Somnul parcă zburase spre alte locuri. În zadar strângea Luminița cu înverșunare pleoapele, căci imaginile reveneau vii în mintea ei, de parcă se reîntâmplau aievea, dar cu o intensitate estompată. Ar fi vrut să renunțe, ar fi vrut să-și îndrepte gândurile înspre altceva, însă odată stimulată invazia amintirilor, n-o mai putea stăvili ușor.
Ceasul cu cifrele-i fosforescente arăta ora 22. Își dădu seama că e prea devreme pentru a-și pune problema insomniei și prea târziu pentru a-și mai găsi vreo preocupare. Așa că se ridică alene din pat, și mânată de același obicei prost, cotrobăi prin frigider. Puiul, gata fiert în supă aștepta ziua următoare pentru a fi prăjit în ou. Alese o aripă, o trânti într-o farfurioară, și presărind puțină sare, mușcă din ea cu poftă. Ciudat! Gustul cărnii nu mai era ca cel de odinioară. "Doamne! Puiul ăsta și-a pierdut aroma în timp." Constată femeia amintindu-și de primele supe făcute de ea.
Se împăcase după prima ceartă cu Dan. Nu de alta, dar rugămințile lui pentru iertare au făcut-o chiar să creadă că s-a întâmplat un incident spontan și negândit.
Mâncând absentă ceea ce avea în farfurie, în minte încă mai prepara o supă „made in Banat” cum îi plăcuse să o numească. Câteva zarzavaturi aruncate, în grabă alături de puiul ciopâțit alandala. Urma o pauză de lecturat o carte oarecare, timp suficient pentru ca puiul să fiarbă. Și tocmai când stomacul își anunța goliciunea, atunci își amintea și ea de supă și de mâncarea ce trebuia să o pregătească. Dar, așa cum era firesc, carnea trebuia cercetată, să nu care cumva să fie crudă! Mai întâi o aripioară, așa fierbinte presărată cu sare, care era atât de dulce! Urma, cealaltă, apoi o pulpiță, și cealaltă precedată de târtiță. Abia atunci avea siguranța cărnii bine preparate. Sătulă fiind nu mai avea chef de alte pregătiri. Arunca câteva fideluțe în oală și o mână de pătrunjel verde, întrerupând fiertura mulțumită. Iar atunci când venea el de la serviciu începea din nou cearta:
-Ce-i asta? O întreba el foarte iritat, amestecând cu polonicul în oală.
-Ce să fie? Tu nu vezi? Supă de pui! Ia și mânăncă că doar nu-i otravă.
- Dar așa? Alergi cu acceleratul după zarzavat cât și după tăiței? Tu chiar nu știi să gătești?
-Eu nu știu să gătesc? Tu nu ești obișnuit cu mâncărurile specifice acestei zone! Dacă nu-ți place fă tu altceva. Să te văd!
Iar el, obișnuit cu mai toate îndeletnicirile făcea. Și borș, dar și fripturică bună, de-ți lingeai degetele. Cu toate astea, Luminița regreta alegerea făcută. Se simțea cu fiecare zi ce trecea tot mai încătușată tot, mai copleșită de acea așa zisă dragoste a lui. Un soi de iubire egoisă, exprimată în general prin explozii de gelozie paroxistică, care de fiecare dată se sfârșeau printr-un mod brutal de a se pune capăt discuției.
Cei doisprezece ani care îi separau își puneau amprenta asupra viziunii de viață a fiecăruia. El își dorea ascultare oarbă din partea ei, își dorea acel sacrificu pe care doar femeia îndrăgostită îl poate face, pe când ea, voia libertate, voia emoții noi, și trăiri intense. Luminița suferea mult și îi părea rău pentru pierderea distracției din discotecă, pentru absența prietenelor, cât și pentru moartea precoce a euforiei caracteristică vârstei. În locul acesteia din urmă se instalase frica. Cea care el o alimenta zi de zi, picătură cu picătură. Frica pentru ce s-ar putea întâmpla dacă ar fi văzută prin oraș singură.
Primele trei luni au trecut repede. Mai ales că dominată de plictiseală încerca tot felul de improvizații menite a aduce o noutate în viața ce-i devenise searbădă. Femeia își aminti zâmbind de acea zi în care a dorit să schimbe designul mobilei. Găsise în șopron o mulțime de recipiente în care el procurase de la fabrică tot felul de vopsele în ulei. S-a bucurat mult când le-a văzut! „Gata! De mâine o să aduc un pic de culoare acestei încăperi care mi se pare atât de mohorâte!” Și-a spus ea încântată.
A doua zi, imediat după plecarea lui la muncă s-a pus pe treabă. Un taburet a cărui picior nesigur bălăngănea la orice mișcare, era numai bun pentru experimentarea culorii ce va fi aplicate. A încercat prima dată albul dar odată terminat, i se păruse atât de impersonal așa că, un galben profund aproape fosforescent i s-a năzărit ei a fi deosebit. Dar, nici această culoare nu i-a adus mulțumirea. S-a gândit, a meditat, a combinat vopselele și la final s-a declarat satisfăcută. Cu puțin bronz argintiu, adăugat în vopsea obținuse culoarea violet sidefat. Pentru a treia oară culoarea era din nou așternută pe același taburet înainte ca precedenta să fie uscată. Când a venit el acasă și a văzut tărășenia, să-și pună mâinile în cap nu alta!
