A fost odată ca-n povești, în zări îndepărtate, un prinț desprins din vise, și-o vioară fermecată...
Acest prinț, pe nume Alex provenea dintr-o familie de muzicieni. El locuia împreuna cu familia sa într-un castel situat în regatul Nessoden, un loc plin de magie și de multe mistere încă nedeslusite. In preajma castelului se afla un lac...Se spune ca acest lac, la fiecare apus incepe sa scoata sunete de vioara .Nimeni nu stie de unde provin aceste sunete fermecatoare. Poate ca de aceea, de sute de ani, in familia tanarului print se nasteau noi talente. Dar Alex era diferit.

De când a făcut primii pași, îi plăcea să meargă seara să asculte murmurul lacului, dar deși părinții insistau și au încercat să-l convingă prin diverse șiretlicuri, cumpărându-i cadouri și jucării, micuțul refuza să pună mâna pe instrumentul magic. Până într-o zi, când prințul a iesit să asculte murmurul lacului precum făcea de obicei. Din lac se ridică o zână care cânta la vioară și îmbina notele atât de armonios încât micuțul fusese fermecat la auzul minunatelor sunete. Deodată, aceasta dispăru, dar nu înainte de a-i înmâna acestuia o vioară. Pe acest instrument fermecat era gravat ''Alexander Rybak'' numele prințului. Deși avea doar cinci ani, Alexander a înțeles că nu se mai poate împotrivi destinului. Din acel moment, timp de o lună, el a mers seară de seară cu vioara fermecată la lac pentru a cânta împreună cu zâna cea frumoasă. Era un secret, părinților nu le-a spus nimic.

Într-o lună de repetiții, Alexander a învățat cât altții în câțiva ani sau niciodată. Avea un talent înăscut, care nu poate fi dobândit de alții prin muncă. Într-o zi și-a luat inima în dinți și le-a spus părinților că vrea să le cânte. Și a cântat dumnezeiește, nimeni nu înțelegea cine l-a învățat. Până și iscusiții învățători ai curții regale erau surprinși. Repetițiile secrete de la lac au continuat, zâna l-a învățat nu doar să cânte, ci i-a dat adevărate lecții de viață. I-a spus că doar prin muncă și seriozitate va reuși, iar atunci când îi va fi greu să-și amintească spusele ei. Să creadă întotdeauna în visele lui. Deodată, zâna dispăru din viața lui pentru un timp. Micuțul Alexander repeta zilnic cate 4-5 ore. Se urca în vârful muntelui sperând că o va regăsi pe Zâna cea frumoasa, dar în zadar. Putea vedea totul de sus. Vântul i se juca prin gingașu-i păr, iar lumina divină îl purta spre culmi magice. În timp ce exersa în vârful muntelui, toate viețuitoarele pădurii se adunau în jurul lui, parcă erau vrăjite toate de acele sunete îmbătătoare. Crengile copacilor se legănau într-un anumit mod, toate lucrurile dansau în jurul lui. Soarele de pe cer nu mai ținea cont că este zi sau noapte. Dansa împreună cu luna pe cerul azuriu, iar stelele formau un cor ce îl acompaniau pe micuțul prinț. Din vârful muntelui, lacul părea să strălucească precum un diamant. atât de tare încât nu te puteai uita la el. Numai Alex știa adevaratele secrete ale acestuia.
Zilele se scurgeau molatic în clepsidra timpului, ca o apă curgătoare într-o dimineata însorită în care și vântul se liniștește pentru a asculta minunatul sunet al muzicii. Alexander se gândea uneori cu tristețe la zâna cea frumoasă, se întreba de ce l-a părăsit, dar când ochii îi deveneau melancolici, natura, îl îmbrățișa cu căldură și zâmbetul îi lumina iar fața. Cerul de-un albastru infinit îi calma sufletul. Uneori însă, în singurătatea nopții, nu-și putea stăpâni lacrimile. De la geamul camerei lui, privea înspre lacul cu umbre și își pierdea speranța că o va mai întâlni pe zâna care i-a arătat părțile pe care nu le cunoștea ale sceptrului său, vioara. Se hotărî să meargă la lac și să cânte ca la început. Deodata, din neatenție își scăpă vioara jos în lac, iar în încercarea de a o prinde alunecă în jos. Sfârșitul era mai aproape decât își imagina, dar o forță invizibilă l-a împins la mal. Nu-i venea să creadă că a supraviețuit, până să-și vină în fire, în fața lui era zâna care îi șoptise cu un glas blajin ''Nu te voi părăsi niciodata''.

Fără să își dea seama, micul prinț privea acum în gol, căci zâna care îi purta noroc tocmai se evaporase. Neîntelegând de ce această ființă ce lua naștere din apă apare numai atunci când îi era greu și foarte bulversat, Alexander pornește cu pași repezi înspre ușa castelului. Þinea în mână vioara udă. Când a ajuns în camera lui și a vrut să cânte, a observat ceva ce l-a întristat și mai tare. Firele arcușului său erau rupte! A lasat usor vioara pe pat și a început să plângă. Când lacrimile sale calde au atins arcusul, acesta a strălucit puternic și s-a refacut ca prin magie. Uimit, copilul s-a uitat pe fereastra înspre lac și a murmurat: "Mulțumesc!". Nu îi venea să creadă tot ce i se întâmplase, dar de un lucru era sigur, toate aceste minunate întâmplări aveau o mare legătură cu zâna lacului. Timpul își puse usor amprenta și pe Alexander, astfel el devine adolescent și odata cu adolescența în viața lui apare o fată, o alta fată decât doamna lacului.
Peste câțiva ani micuțul prinț a devenit Alexander Rybak, recunoscut drept cel mai mare violonist al tuturor timpurilor de până atunci. În vecinătatea reședinței sale locuia o altă familie de viță nobilă. Această familie avea o fată tânară, frumoasă, cu ochii albaștrii și strălucitori, părul blond ca de aur, lăsat pe spate. Fata lua și ea lecții de vioară. Auzind de tânărul din familia Rybak, părinii săi au hotărât să îl roage pe acesta să o învețe și pe fiica lor tainele viorii. Numele fetei era Thea. Înca din primul moment când aceasta a călcat prima dată în casa noului sau profesor, Alexader a fost profund impresionat de cât de frumoasă era această prințesă. Fară să vrea, pe zi ce trecea, tânăul se îndrăgostea de ea tot mai tare.

Alexander nu mai fusese îndrăgostit niciodată. Până la vârsta de 14 ani se dedicase complet muzicii, acum însă inima îi bătea tare de fiecare dată când o vedea pe Thea. Nu întelegea ce se întampla cu el, de ce când cânta gândul îi zbura la fată în al carei păr se jucau razele soarelui. Fața ei angelică îi amintea de zâna din copilarie. I-a compus chiar și o piesa pe care i-a cântat-o, fără să-i dezvăluie însă că ea i-a fost muza. Dragostea lor plutea în aer, chiar dacă nici unul nu avea curajul să o mărturisească în cuvinte.

