața lor cu un pas sprinten, aproape maiestuos. Nici Antonia, nici Mașa, nu observară liota de puradei ce se ițiseră pe la colțuri, înconjurându-le și scanând cu priviri lacome poșetele lor de piele, bijuteriile de la gât și de pe mâini, ce străluceau în soarele dimineții. O fâță de fată mergea în spatele lor, imitându-le mersul de doamne de oraș, maimuțărindu-se spre amuzamentul celorlalți. Chivuța o săgetă cu privirea și îi aruncă printre dinți un cuvânt aspru, scurt: “Dura!”. Antonia o privi pe Mașa, care se aplecă și îi șopti la ureche: “Dura, înseamnă “proasto” în limba lor”. Antonia privea oripilată curtea imensă, îmbrăcată în dale roase de vreme. Într-un colț, sub o aplecătoare improvizată dintr-o pânză de cort decolorată, mucegăită pe alocuri era parcat un autoturism de teren, cu numere de Germania. Un grătar imens, ce mai purta pe el într-o dezordine binecuvântată amprenta ultimului chiolhan, cu un burlan de evacuare înclinat amenințător, găurit în câteva locuri și scorojit de arsura focului. O roabă plină cu peturi goale, un harnașament ghintuit, aruncat în valurile de iarbă ce înotau prin volbura crescută în neorânduială. Câteva ghivece uriașe de flori, dar nu naturale, care ar fi necesitat îngrijire zilnică, ci artificiale, ca niște jerbe mortuare într-un cavou trist. Într-un colț, lângă casă, un puradel de vreo trei-patru ani, gol pușcă, stătea pe vine. Avea o față expresiv de torsionată, cu ochii ieșiți din orbite, semn că actul de “creație”, la care era artizan și parte nemijlocită, îl consuma enorm. Dar, după dezinvoltura sa naturală, se vedea că îndeplinirea în aer liber a acelei necesități fiziologice era una asumată, nu pentru prima oară. Lângă el, la câțiva pași, un câine cu o blană flocoasă, năpârlită pe alocuri, încerca să se înfrupte timid dintr-o altă grămăjoară din aceeași “creație” existențială a puradelului, ce ignora cu bună știință omagierea unor oaspeți în curtea lui. Cele două tinere se priveau cu subînțeles, dar numai Antonia părea contrariată de contrastul izbitor dintre casa cu alură de palat țigănesc, mașina de teren și primitivismul ce domnea prin curtea prin care pășeau. Au intrat într-un salon uriaș. Încălțat cu gresie albă. În salon nici un obiect de mobilier. Într-un colț, un armăsar minunat încerca, simțind miros de om, să se ridice cu greutate de jos, alunecând mereu pe gresia lucioasă. Antonia o privi întrebător pe Mașa, care-i șopti: “ I-au scos potcoavele, ca să nu spargă sau să zgârie gresia... Nu te mira că țin un cal în salon. Pentru țigani, un armăsar de rasă face mai mult decât toată coșmelia asta uriașă și SUV-ul din curte! Este o străveche și necălcată datină! Mai degrabă, doarme toată ciurda în curte, sub cerul liber, dar calul trebuie protejat cu orice preț!". Intrară apoi într-o cameră scufundată într-o lumină roșiatică, difuză, ca cea din camerele de raze roengen. Pe un fotoliu impozant stătea o bătrână. Antoniei îi păru că era, așa cum stătea sprijinită într-o cârjă de aluminiu, strălucitoare, un Deceneu cu fuste multicolore.
- Mamă Crizantemo, sparse tăcerea roșie Mașa, ea este Antonia! Prietena mea cea mai bună! Þi-am vorbit de ea...
- Apropie-te, domnișoară! Hai la Crezantema, să-ți ghîcească dă dulce!