-La cine ai mai văzut tu mobilă vopsită în culoarea asta?
- La nimeni! Dar de ce nu-ți place? Uite nu vezi ce frumos arată? Tocmai de aia, că are așa un aspect metalizat, ceea ce-mi pare mie a fi original.
-Unde vezi tu frumusețea în șiroaiele de vopsea care se preling pe jos?
-Cum să nu se prelingă dacă nu-i uscat? Asta-i la mintea cocoșului! După ce se va usca nu va mai curge! Și apoi, nu curg pe jos, nu vezi că am pus ziar sub el?
-Of! Că mi-am luat copii care să-i cresc și să-i educ... că nevasta n-ar face asta, concluziona el în timp ce cu un cuțit rădea surplusul vopselei de pe scaun.
Toate astea i-au trecut fulgerător prin mintea femeii care, în virtutea amintirilor ce-i reveneau una după alta, se mai servi cu încă o aripioară. Apoi spălând farfuriaora trecu prin sufragerie de unde-și luă coșul cu lucru de mână. „Dacă tot nu pot dormi, măcar să produc ceva” Își zise hotărâtă. Astfel se cocoță comod în pat și potrivindu-și perna la spate, își privi lucrătura „Cine a mai pomenit fular cu floricele? Așa ceva doar mintea mea ar fi putut debita! Nu pot continua, o idee care acum mi se pare stupidă! Un fular dungat, hai să zicem că se poartă dar nu cu floricele! Că doar nu-l fac pentru un clown!" Gândind astfel alese din coș un ghem de lână gri și înodând firele continuă lucrul început. „Doamne! Dacă mama ar fi avut altă atitudine, dacă aș fi avut o familie unită, poate că nu aș mai fi trecut prin ce-am trecut! Dar oare nu s-ar fi ivit altele poate la fel, poate mai altfel, dar care să mă supună acelorași incertitudini, acelorași stări de furie și neputință? Că-n viața asta trebuie neapărat să îți însușești anumite lecții. Prin relația cu Dan am experimentat o altă față a privării de libertate. Ce? Ar fi fost mai bine dacă aș fi ajuns la închisoare? Tot aia era!" Se gândi femeia amintindu-și de felul în care a ajuns prizoniera propriilor ei decizii și a comportamentului celui de lângă ea.
Își dorise cu ardoare să muncească, crezând că odată echilibrată financiar își va dobândi și independența. Dar nu a fost să fie așa. Nici prin cap nu-i trecea că un loc de muncă neatent ales va avea impact atât de mare asupra viitorului ei.
Dan lucra de ceva timp la Elba loc de muncă care i se părea destul de interesant. Cel puțin așa îi zugrăvea în descrierile pe care i le făcea, insistând obsesiv ca și ea să se angajeze tot acolo. "Să vezi ce bine va fi, că se câștigă mult mai bine decât acolo unde ai lucrat tu. La noi este acord individual, deci practic n-ai limite la salariu!" O momea ca pe un copil promițându-i jucăria așteptată. Și a încercat. Doar că, vârsta ei nu-i permitea munca în trei schimburi într-un loc unde securitatea corporală depindea de capacitatea maximă de concentrare. Așa că s-a dus el în audiență la director, unde a semnat o declarație în care își asuma responsabilitatea de a răspunde în cazul în care s-ar fi întâmplat ceva. Și a fost angajată, lucru care a îndeplinit doar visul lui. Căci lucrând în aceeași secție, în același schimb, mergeau împreună, veneau împreună, el având control absolut asupra libertății ei de mișcare, cât și a veniturilor câștigate. „Banii trebuie să rămână în casă, iar dacă cumpărăm ceva o vom face împreună!" Spunea el ori de câte ori voia să-și cumpere și ea câte ceva. "Tu nu vezi că momentan nu sunt bani? La ce-ți trebuiesc alte haine? Nu vezi că dulapu-i plin? Poartă-le pe alea care ți l-am dat și o să mai cumpărăm și altele când vom avea resurse suficiente." Zicea el la fiecare chenzină, când Luminița își manifesta dorința de a se înoi.
Femeia începu să lucreze furios de repede. O clipă de neatenție și vârful acului i se înfipse dureros în deget. Și-l examină și constatând că nu sângera, continuă lucrul mai domolit.
În minte îi apăru ziua în care, a găsit în cutia poștală o scrisoare. Era pentru el dar fiind amândoi acasă nu o putea face neobservată fără a-i face cunoscut conținutul.
Trecuse aproape un an din momentul în care s-a mutat la el totuși nu reușise să-i afle toate dedesupturile. Scrisoarea venea din locul lui de baștină și conținea unul din secretele lui păstrat cu mare grijă. Era o citație pentru un termen de judecată, unde calitatea ce-o dobândise nu era alta decât aceea de pârât, și alături o invitație la o anumită nuntă.
Citind-o Luminița simți cum totul se năruie.


- va urma -