Într-o seară, Alexander s-a hotărât să se ducă singur pe marginea lacului pentru a medita. Nu știa ce se întampla cu el, de ce tot timpul se gândea la Thea, dar un lucru era clar: era îndrăgostit! Acum avea mai multă nevoie ca oricând de zâna aceea din copilarie care îl ajuta mereu la greu și care îi era ca o mama. Îi simțea lipsa foarte mult. Ajungând lângă lac, se hotarî să se plimbe cu barca. Micul prinț statea ghemuit într-un colț al acesteia și se uita cum soarele apune asteptând ca lacul să înceapă din nou să cânte ca în fiecare seară. Brusc, din undele line ale lacului apăru o lumină orbitare, dar foarte frumoasă. Avea impresia că întreaga strălucire a lacului se adunase în acel mănunchi de lumină, iar în fața lui apăruse ființa dragă a copilăriei sale care de nenumarate ori îl ajutase să treacă peste greutați. Zâna strălucea mai puternic ca niciodată deoarece ea reflecta însuși sufletul lui Alexander. Lumina doamnei lacului era alimentată de nemărginita fericire adunată în inima prințului, fericire datorată faptului că se acesta iubea pentru întaia oară.
Zâna l-a privit și a văzut în ochii lui o nedumerire. Atunci ea la întrebat cu o voce liniștitoare: „Cu ce te pot ajuta băiatul meu?”. „Am cunoscut o fată, Thea. De câte ori o văd inima parcă imi bate mai tare. Îmi dă puterea să trec peste orice. Este mereu în mintea mea. O simt ca parte din mine. Nu pot să îmi explic acest seniment. Este ceva nou!”, spuse Alexander cu vocea-i tremurândă. „Se numește iubire, dragul meu. Ești îndrăgostit. Nu ai de ce să te temi. Fii fericit alături de ea. Și nu uita! De câte ori vei avea nevoie de mine, voi fi aici pentru a te sprijini și a te ajuta!”, replică zâna. La fel ca întotdeauna, întâlnirea cu zâna fusese și de această dată mult prea scurtă. Crescând, prințul și-a pus multe întrebări în legatură cu doamna lacului. Cine era? De ce i se arăta doar lui? De ce nu apărea decât atunci când avea mare nevoie de ea? Și mai ales care era menirea acelei viori fermecate pe care o primise cu ani în urmă de la ea? Încercase să îi adreseze zânei toate aceste întrebări, dar ea nu îi dăduse niciodată timp să o facă. Tot ce îi rămânea acum de făcut era să urmeze sfatul ei și să spere la o viitoare întalnire cu aceasta.

Alexander s-a întors la castel, pe când noaptea îmbrățișase deja micuța localitate Nesodden. Emoționat din cauza întâlnirii de a doua zi cu Thea, a pus capul pe pernă, dar nu a reusit să adoarmă. Gândul i-a zburat departe și a avut cel mai ciudat vis...Se făcea că peste câțiva ani, el se va îndrăgosti de o fată extrem de frumoasă cu care va trăi un adevărat basm, până în ziua în care ea dispare fără urmă. După ce o caută disperat, în vis îi apare doamna lacului care îi spune că nu își va mai găsi niciodată prințesa. Trezindu-se, a stat un pic pe gânduri în privința visului, dar a ajuns la concluzia că numai emoțiile întâlnirii cu Thea și-au pus amprenta asupra visului său. Dar, oricât a încercat, nu și-a putut aminti chipul fetei din vis. S-a șters la ochi și și-a spus că nu are timp să se gândească la vise, mai bine s-ar pregăti pentru revederea cu Thea. În mai puțin de o ora trebuie să vină la obișnuitele mediații. Era mândru de ea, pentru că învăța repede și cânta din ce în ce mai bine. Când era cu ea, parcă existau numai eu doi, într-o lume magică. Când o asculta, simțea că i se îcălzește tot trupul. Îi compusese o nouă piesă, dar nu știa dacă va avea curajul să-i spună că ii e dedicată.
Thea și-a făcut apariția, veselă ca întotdeauna. Iar ora a trecut pe nesimțite, când sunt împreună timpul zboară pe aripi colorate. La încheierea lecției, Alexander i-a cântat fetei melodia pe care a compus-o, iar ea a fost impresionată de ingeniozitatea prințului. Nici nu bănuia că ea e sursa lui de inspirație, iar lui inima îi bătea prea repede pentru a-i putea spune. Prințul o conduce pe fată până la poarta palatului și ajunsi aici, el iși înfrânge timiditatea și îi atinge fetei mâna gingașă. Thea tresare, un fior cald s-a raspândit năvalnic în toată ființa ei, dar nu s-a împotrivit. Văzând că gestul sau a fost primit cu un zâmbet și roșeață în obraji, Alexander a luat-o de mâna și împreună au pășit parcă pe nori pufoși spre casa fetei. Niciunul n-a spus nimic, dar nu era nevoie de cuvinte. A fost de ajuns să se privească pentro o clipa în ochi. Celor doi îndrăgostiți le era greu să se despartă pentru prima dată după ce-și împărtășiseră tăcut sentimentele, chiar dacă a doua zi aveau să se întalnească din nou. Simțeau că dragostea lor era mai întinsă ca cerul și mai curată decât zăpada. Puțin stângaci, neavând încă suflu pentru a-i spune ceva, Alexander i-a dat ușor drumul la mână și a fugit spre palat. Pe drum încercă să se gândească cum să o mai suprindă pe Thea, însă știa că indiferent de ce ar face, cel mai important lucru era că știa că sentimentele îi sunt împărtășite și orice altceva nu mai conta. Odată cu căderea nopții, Alexander adormise, își visase muza și tresărind, se trezise în toiul nopții. Se ridică din pat și merse la fereastra odăii. Se gândea să îi ofere ceva iubitei sale pentru ca aceasta să știe cât de mult o iubește. Se hotărâse în final să îi ofere, simbolic, un lănțișor cu o vioară medalion, pe care-l primise cadou de la nași la botez. I se părea un gest simplu, dar în același timp o dovadă a iubirii sale. Prințul își dorea ca Thea să poarte mereu acel lănțișor la gâtul ei ca să păstreze iubirea lui tot mai aproape de sufletul său. Spre zorii zilei adormise cu gândul la ea, iar o lacrimă jucăușă se prelingea pe obrazul său fierbinte. Zâmbetul lui fermecător avea aceeași culoare ca în clipele petrecute cu domnița sa. Știa că iubirea fetei îi va aduce fericirea.

Odată cu venirea zorilor, Alexander s-a deșteptat cu un chef nebun de viață. Avea din nou sentimentul că nimic nu îi poate sta în cale și nimic nu îi putea umbri fericirea. Timpul a trecut repede și momentul întâlnirii cu Thea venise. După încheierea repetițiilor, tânărul prinț a găsit momentul prielnic pentru a-i oferi, cu cel mai mare drag, cadoul iubitei sale. Când ai 14 ani și iubești și ești iubit simți că soarele răsare pentru tine, ploaia cade pentru a-ți astâmpăra focul din inimă, stelele dansează pentru tine.

