Hram la capatul lumii

De la Mahmudia, în portul căreia Dunărea fumegă din cauza prafului de la cariera de piatră, (halal ecologie și „zonă strict protejată“) singurul mijloc de transport către Sfântu Gheorghe este barca, cu toate derivatele ei existente pe Dunăre, începând cu lotca burtoasă, motorizată au ba, și sfârșind cu catamaranul orgolios, pe care, cu destul noroc și cu informații de preț obținute de la jurnaliști „mincinoși” – citește „pescari” – din București, l-am întrecut pe șoseaua dintre Tulcea și Mahmudia, așa încât să putem ajunge, o oră și jumătate mai târziu, în ultimul port al Dunării până la vărsarea în mare.

Încă din 1985 exista un plan de construire a unei căi terestre de acces până la Sfântu, care implica dragarea parțială a unor canale și legarea câtorva istmuri și ostroave printr-o șosea. Suntem la 24 de ani distanță și nimeni nu mai are bani de dragare, în schimb se găsesc destui pentru curse de mașini în centrul Capitalei sau pentru dotarea cu tehnică de calcul ca la NASA a Parlamentului (asta dacă n-ați rămas cu toții la ridziadă) . Localnicii își doresc o cale terestră pentru a scădea costurile coșului zilnic, în primul rând - pâinea adusă cu catamaranul, pe care de la Tulcea o iei cu 1 leu, costă 1,50 lei. Aceeași pâine. Spre sfârșitul anului 2004 s-a încercat revitalizarea proiectului amintit, care urma să fie pus în practică la jumătatea anului 2005, ba chiar se făcuseră diligențe pentru alocarea unui împrumut nerambursabil de la BERD. Acum, probabil că proiectul zace pe undeva printr-un sertar al cancelariilor oranj cu irizări de un roșu-tritrandafiriu.

Pentru o gură de aer proaspăt sau o țigară, parte dintre cei 200 de pasageri merg la pupa catamaranului unde, în spațiul deschis, mai degrabă decât siajul ambarcațiunii, privirea e atrasă de lădițele cu roșii turcești kurtuluș (s-au dus vremurile când de pe tot cuprinsul Olteniei se adunau la „boxe“, centre de colectare, pătlăgenii verzi cu o brumă de auriu, care luau calea vestului...) și merindele de tot felul: saci de pâine, lăzi cu făină, legume, dulciuri, apă minerală și alcool, dar și biciclete, mingi și baloturi de haine, toate având aceeași destinație: Sfântu Gheorghe, sau Edreles, așa cum îi spuneau otomanii, încă dinainte de prima menționare istorică a localității, datată de la 1315, nume care s-a păstrat până după 1818, când, în scrisorile dintre cancelarii, viceconsulul Austriei la Galați se plângea că bârsanilor li se iau taxe mari de către administrația zonei, pentru pășunatul a 100.000 de capete de oi și 1.500 de cai. Nimic nu s-a schimbat, de atunci și până acum, poate doar modul în care sunt utilizați banii proveniți din taxe - Administrațiile fiscale ale județului Tulcea taxează pescarii de rând, cam cu o treime din recolta de pește obținută, și scutește de impozite, pe motivul încurajării dezvoltării regionale, pe marile firme colectoare de sturion, de stuf și, cum spuneam mai sus, pe proprietarii nocivei cariere de piatră.

Lotci și șalupe de lux
Pe pontonul de la Sfântu sunt aproape la fel de mulți oameni ca și pe vas, sfârșitul de săptămână aducând acasă pe mai toată lumea care lucrează pe teritoriul Deltei, și nu numai. Fiind pentru prima oară aici, ascult explicațiile însoțitorilor mei, care-mi indică schimbările pe care le percep față de ultima lor vizită aici, din urmă cu cinci ani, și acestea nu sunt puține. În golful de lângă cherhana, lotcile vechi și bărcile pescărești din fibră de plastic, mai numeroase, plutesc alături de șalupe de diverse dimensiuni, cu motoare de la 4 până la 225 de cai-putere. În fața clădirii Primăriei, aflată vizavi de un centru comercial și terasa largă a restaurantului, se lucrează la pavare. Cele - presupuse - 8 milioane de euro investite în exploatarea turistică a celei mai întinse plaje a litoralului românesc, cea de la Sfântu, vor da roade, poate, peste cel puțin 15 ani, în condițiile în care cazarea pentru un weekend, în sistem demipensiune, cu transport de la Tulcea cu tot, costă 150 de euro, bașca TVA dar, dacă nu vrei să plătești taxe, cu 250 RON rezolvi fără factură.

Lipovenii (refugiați ruși din vremea lui Petru cel Mare, care se ascundeau în pădurile de tei - lipa, în rusește) și haholii (ucrainieni) au, majoritatea, nume românești și vorbesc, în afară de amestecul de ruteană și ucraineană folosit adesea între ei, o limbă română cu accent de fierăstrău mieros.

