Era acolo, de ca si cum m-ar fi asteptat de multa vreme. Ochii caprui si blanzi ii erau larg deschisi ca intr-o mirare. Sclipeau. Puteam ghici in ei un fel de bucurie pe care expresia rioasa a fetei nu o trada.Trupul lui rigid, aproape nemiscat avea ceva din frumusetea si raceala unei statui antice.Ma privea in tacere, fara ca vreun muschi al chipului sa schiteze zambet sau incruntare, ma focaliza intens cu acel soi de privire care iti ingheata toate simturile, ba chiar si inima ti-o opreste in loc, lasandu-ti impresia ca ai impietrit pentru totdeauna. Stau pe loc privindu-l la randul meu si bucuria, ca il vad din nou dupa atatia si atatia ani, imi umple incetul cu incetul fiecare celula, inima, creierul si sufletul Atat de imensa devine incantarea incat simt cum ma aprind ca o torta si luminez.Il privesc si rad. Il privesc si plang. Mi se prelinge fericirea prin ochi. Nu sunt lacrimi ci boabe de roua sau cascade, sau altceva mai limpede.Asteptasem aceasta clipa, parca de mii de ani si adunasem in mine atata dor cat nu mai puteam duce. "-Cat mi-ai lipsit!", am spus, dar cuvintele nu s-au articulat si-am inteles ca le-am rostit doar pentru mine, In suflet. Gura mi-a ramas muta, blestemata parca sa taca, tocmai in momentul in care ar trebui sa tipe, sa elibereze toete cuvintele tinute prizoniere pentru El, sa-i strige,sau sal implore orice. Dar n-am putut si-atunci am incercat sa ma apropii Cu o mana intinsa, in semn ca il implor sa nu plece, cu ochii-fantani, cu inima-floare vreau sa-l intampin Aveam convingerea ca trebuie sa traversez universul intreg pentru a ajunge la El, ba chiar si mileniile, cu miliardele de secunde, in disperarea lor, imi incurca pasii si mi-e tot mai greu. Pamantul a devenit o minge de foc sub talpile mele, talpile-mi ard si ma dor. Si trupul imi frige de neputinta inaintarii si de dorinta. In piept imi bate, in loc de inima, un clopot, iar dangatul lui e tot una cu-n planset de jale, un bocet prea lung la capataiul fericirii mele
El e tot acolo, dar nu pot s-ajung. Nameti nevazuti, inalti cat toti muntii imi preschimba mersul in chin. Ma lupt cu ceva nevazut, dar imi gasesc forta in gandul ca El ma asteapta.
Reusesc!!! Sunt langa El!!! Tace. Ma priveste. Pare suparat. Nu, nu pare, este suparat. Imi caut cuvintele si nu le gasesc. Da sa plece. De ce sa plece? Dar El se intoarce si abia atunci observ ca statea langa niste porti de fier uriase. Le deschide. Intra si apoi le impinge pentru a le inchide. Ma cuprinde disperarea. Pun mainile in deschizatura intr-un gest agonizant de a-l impiedica sa plece, dar portile imi prind palmele ce ma dor si-mi sangereaza. Il urmaresc printre gratii cum se indeparteaza, sperand ca va privi in urma macar o data. Dar nu o face.
Raman tintuita de poarta, cu ochii pierduti in departare, cautand singurul om pe care l-am iubit si-l iubesc. "Sunt rastignita pe altarul iubirii" imi spun si ma prabusesc in genunchi. Sangele nu-mi mai curge din palme, ci din ochi, invadandu-mi sufletul cu o furie rosie. Bietul meu suflet!! Se zbate sfasiat asemeni unei pasari ce i s-a taiat capul. Durerea sapa in mine tunele adanci, schimonosindu-mi trupul.
Ma trezesc brusc cu o durere cumplita in piept A fost un vis, dar carnea imi tremura pe oase, pana si gandurile imi tremura in creier. Parc-as fi fost cuprinsa in intregime de friguri, frigurile spaimei, ale neputintei,frigurile unei iubiri fara margini, acele friguri ce stabilesc o relatie invers proportionala intre iubire si moarte. Iubesti sau mori. Mai intai iubesti si traiesti intr-o agonie perpetua, te doare fericirea si iti place ca te doare. Te inneci cu cuvintele si le lasi sa te sugrume pana cand nu mai poti respira, ba mai mult, pana iti pierzi cunostinta. Ce mai conteaza! Esti fericit si fericirea e atunci cand te doare, e atunci cand te topesti asemeni unei lumanari,, te deformezi, dar ai sentimentul ca esti mai frumos decat inainte si chiar esti.
Cand nu mai iubesti incepi sa mori. Nu te mai doare nimic, nu mai simti nimic, Groapa singuratatii se casca si te inghite, acoperindu-te treptat cu intuneric. Corpul iti zace muribund si sufletul la fel, gura ti-e plina de pamant si dintii iti strepezesc de-atata tacere. O lacrima, de-acum uscata in coltul ochiului inca mai geme si-o lasi nepasator asa, in chinurile ei sa piara.
Dar eu am iubit si inca iubesc, de aceea n-am mai murit. Uh! Ce bine! Ma doare in mine tot, pana si amintirea, pana si cuvantul, dar ma bucur ca traiesc, ca inca nu m-am transformat in desertaciune.
Pe El il visam des. Mereu acelasi vis. Iubire si suferinta la un loc, asemeni crinilor, frumosi dar otravitori. Coboram din vis cu tristete in suflet, tristete ca ma urmarea o zi intreaga, uneori doua, sau poate chiar trei.
De fiecare data cand treceam prin asta, luam din biblioteca cartea lui Freud, care a considerat visul drept: "calea regala de descifrare a inconstientului. Oare ceea ce se petrece in constientul meu are legatura cu subconstientul? Cu siguranta, Freud stia ce spune, Dar care poate fi scopul pentru care subconstientul imi trimite astfel de semnale prin vis?? Eu nu le inteleg mesajul, prin urmare visul se repeta. Ce sa descifrez cand totul e atat de incifrat?? Oare voi reusi vreodata?? Ce relatie cauzala este intre visul acesta si iubirea asta veche? Ce anume intervine cu atata forta in subconstientul meu , ca mai apoi sa genereze starea haotica, deplorabila a intregului organism?? Cu certitudine trebuie sa fie ceva important. Poate trebuie sa depasesc o anumita bariera psihologica... In mod normal sunt un om ca toti ceilalti, nu pot sa traiesc si sa nu ma privesc prin comparatie, sa-mi identific locul printre semeni si sa fiu fericita , sau nu, functie de aprecierile lor.
O iubire adolescentina, profunda, sprintara, natanga readusa de fiecare data intr-un prezent continu de agonia unui vis. Iubesc barbatul din vis si dincolo de el..........