Zilele și lunile s-au scurg dulci în clepsidra timpului. Pe acorduri duioase de vioară, Alexander și Thea au devenit nedesparțiți, au crescut două trupuri într-un singur suflet. Cei doi nu erau însă doi îndrăgostiți obișnuiți, dragostea loc se consuma prin muzică. În timp ce alți tineri mergeau la dans sau preferau plimbările sub clar de lună, Alexander și Thea nu căutau să fie singuri, vioara care i-a unit era parte din ei, simbolul relației. Cea mai mare plăcere a lor era să cânte, exersau ore întregi. La început erau două, trei, dar în scurt timp au devenit șapte, opt, nouă și nu oboseau, săruturile furate între două acroduri, îi impulsiona să meargă mai departe. Nici nu vorbeau prea mult, își exprimau sentimentele prin piesele pe care și le compuneau. Dorința de a deveni din ce în ce mai buni însa i-a orbit, jocul s-a transformat în competiție. Thea nu mai cânta pentru Alexander, ci pentru a fi mai bună ca el. Prințul a simțit răcirea, sclipirea din ochii fetei disparuse. Simțea un gol în suflet, pe care nimic nu-l mai putea umple. Și atunci, pentru prima dată după doi ani, ca în toate momentele grele din viața sa, și-a adus aminte de zâna care i-a promis că-l va ajuta întotdeauna. La 16 ani, la fel ca prima dată cand a fost acolo, la 3 ani, Alexander a regăsit drumul spre lac.
Un drum prăfuit și întunecos acum, nu cuprins de razele soarelui și de cântecul păsărelelor care săreau zglobii de pe o creangă pe alta ca altădată. În timp ce mergea cu capul plecat și cu inima frântă din cauza schimbării radicale a lui Thea, obervă la capătul drumului o lumina puternică ce provenea din adâncurile apei fermecate. Atunci el a luat-o la fugă petru a ajunge cât mai repede pe malul lacului, dar când a ajuns a fost prea târziu. S-a așezat într-un leagăn atârnat de crengile unui copac din apropierea lacului și a început să plângă cu lacrimi amare. Acum s-a simțit mai singur ca niciodată. Nici Thea și nici zâna care îi promisese ajutor la greu nu mai erau alături de el. Ce era de făcut? Dintr-o dată singuratatea i se părea de neînvins, iar lacrimile îi curgeau arzânde pe fața lui angelică. În sufletul tânărului răpus de neliniști nu mai era nicio speranță ca doamna lacului i se va arăta. Dar, când toate iluziile i se spulberaseră, din spate auzi un glas melodios întrebându-l: "De ce plângi, Alexander?". Era însăși zâna cu care și-a împărțit toate secretele copilăriei. Alexander îi povestise zânei totul. Însă aceasta îi mărturisește că nu il poate ajuta cu nimic în privința lui Thea. Dar îi oferi un sfat de care să țină cont întotdeauna: "Cei care vor conta în viața ta, nu te vor face niciodată să plângi."

La auzul acestor vorbe liniștitare, în adâncul sufletului lui Alex se aprinse o lumină care strălucea din ce în ce mai tare. Înțelesese că orice tânăr este încercat de astfel de sentimente. Pentru prima dată Alexander suferea din dragoste. A doua zi merse la Thea pentru a clarifica situația. Văzându-l trist pe tânărul prinț, aceasta îi zise: “Știu că sentimentele mele pentru tine s-au răcit și tu cu siguranță ai simțit asta”. Ochii băiatului erau înlăcrimați, dar nu vroia ca Thea să vadă că el suferă. Durerea din sufletul lui era prea puternică, astfel că din ochii lui ciocolatii începuse să curgă lacrimă după lacrimă. Cu mâna sa, Thea îi șterse lacrimile fierbinți, iar Alex îi dădu un ultim sărut spunându-i: “Medalionul ce ți l-am dăruit să îl porți mereu la tine. Chiar dacă nu voi fi lângă tine în persoană, mă vei păstra mereu lângă inima ta”. Trist, Alexander plecă. Avea inima frântă, dar știa că a luat cea mai buna decizie, Thea nu mai era fata veselă pe care o cunoscuse, nu mai puteau continua pe același drum. La început, zilele erau apăsătoare, treceau greu, iar repetițiile la vioara devenisera întruchiparea singurătății.

Nici nopțile nu erau mai ușoare, uneori stătea treaz până în zori, uitându-se pe geam cum umbrele întunecate ale copacilor se zbuciumau pe lac în bătaia vântului. Uneori, când nu putea să doarmă, lua vioara și se ducea să cânte pe malul lacului. Stătea și privea cerul albastru ce părea un tablou cu pete aurii stropite la întâmplare pe el, asculta liniștea naturii și asta îl calma. Doar susurul lacului se auzea pe fundal pentru a anima tabloul și bătăile inimii sale. În timp ce stătea și se relaxa, privea spre castelul familiei de viță nobilă din care facea parte Thea. Doar în odaia fetei se mai vedea o lumină slabă ce îl facu pe Alexander să își amintească din nou de ea și de perioada când erau abia la început. Știa însă că timpul nu poate fi dat înapoi, iar Thea nu va mai fi niciodată prințesa cu părul de aur de care se îndragostise. Cel mai bine era să privească spre viitor, să-și amintească de visele pe care le avusese înainte de a o cunoaște pe Thea. Își dorea să ajungă un violonist de excepție, să cucerească lumea cu piesele compuse de el. Astfel, se hotarî să nu-și mai înece zilele în lacrimi, ci să-și reaprindă lumina interioară, să-și regăsească bucuria de a cânta.

Trecură zile, luni, ani din viața tânărului prinț, iar acum doar o lună stătea între vârsta adolescenței și momentul când el avea să devină un om matur, odată cu atingerea vârstei majoratului. În toți acești ani, in Alexander s-a reaprins din nou acea lumină care cu timpul se stinsese. Acum, cel mai important lucru era să devină un violinist celebru. Ceea ce l-a facut pe tânăr să treacă peste toate aceste momente decisive ale vieții sale a fost muzica și nu în ultimul rând sfaturile zânei. Aștepta cu nerăbdare ca aceasta lună să treacă. Zilele treceau repede datorită sunetelor viorii în care prințul și-a ascuns durerea din sufletul său de copil. Numai vioara știa ceea ce simțea și aduna lacrimă cu lacrimă.

Luna a trecu, iar băiatul a ajuns să-și sărbătorească majoratul alături de familia sa. La castel s-au făcut pregatiri fastuoase pentru prințul care acum trecea într-o nouă etapă a vieții lui. În seara de 13 mai, în curtea castelului s-au adunat regi și regine din toate colțurile lumii. Au fost invitați chiar și părinții lui Thea, dar aceștia au venit singuri, neînsoțiți de alintata lor.

Toată lumea s-a simțit bine. Au fost mâncăruri rafinate și muzică foarte bună La un moment dat Alexander a cântat câteva melodii proprii pentru că nimic nu îl făcea mai fericit decât să vadă lumea binedispusa și cu zâmbetul pe buze. Un violonist celebru a observat cu câtă măiestrie mânuiește tânărul vioara și le-a propus părinților acestuia să îl trimita la școala lui care se afla în capitala Norvegiei, în Oslo. Soarta mai avea încă multe surprize rezervate pentru Alexander.

Petrecerea a durat până în zori, când soarele străpungea ireal perdeaua întunericului. Obosit după atâta cântat, după atâta dans, dupa toate convesarțiile cu invitații curioși, uneori prea băgăreți, care doreau să afle de ce tânărul de 18 ani nu are o parteneră la majoratul său, sau care sunt planurile de viitor ale unui violonist atât de talentat, Alexander s-a întins pe pat și a început să se gândească la ce realizase în scurta sa prezență sub cerul infinit. Și-a amintit de prima întalnire cu zâna de la lac, primele lecții de vioară, lunile petrecute în vârful muntelui unde natura se unduia pe acordurile melodiilor sale, chipul angelic al lui Thea și sclipirea din ochii fetei atunci când a luat-o prima dată de mână, primul sărut, durerea care i-a cuprins sufletul la despărțirea de prima lui iubire, nopțile înecate în lacrimi, disperarea îngropată în repetiții interminabile, propunerea de a merge să studieze la Oslo. Încet, l-a cuprins somnul și a adormit.