Ce-i supără pe fantasticii locuitori ai comunei? Recolta slabă de scrumbie din acest an, de după Paște, mizeria din preajma bungalowurilor turistice, prețul mărișor al propulsoarelor pentru ambarcațiuni și prezența anumitor ziariști - într-un săptămânal incert, mult apreciat de telenoveliste și semidocți cu pretenții de parapsihologi, a apărut informația potrivit căreia ei ar trăi în bordeie pe jumătate îngropate în pământul istmului, cu acoperișuri de stuf și că ar lua cina până la lăsatul serii, pentru că nu își permit electricitate!!! Însă, chiar în centrul comunei, se află un edificiu impozant, cu două nivele, din cărămidă, ridicat în 1907 (pe vremea când probabil strămoșii autoarei gogomăniei de mai sus se înveleau noaptea cu cerul), acoperit cu țiglă, a cărui destinație inițială era aceea de hotel! Iluminatul public este asigurat pe toate străduțele comunei. Există acoperișuri de stuf ici-colo, însă cele mai multe sunt în campingul de la marginea satului și în vilele turistice de lângă dig, dar nici unele, nici altele, deși s-a încercat vădit încadrarea în peisaj, nu s-au eliberat de tușa mârlănescă de tipic bucureștean.

Benzină pentru pescari, moarte pentru pești
Campingul de la marginea dinspre mare a orașului e aproape gata; aici, unde se țin festivaluri de film și de muzică, patronii s-au gândit ei bine și au „tras“, ca Bulă în faimosul banc, o dungă de kitsch peste bordeiele din bârne, acoperite cu stuf bătut: termopane și „felinare“ de tablă neagră luate de pe la Obor. De la Mircea Gogu Bogdan, alias Gogu Biologu’, fiu adoptiv al Deltei, pe fruntea căruia ar trebui să scrie „mi casa es su casa“, aflu că realizarea „ca la carte“ unui astfel de acoperiș din stuf bătut implică un efort financiar considerabil și constituie o operă de artă, al cărei maestru desăvârșit al Sfântului Gheorghe este Nelu Bălan, zis Nelu Marangozu’.

După o jumătate de zi petrecută pe canalele Deltei cu doi ofițeri spectaculoși, unul de marină și unul de poliție de frontieră, urmată de o noapte de nesomn și petrecere, luăm câte un rachiu și-un borș și, cum suntem ne(prea)duși la biserică, apucăm drumul fără pulbere al canalelor Dunării, nu înainte de a alimenta cu câțiva litri de benzină, de la un punct de colectare pește, plutitor, vârât pe un cănăluș îngust din preajma debarcaderului: apa e vârstată de dungi groase și albăstrui de reziduuri petroliere, care trec în Dunărea propriu-zisă ca niște somni uriași. La nivelul macro al ecosistemului Deltei, nu poate constitui o tragedie, iar desființarea benzinăriei plutitoare ar duce la majorarea radicală a cheltuielilor de transport ale localnicilor, care vor fi fiind nevoiți să alimenteze o dată și bine de la stațiile avizate de combustibili… Însă, cu un minimum de efort sau de câțiva țechini din vistieria potentatului faimos care o deține, s-ar putea elimina scurgerile, care aduc peștii la maluri descompuși deja, semănând cu niște monștrii dintr-o peliculă SF cu buget redus...

La București, marea țeapă care este asociația „Salvați Delta AC“ sare, la ordin, de brăcinari în sus, pe toate canalele media posibile, deținute de „baronii“ Deltei, atunci când se trezește câte un Cattani local să mai scormonească în lapții afacerilor lor, când legea vrea să își mai spună cuvântul în privința jafului super-organizat la drumul (Dunărea, n.n.) mare: ba că nu sunt lăsați „iubitorii“ Deltei să ecologizeze zona, ba că ei vor dar nu vrea statul, ba că statul vrea dar nu poate din cauza vreunui concurent zonal al diriguitorilor din umbră. Aceasta se întâmplă și de fiecare dată când se mai milogesc pe la județ pentru sponsorizări de chefuri private cu pretenții de manifestări culturale, măi-măi. Din când în când, merg cu o liotă de derbedei care, în schimbul unei beri reci, adună mediatizat gunoaiele făcute tot de ei în timpul „manifestațiilor culturale“.

Peturile, aceste recipiente nebiodegradabile, pe care le vezi peste tot ca pe niște ulcerații cronice ale verdelui-bleumarin al Dunării, afectează îndeajuns de mult imaginea Deltei, și nu doar imaginea - este o ipocrizie ridicată la nivel de politică de companie a așa-ziselor asociații și ong-uri care au drept scop declarat protejarea ecosistemului dar ai căror reprezentanți își alimentează motoarele șalupelor din locuri ca cel amintit și aruncă mormane de peturi și de resturi la mai puțin de o sută de metri de campingurile pe care le patronează, pe drumul dintre Sfântu Gheorghe și plajă, chiar vizavi de vechile cazemate. Ar trebui, vorba lui Gogu Biologu’, instituită o triere a celor care ajung în vechiul Edreles, altfel se va ajunge la fel de rapid și de urât ca la Vama Veche și 2 Mai, la manelizarea și degradarea ultimului bastion românesc de tradiție și de liniște de acolo, de la capătul țării.