Când s-a trezit, în pijama și cu părul răvășit, a fugit la cadourile pe care nu apucase să le deschidă. Cutii marii, cutiuțe, cu funde, colorate, ochii îi fugeau în toate direcțiile, nici nu știa de unde să înceapă. Se simțea ca un copil în dimineața de Crăciun, cu care Moșul fusese foarte darnic. A pus mâna pe unul la întâmplare și a rupt repede ambalajul. Era un tablou semnat Johan Christian Dahl. Familia Fredriksen îl cunoștea atât de bine, Alexander iubea artele și iubea culorile. Entuziasmat, a luat un alt cadou, pe care, în mod ciudat, nu scria cine i l-a oferit. L-a deschis și i-a stat inima în loc. Era medalionul cu vioară pe care i-l dăruise lui Thea și pe care i-l lăsase și după ce s-au desparțit..Uimit, cu mâna tremurându-i, Alexander mai privise încă o dată medalionul. Nu-și putea stăpâi durerea și nici lacrimile ce curgeau din ochii lui ciocolatii pe fața fină ca mătasea. Nu înțelegea gestul lui Thea, doar i-a spus că-l poate păstra ca simbol al iubirii și al prieteniei care i-a legat odată. Chiar trebuia să-i spulbere și ultima speranță că într-o bună zi se vor putea privi în ochi din nou? Statu un pic pe gânduri, apoi brusc își aminti de sfatul oferit cu ceva timp în urmă de zâna lui cea frumoasă, "Cei care vor conta în viața ta, nu te vor face niciodată să plângi.". Și-a șters lacrimile și un zambet dulce amar i s-a conturat pe față, avea nevoie de o schimbare radicală în viața lui. Avea să accepte oferta de a studia la Oslo. Deși știa care sunt următorii pași în viața lui, a urmat o perioadă confuză. Știa că are în față un nou început, dar nu-i putea da drumul trecutului, deoarece rămăseseră atâtea întrebări fără răspuns. Uneori dansa de bucurie că era atât de apropape de a-și îndeplini visul de a-și forma un nume în muzică, alteori stătea diminețile la geam și privea cu inima zdrobită la lacul din fața casei sale, având în mână medalionul de la Thea, întrebându-se de ce dragostea e atât de dura? Așa treceau zilele, săptămânile și lunile. Iată că Alexander ajunsese să împlinească vârsta de 19 ani și plecarea la Oslo se apropia vertiginos. În ziua plecării, prințul simtea un imens gol în suflet. Poate era pentru că niciodată până atunci nu se mai despărțise de părinții lui, sau pentru că zâna din lac nu putea să îi mai fie aproape ori de câte ori va avea nevoie de ea. Poate că acest gol era provocat de necunoscutul ce i se întindea înainte pe drumul său, însă adevăratul răspuns era că Alexander știa că acesta era momentul în care avea să se rupă de tot ceea ce însemna copilărie: escapadele la lac, orele petrecute doar cu vioara sa, grija părinților, prima lui dragoste și multe alte amintiri pe care cu siguranță le va purta întotdeauna în sufletul său curat.

Drumul până în Oslo a fost chiar plăcut, a avut șansa să vadă meleaguri necunoscute până atunci. Era uimit și încântat de noua lume pe care o descoperea și din care avea să faca parte și el. Avea sentimentul că îi va fi greu la început, până se va adapta noilor împrejurimi, însă atâta timp cât va avea vioara cu el, știa că nu va fi nici măcar o clipă singur. Deodată s-a trezit în fața unei clădiri impunătoare. Pentru o clipă a lăsat bagajele jos și a tras aer în piept, dincolo de acea ușa îl aștepta o nouă viață. În primele zile s-a simțit foarte liber, cursurile nu începuseră încă, deoarece viitorii studenți încă mai soseau. A legat prietenii cu colegii și se simțea bine în mijlocul lor. Într-o seară, s-a așezat pe o bancă în grădina universității și privea spre miile de lumini aprinse ca niște licurici jucăuși iar liniștea i s-a așternut în suflet. Nu știa însă că în spatele uneia dintre ferestre se afla trecutul lui. Trecut pe care cu mare durere l-a lăsat în uitare, dar care se pare că nu avea să se risipească.

În prima zi de cursuri, învăluit în vise, prințul nu a auzit ceasul deșteptător și s-a trezit cu întârziere. Cu părul răvășit, Alexander a aleargat pe holurile universității pentru a ajunge la ore, dar atenția i-a fost distrasă de niște sunete captivante. Avea senzația că nu auzea pentru prima dată acea melodie, astfel, cu pași înceți și cu o strângere de inimă, s-a lăsat purtat în direcția muzicii, până a ajuns în fața unei uși. Curiozitatea l-a împins să aibă îndrăzneala să apese manerul pentru a desluși taina notelor muzicale ce l-au chemat intr-acolo. Ce a văzut, i-a împietrit deopotrivă chipul și inima. În fața ochilor săi nu stătea nimeni alta decât fata de care s-a îndrăgostit pentru prima dată și care l-a făcut să sufere enorm. Era însăși Thea. A simțit că pământul îi fuge de sub picioare și a rămas încremenit, ascultand-o pe fată cântând. Așa cum si-a imaginat în anii în care nu a văzut-o, a devenit o violonistă desăvârșită. Știa că e talentată, dar mai ales ambițioasă. Ochii i-au rămas ațintiți pe Thea, o cercetau din cap până în picioare. Părul blond i se revărsa pe umerii albi ca spuma laptelui, sânii i se înrevedeau prin bluza transparentă de vară, tot trupul i se unduia blând în ritmul viorii. Cât de mult s-a schimbat și totuși nu și-a pierdut frumusețea. Vroia atât de mult să-i vorbească, parcă a așteptat o eternitate momentul reîntâlnirii, dar cuvintele îi alergau haotic în gând, fără să formeze o propoziție coerentă. A lăsat ușa să se închidă și a fugit înapoi în cameră. Înca nu-i venea să creadă, ce surpriză i-a pregătit destinul. Ajuns în camera lui, a încercat să se convingă că totul a fost nimic mai mult decât un vis și că putea să se trezească în curând, așa că a închis ochii strâns, sperând că atunci când îi va deschide va fi înca în patul lui și astfel se va întoarce la realitate. În zadar însă. A deschis ochii și a încercat să își vină în fire. În înteriorul său ideile se confruntau. Mintea l-a sfătuit să își ia adio de la universitate și să plece cât mai departe de locurile acelea pentru a se departa de persoana care i-a făcut mult rău. Inima, care îi tresalta de câte ori își amintea silueta fetei, l-a sfătuit să meargă la ea și să-i vorbească. Nu știa ce să facă. Cât de mult îi lipsea zâna care l-a călăuzit întotdeauna pe drumul cel bun.
În accea zi, Alexander nu a mai avut îndrăzneala să iasă din camera sa. Știa că a ratat un moment important în viața lui, și anume prima zi de cursuri, dar nici nu se gândea măcar la asta. Întreaga lui ființă era concentrată asupra a ceea ce s-a întâmplat de dimineață. Însă noaptea, care a venit pe nesimțite, a fost un sfetnic bun. Punându-și ordine în minte și în sentimente, prințul s-a decis că nu va renunța la visul său pentru nimic în lume, chiar dacă asta însemna să își facă singur rău, văzând-o zi de zi pe Thea. Pasiunea pentru muzică și dorința nestrămutată de a împărtăși lumii talentul său, l-au făcut pe Alexander să își înfrunte destinul. A doua zi dimineața, s-a trezit mult mai însuflețit, hotărât să ajungă la timp la cursuri. Tânărul a fost prezentat noilor colegi, după care profesorul l-a rugat să le cânte o melodie din repertoriul său. Poftit în fața clasei, Alexander avea să fie surprins din nou. A zărit-o pe Thea într-una din băncile ordonate în fața lui. Atunci, s-a decis să cânte una din melodiile pe care, cu mult timp în urmă, i-a compus-o fostei sale iubite. Încă de la primele acorduri, pe fața tinerei au început să se scurgă lacrimi, una câte una. Prințul a observat acest lucru și s-a întristat, însă nu a lăsat să se vadă nicio schimbare pe fața sa. Când piesa s-a terminat, a fost răsplătit cu zeci de aplauze. La sfârșirea orelor, Alexander a plecat grăbit spre camera lui, în fața căreia îl aștepta Thea cu ochii plini de lacrimi. Odată ajuns în fața ei, liniștea i-a învăluit pe amândoi. Cu un gest brusc și neașteptat Thea l-a îmbrățișat și i-a cerut să nu o mai părăsească niciodată. Prințul era uluit de cele întâmplate. După câteva momente, cei doi s-au retras în camera acestuia.

Față în față, pentru prima dată după trei ani, într-o încăpere străină, nu foarte spațioasă, dar cu un gol imens între ei, un gol accentuat de tăcere. Alexander a fixat o privire pierdută pe Thea, care plângea neîncetat. Cu un aer vinovat, fata a îndrăznit într-un târziu să vorbească, „Știu că sunt ultima persoană pe care ai vrut să o întâlnești și înțeleg orice ai crede despre mine. Nu merit să mă asculți, dar te rog fii tu mai bun decât mine. De când ne-am despărțit, soarta m-a pedepsit pentru toată suferința pe care ți-am provocat-o. În ultimul an am pus de sute de ori mâna pe telefon și ți-am format numărul, dar nu am avut să-ți vorbesc”, „ Ce-am mai avea să ne spunem?”, a întrerupt-o Alexander, „Când mi-ai înapoiat medalionul am înțeles că ai lăsat trecutul în urmă, că nu mai însemn absolut nimic pentru tine”. „Nu, nu ai înțeles nimic. Te rog, lasă-mă să îți povestesc tot ce s-a întâmplat”. Văzând că băiatul a rămas în tăcere, Thea a continuat, „După ce ne-am despărțit, o perioadă m-am dedicat în totalitate muzicii, zilele repetam la nesfârșit, nopțile încercam să compun. Până când l-am întâlnit pe Jonathan, un băiat mai mare cu patru ani, mâna dreaptă a tatălui meu. Nu vreau să-ți amărăsc sufletul cu detalii, îți spun doar că m-a făcut să cred că-l iubesc, m-am dăruit lui cu toată ființa mea, apoi m-a abandonat. Câteva săptămâni nici nu m-am putut ridica din pat, nu mă durea inima mă durea trupul. Nu-l uram pe el, mă uram pe mine pentru tot ce-ți făcusem ție, care m-ai iubit mai presus de orice. M-a apucat un dor nebun să te sărut, să te strâng strâns în brațe, dar știam că e prea târziu. Atunci ți-am trimis medalionul, mă simțeam murdară, nu eram demnă de el. Þi-am scris, dar cuvintele erau de prisos, așa că am ales tăcerea. Nu-ți cer să mă ierți, te rog doar să nu mă urăști. Spune-mi că ai să încerci măcar să nu mă urăști și plec definitiv din viața ta”.

Inima lui Alexander se zbătea, gata să-i sară din piept, nu știa ce să mai spună. Era dezamăgit de ce i-a povestit Thea, dar totodată impresionat. Lacrimile ei păreau sincere. „Thea, eu mi-am pus viitorul și fercirea în mâinile tale, dar tu ți-ai bătut joc de sentimentele mele. Mi-ai furat inocența copilăriei, dreptul de a crede în romantism. Dar, nu te urăsc, nu vreau și nici nu aș putea. Am vrut să te uit, mi-am spus că pot, dar m-am păcălit singur. Poate sunt cel mai mare prost, dar încă mai cred că rănile sufletului se vindecă cu dragoste. Thea, tu ai fost mereu iubirea mea”. Prințul i-a șters lacrimile fetei și a sărutat-o. Fata nu se aștepta nici pe departe la un asemenea răspuns din partea lui, era convinsă că Alexander nu vroia să o mai vadă. Însă, încă o data, bunătatea lui a făcut-o să regrete amarnic greșelile trecutului.
Vedea acum că el era tot ce ea își putea dori și nu intelegea cum s-a putut lăsa orbită de jocul copilăresc de a cânta mai bine decat el la vioară ăi astfel să se îndepărteze de el. Vedea în ochii lui aceeași scânteie de la primele întâlniri, dar se simțea totuși stinghera de câte ori se uita în acei ochi. El o putea iubi din nou cu aceeaăi puritate, dar ea nu se putea ierta. Dar, pentru el, pentru a-i merita iubirea, vroia să o regăsescă pe fetița care a intrat în urmă cu cinci ani în curtea palatului, în camera lui și totodata în inima sa. Alexander i-a mărturisit că durerea despărțirii l-a determinat să se ambiționeze și să se concentreze doar asupra unicului vis care îi mai rămăsese și anume acela de a deveni recunoscut pentru muzica sa. Nu a avut timp sau inimă pentru o altă relație, deși nu a dus niciodată lipsă de admiratoare, au fost doar momentele în care îi lipsea enorm Thea și cele în care credea că a uitat-o. Thea i-a spus că nu credea ca avea să îl mai vadă vreodată, dar că îi mulțumește destinului pentru că i-a pus din nou față în față. Seara s-a lăsat repede, iar stelele parcă străluceau atât de frumos, cum nu o mai făcuseră de mult timp. Fără să-și fi terminat confesiunile, cei doi îndrăgostiți s-au despărțit pentru a merge fiecare la culcare. A doua zi de dimineață, Alexander a așteptat-o pe Thea la ușa camerei sale pentru a putea merge împreună la cursuri. Orele de muzica decurgeau lin, cei doi își zâmbeau pe ascuns, se priveau profund și îi surprindeau pe toți cu talentul lor deosebit. După orele de curs, se plimbau pe covorul multicolor de flori din curtea școlii ... Fericirea l-a luat prin surprindere pe Alexander. A venit la Oslo ca să înceapă o viață nouă, dar prezentul s-a suprapus cu trecutul. Știa că Thea nu va mai fi niciodată îngerul de care s-a îndrăgostit, dar avea sentimente tot mai puternice pentru femeia pe care o descoperea. Când o îinea de mână se simțea liniștit, sărutările erau dulci, iar veselia ei i-a readus un zâmbet sincer pe buze. Nu vroia să se mai gândescă nici la trecut, nici la viitor, ci să se bucure de fiecare clipă. A suferit înainte, dar asta nu-l împiedica să creadă în iubire din nou. Vroia să se elibereze de toate neliniștile, temerile care au pus stăpânire pe el in anii ce-au trecut. Până la urmă, totul sta în voia inimii, pe care nicioamenii, nici cerul nu o pot schimba vreodată.
Zilele treceau calde, senine și dragostea dintre Alexander și Thea a devenit tot mai profundă. Erau de nedespărțit, dacă ochii nu li se întâlneau câteva minute, inimilor li se făcea dor. Mergeau împreună la ore, exersau împreună la vioară, seara se plimbau în grădina fastuoasă a universității, priveau luna, își ofereau stelele în dar, povesteau ore în șir pe o bancă. Se aveau unul pe celălalt, aveau muzica ăi nu-și doreau nimic altceva, evitau petrecerile din cămin sau ieșirile gălăgioase în oraș. Serile se terminau de obicei cu un sărut în fața ușii lui Thea, dar pentru seara asta Alexander avea pregătit ceva special. "E doisprezece noaptea", a spus el. Thea se uita cu ochi mari la iubitul ei. "Nu știi ce zi e azi? Uite, ți-am adus un cadou, mă inviți înăuntru?". Nedumerită, fata a deschis ușa și l-a poftit înăuntru. Alexander a repetat întrebarea, "Nu știi ce zi e azi?", dar rămase încă o dată fără răspuns. Atunci, prințul a spus puțin dezamăgit, "Îți dau un indiciu, e o zi importantă pentru destinele noastre. S-a intamplat ceva minunat exact acum cinci ani". După un moment de liniște Thea a raspuns, "Sunt cinci ani de când ne-am cunoscut". După care a luat cutiuța din mâna lui Alexander și a desfăcut curioasă fundița roșie. Ochii i s-au umplu de lacrimi, era medalionul cu vioară. A sărit la gâtul iubitului și i-a șoptit tandru la ureche, "Îți mulțumesc! Pentru că m-ai iertat, pentru că ai mai multă încredere în mine decât am avut eu vreodată, pentru că mă iubești. Aș vrea să vină acum sfârșitul lumii, să rămânem așa îmbrățișați pentru totdeauna. Nu vreau să te mai dezamăgesc niciodată". Prințul i-a șters lacrimile și a sărutat-o îndelung, în timp ce-i mângaia obrajii, apoi umerii, încercând să-i dezgolească. Trupurile li s-au unit încât fiecare simțea bătăile inimii celuilalt. Niște bătăi atât de puternice încât părea că inimile lor doreau să le spargă piepturile pentru a se contopi într-una singură. Alexander a mai sărutat-o pe Thea, dar niciodata ea nu i-a părut atât de dulce. O simțea a lui și numai a lui. Un sentiment de candoare și totodată de mândrie i-a invadat iecare colțișor al trupului. Era cel mai plăcut sentiment pe care l-a avut vreodată. Toata iubirea din lume parcă s-a adunat în brațele lui și asta îl făcea să se simtă atotputernic. Și Thea, scumpa și mult iubita lui Thea, îl făcea să se simtă un băiat...nu, nu mai era un băiat...acum era un bărbat împlinit. Era o noapte magică. Iși aparțineau unul altuia, trup și suflet. Erau doi, dar se simțeau un singur întreg rupt din univers. Stăteau amândoi întinși pe cearceafurile revășite, goi, savurând o stare de semiconștiență ce le subjuga întreaga ființă. Þinându-se strâns de mână, de parcă nu ar mai fi vrut să-și dea niciodată drumul, au alunecat în lumea viselor.
Razele soarelui au pătruns jucăușe în cameră și i-a dezmierdat pe îndrăgostiți cu atingeri calde. Cei doi s-au deșteptat pentru a merge la cursuri. Incepuse o nouă zi pentru ei, dar această nouă zi era acum mult mai specială, părea a fi un nou capitol din viețile lor, căci erau vrăjiți de ceea ce li s-a întâmplat. Orele treceau liniștite, doar privirile lor străpungeau aerul. Se simțeau unici în felul lor. Acum erau și mai uniți, mai fericiți și împărțeau secretul nopții ce tocmai trecuse, dar pe care înca o simțeau învăluindu-le trupurile. Zilele se scurgeau și odată cu trecerea timpului cei doi se simțeau tot mai împliniți! Evoluau împreuna și stăpâneau din ce în ce mai bine vioara. Profesorii erau uimiți de amândoi, dar mai ales de Alexander. Se ducea la diferite concursuri și susținea diverse concerte, unde întotdeauna era fruntaș și era răsplătit cu aplauze și felicitări! Însă cu toate că acum era fericit și simțea că nu îi lipsește nimic, prognoza nu se anunța tocmai bună. În curand avea să plouă cu lacrimi și să apară furtuni de noi sentimente între cei doi îndrăgostiți. Soarele ce acum ardea mai tare ca oricând pentru cei doi, urma să se piardă printre mii de nori gri.
După un an în care au fost precum două picături de ploaie, care dansând în căderea lor spre pământ s-au contopit și au devenit una, ca două capitole ale aceleași cărti, filele fericirii au început să se desprindă una câte una, lăsandu-se purtate în voia vântului și a valurilor. Thea a început să lipsească tot mai des de la ore, să întârzie la întâlniri, să fie tot timpul grabită și rece, să se retragă serile la ea în cameră, motivând că are de învățat. Alexander nu înțelegea nimic din atitudinea iubitei și devenea tot mai neliniștit. A întrebat-o dacă i-a greșit cu ceva sau dacă are vreun motiv să fie supărată, dar Thea i-a raspuns să nu se îngrijoreze, că nu e vina lui, ca trece ea printr-o perioadă mai dificilă și are nevoie doar de puțin timp să-și pună gândurile în ordine.

L-a rugat să nu insiste cu alte întrebări, deoarece totul va fi bine.L-a sărutat cu buze tremurânde și a fugit la ea în camera, lăsându-l pe prinț singur, cu inima îndoită. Această îndoială, care măcina puțin câte puțin dragostea și sufletul tânărului avea în curând să devină și mai acută și în același timp motivată.

Într-una din pauze, Alexander a observat cum o colega a luat-o pe Thea de mână și, ducând-o într-un colț al sălii de clasă, i-a înmânat un bilețel. Intrigat, Alexander a păsit îngândurat către iubita sa și a întrebat-o despre ce este vorba? Roșind, fâstâcindu-se și evident pusă în încurcătură, Thea a încercat să evite răspunsul. În final, aceasta i-a spui iubitului său că bilețelul conține numărul de telefon al lui Kari. Însă, Alexander își cunoștea perechea mult mai bine decât aceasta își imagina. Era convins că Thea l-a mințit, dar nu înțelegea de ce. Chiar și Thea era convinsă că Alexander nu a crezut minciuna pe care ea i-a servit-o. Dar nu a ătiut ce altceva să-i răspundă, nici ea nu era sigură ce vroia. Îi era frică să nu-l piardă și în același timp simțea că o sufocă, vroia să fie liberă. Se obișnuise să fie iubita lui, parcă nu-și putea imagina viața fără el, dar inima nu-i mai spunea că-i aparține lui. Inima îi salta fără să vrea când îl vedea pe Steffen, fratele colegei care i-a dat biletul de la acesta. Totuși, se temea că o nouă relație ar putea să o facă să sufere din nou. Știa că e egoistă, că încearcă să-și dea seama doar cum ar fi cel mai bine pentru ea și nu se gândea la sentimentele lui Alexander, dar vroia să scape de apăsarea sufletească sfâșietoare care nu o lăsa să respire de ceva timp. Între timp Alexander se simțea abandonat. O vedea rar pe Thea, iar când se întâlneau fata părea mereu departe, sărutările ei erau străine. Singuratatea în doi îi măcina sufletul și îi otrăvea gândurile, iar nopțile îi erau bântuite de coșmare. Până într-o noapte, când intunericul s-a preschimbat în lumină, în vis i s-a aratăt zâna cea frumoasă. Aceasta i-a cerut să aibă încă o dată încredere în ea și să facă întocmai cum îl sfătuiește: în după-amiaza zilei următoare, când Thea se va retrage în camera ei sub pretextul că are mult de învățat, să aștepte pe un hol din apropierea camerei ei și astfel va primi răspunsul la întrebarea ce îl frământă și nu-i dădea pace de câteva săptămâni. Alexander a ascultat sfatul zânei și a pândit ușa lui Thea din umbră, până când a văzut un baiat cu ochi albaștrii trecându-i pragul. Nu avea nevoie de alte dovezi, iubita îl înșela. Se simțea atât de adânc lovit de cea căreia i-a dăruit tot: cei mai frumoși ani din viața lui, cea mai pură iubire, toată încrederea lui. A fost încă o dată trădat când se aștepta mai puțin. Îl durea inima ca și când cineva i-ar fi înfipt un pumnal în ea. Sângera, dar nu trupește, ardea în interior. Avea senzația că sufletul i se desprinde de trup pentru a se refugia în altă lume în care să uite de sine și de trecutul dureros, într-un loc unde rănile pot fi vindecate prin muzică.

Vroia să fugă cât mai departe de locul care i-a adus atâta fericire, dar care acum a devenit un templu al suferinței. Mai erau însă câteva săptămâni până la vacanța de vară și chiar dacă nu-și dorea, trebuia să o înfrunte pe Thea. Trebuia să-și adune forțele pentru a face față unui adevăr pe care nu vroia să-l auda, dar pe care trebuia să-l știe pentru a nu se cufunda în disparare. Câteva ore mai târziu, înecat în lacrimi a plecat descurajat spre camera lui Thea. A bătut ca la ușa unei necunoscute, defapt, asta era Thea acum pentru el. Ea i-a deschis cu un zâmbet larg, care i s-a șterg imediat ce a văzut lacrimile lui Alexander. Au fost deajuns o singură privire și o intrebare, "De ce îmi faci asta din nou?", pentru ca ea să înțeleagă ca Alexander a aflat de infidelitatea ei. Thea a izbucnit și ea în lacrimi și cu un gest brusc și-a smuls lanțul cu vioară de la gât și i l-a înapoiat prințului. Alexander nu mai avea nevoie de nici un răspuns, de nicio explicație. A părăsit camera fetei, știind că asta însemna despărțirea lor definitiva. Amorțit de durere, încă năucita de tot de ce s-a intimplat, număre zilele până la reîntoarcerea acasă, la muntele copilăriei și la lacul fermecat. Odată simțea mângâiere în fiecare adiere de vânt, zâmbet în fiecare floare, liniște în fiecare nor, căldură în fiecare rază de soare, acum se simțea cu sufletul dezgolit de vise, simțea că lumea i se năruie ca un castel de nisip. Timpul s-a scurs încet până la ziua când a putut păși pe poarta universității, lăsând totul în urmă. Duăa un drum mai lung decât i s-a părut vreodată, a ajuns acasă. Părinții lui au fost cuprinși de emoție la revederea unicului lor fiu și ar fi vrut să le povestească tot ce a făcut cât a fost departe, dar, obosit și cu moralul la pământ, prințul s-a retras în camera lui. Epuizat fizic și psihic, s-a prăbușit pe pat, parcă și lacrimile i-au secat, nu mai putea să plângă, dar durerea din piept nu dispărea.


Camera sa avea vedere la minunatul lac de care il legau atâtea amintiri, zana, vioara fermecată de care nu s-a desparțit nicio clipă, primii pași în muzică, evoluția sa. Parcă revedea tot, ca într-un film în care nu mai știa care îi este rolul. Deodată, lumina albă a lunii a îmbrăcat lacul într-o mantie argintie, fapt care l-a determinat să meargă la malul lacului pentru a-ți limpezi gândurile. Vântul șuiera printre pomii înverziți. A auzit cântecul unei viori, în jur nu era nimeni. Muzica se auzea din ce în ce mai aproape. Ea era, zâna sa prea mult iubita. "Am venit la lac cu speranța că o să apari, deși îmi era frică că te-am pierdut. În ultimii ani m-am îndepărtat parcă de mine și am devenit un altul în relația cu Thea. Am fost fericit, am iubit cu toată inima, dar m-am îndepărtat de magie, de ceea ce mi-a fost scris. Am cântat la vioară, am susținut concerte, am luat premii, am fost lăudat, dar muzica n-a izvorât din interior, ci din cărți, din partituri, din note scrise de alții. Nu mai știu cine sunt, cine am fost, cine vreau să fiu", i s-a destăinuit Alexander, cu o voce sfârșită, zânei, dupa care și-a acoperit fața cu degetele, ca un copil atunci când face ceva greșit. Cu gesturi blânde, zâna i-a descoperit fața prințului și l-a sărutat pe frunte, "Þi-am spus că voi fi mereu alături de tine, când ai nevoie. Nu ne-am îndepărtat niciodată, am vegheat mereu asupra ta. M-a durut să-ți spun despre Thea, dar trebuia să știi adevărul. Îți promit că vei depăși cu bine aceste momente, știi că nu te-am mințit niciodată. Pentru a te regăsi, urcă pe muntele care te-a primit întotdeauna cu brațele deschise". Zâna a dispărut apoi în abisul nopții, iar Alexander a rămas îngândurat, privind reflecția lunii pe oglinda lacului. După câteva minute, prințul s-a hotărât să urmeze de îndată sfatul zânei și a pornit cu pași apăsați spre munte. Era intuneric, dar luceafărul cerului i-a ghidat calea.

Odată ajuns în varf, Alexander s-a așezat ostenit la trunchiul unui copac și a adormit pe loc. De cum s-a crăpat de ziuă, ciripitul jucuș al păsărelelor l-a readus la viață. Un zâmbet fermecător îi stăpânea întreg chipul. Și-a luat vioara și a început să cânte. La inceput erau doar câteva acorduri, iar apoi sunetele pluteau în aer. Fără sa își dea seama, cu ajutorul durerii din sufletul rănit, a compus un cântec divin. Cu lacrimi în ochi, a așternut pe o foaie umedă versuri care mai târziu îi vor aduce un succes răsunptor. Cântecul îi era dedicat iubirii vieții sale, Thea. În sufletul lui era un joc periculos. Dragostea pe care i-a purtat-o se lupta cu durerea din sufletul său. Nu-i va purta niciodată ură, nu va căuta să se răzbune, nu o va face să sufere cum l-a făcut ea pe el, întotdeauna o va iubi în secret, va rămâne în sufletul său. Piesa se va numi „Fairytale”.

De ce „Fairytale”? Nimic mai simplu. Deoarece melodia cuprindea în câteva versuri o întreagă experiență de viață, foarte diferită de a celorlalți, pe alocuri dureroasă, dar în final prima iubire a sa pe care știa că nu o va uita niciodată, asemeni primei întâlniri cu zâna lacului, primei atingeri a viorii, primei zi in universitate. Nu putea nici pe departe să afirme că regretă că a iubit-o pe Thea. Nu! Regreta doar finalul trist al basmului pe care spera să îl traiască alături de ființa iubită până la sfârșitul zilelor. Și, curios, încă mai spera. Era mai mult decât absurd acest sentiment, dar poate această mică lumină pe care încă o mai vedea la capătul unui tunel întunecat l-a determinat ca în finalul melodiei să scrie: “Astăzi nu o mai pot găsi, dar când o voi face, o vom lua de la capăt”. Simțea un gust amar. Dorea să fie singur, să se descarce. I-au rămas întipărite amintiri frumoase, în față sa vedea încă fata cu părul balai și zâmbet gingaș. Nu a trecut mult timp și în regat s-a dus vestea că cel care va câștiga concursul Norvegian Idol va primi numele de Mare Cântăreț Al Norvegiei. Alexander s-a pregătit zi și noapte, părinții săi au devenit îngrijorați. Credeau în puterea sa de a câștiga, dar se temeau că un nou eșec l-ar putea împinge în brațele depresiei.

Vestea concursului l-a atras de prima dată, dar la început nu a luat în serios posibilitatea de a participa. Era mult prea cufundat în gândurile sale pentru a se mai concentra la altceva. Ceea ce l-a făcut să se răzgandească a fost o nouă întalnire cu doamna lacului. Aceasta i-a spus că cea mai bună soluție pentru a depăși momentele grele ar fi să se întoarcă la prima lui dragoste, muzica. Ca întotdeauna, Alexander nu și-a dezamăgit nici de aceată dată sfătuitoarea și a pașit întocmai pe calea indicata de ea. Își petrecea majoritatea timpului în izolare, complet absorbit de vioara sa. În sfârșit simțea bucurie în suflet și o energie fără margini datorată adrenalinei ce îi curgea prin vene. Numai simplul gând al unei recunoașteri a talentului și a muncii sale neobosite de atâția ani îi facea inima să tresalte. Trebuia să arate lumii dragostea și pasiunea lui pentru muziă. Și astfel, treptat, prințul părăsise starea de dezămagire pentru a se îndrepta vertiginos spre euforia oferită de însăși muzica sa.
O noua zi ,o noua șansă, un nou pas spre glorie. Simțea că totul se învartea în jurul muzicii. Trilul păsărelelor, imaginea feerică a lacului în lumina palidă a lunii, foșnetul frunzelor și inima sa frântă alcătuiau împreună un izvor nesecat de inspirație. Era ultima zi în care se făceau înscrieri, dar Alexander nu apărea. Și parcă nu era pe deplin hotărât. Prințul se frământa la gândul concursului ce avea sa vină. Nu se îndoia de talentul lui, dar nu știa cum va fi privit de lume. Până atunci nu s-a ivit o asemenea ocazie și acum, pus în fața faptului împlinit nu știa cum să abordeze situația. În final, după lungi confruntări cu sine a plecat spre a-și împlini destinul. Văzând că nu mai apare nimeni, domnul Wilson, care se ocupa cu înscrierile, a decis să plece. Coborând agale scările, a zărit un baiat cu o vioară în mână. A mergs la acesta pentru a-l întreba ce dorește. Băiatul era Alexander care i-a spus acelui domn că este acolo pentru a se înscrie la concursul „Idol”. Cei doi au mers în biroul domnului Wilson unde Alexander a compltat chestionarul de înscriere, apoi a plecat mulțumit acasă.

Vacanța de vară a trecut repede, mai erau doar câteva zile până trebuia să se reîntoarca la Oslo pentru ultimul an de studii și concursul la care s-a înscris. Pentru a o evita pe Thea, și-a schimbat grupa și s-a mutat de la cămin în chirie, oricum spera să rămână cât mai mult timp la „Idol” și să nu fie nevoit să meargă prea des la cursuri. Încă avea inima zdrobită, dar s-a decis ca la acel concurs să se prezinte ca un tânăr dornic de afirmare. Vroia să cucerească lumea prin talent, ambiție, carismă și un zâmbet inconfundabil. Și nu i-a fost deloc greu, ceilalți concurenți, juriul și mai ales spectatorii l-au îndrăgit încă de la primele apariții. Avea o sclipire în ochi și o inocență adorabilă, de care era greu ca cineva să nu se îndrăgostească. Se simțea bine în fața camerei, iar vocea lui caldă a mângâiat sufletele ascultătorilor.

Era în sfârșit apreciat pentru munca sa de o viață, pentru muzica sa, legase noi prietenii cu cei care îi erau adversari în cadrul concursului și asta îl facea să se simta bine, să uite de treculul crunt de care a avut parte. S-a prezentat în fața juriului și a publicului larg doar cu melodii compuse și inspirate din propria-i viață și toți au fost uimiți să descopere sensibilitatea ce se ascundea în strălucirea, uneori tristă, a ochilor unui tânăr de 20 de ani. Alexander se apropia cu pași repezi de finala concursului și emoțiile din sufletul său creșteau cu fiecare zi, deoarece știa că era unul dintre favoriții la câștigarea titlului. Dar uneori, talentul și carisma nu sunt suficiente pentru a-ți aduce victoria. Ai nevoie și de puțin noroc pentru asta, însă acum norocul nu a fost de partea tânărului prinț. Nu i-a fost dat să câștige concursul, dar nu era dezamagit pentru că își obținuse recunoașterea din partea multora și și-a pavat astfel un nou drum pe care urma să pășească. Așa s-a încheiat încă o experiență minunată din viața lui și reîntoarcerea la școală era inevitabilă. S-a întalnit față în față cu cea care îi fusese iubită, dar între ei nimic nu mai era posibil decât un schimb de priviri reci, ca între doi necunoscuți. Așa a venit ultima zi pe care Alexander avea să o petreacă în Universitate. Se bucura că drumurile lor se despart și că ochii lui Thea, pe care o vedea zilnic, nu mai aveau să îi amintească de ceea ce a fost cândva între ei.

Participarea prințului la acea competiție nu a trecut deloc neobservată. Alexander îți câștigase faima și o mulțime de admiratori care erau îndrăgostiți de sunetul viorii sale. În următorii ani tânărul a avut de mai multe ori ocazia să cânte în fața publicului larg, dar niciodata nu a cântat „Fairytale”. A venit însă un moment în care un mare muzician al ținutului i-a sugerat să participe la un nou concurs, al cărui câștigător urma să reprezinte întreg regatul la un nivel mai înalt al aceleiași competiții. Dar pentru a participa, avea nevoie de o piesa cu totul nouă. Atunci Alexander s-a gândit la „Fairytale”. Dar mai întâi simțea nevoia să se fie împăcat cu această decizie și la o analiză foarte amănunțită a sufletului său prințul și-a adresat întrebarea: “O mai iubesc pe Thea?”. Un gol imens s-a așternut în fața acestei întrebări. Având sentimentul de detașare totală față de aceasta, prițul s-a horătât că a venit momentul să nu mai păstreze piesa scrisă pentru ea ca pe un secret sacru, ci să o prezinte tuturor.
Deși era o responsabilitate mare să reprezinte Norvegia la concursul internațional, unde toate regatele Europei veau să se lupte pentru titlu, iar la această preselecție știa că va avea oponenți puternici, Alexander avea încredere în propriile forțe. Au trecut nopțiile reci de suspin pentru Thea, razele plăpânde ale soarelui se arătau în sfârșit pe strada sa, destinul i-a acordat șansa de a cuceri lumea. Încă de când a cântat prima dată "Fairytale", pințul a devenit favoritul publicului. Ziua finalei se apropia, în curând urma să se afle numele celui care v-a reprezenta regatul, tensiunea era tot mai mare însă acest lucru nu trebuia să fie remarcat pe scenă unde trebuia să fie acel baiat obișnuit, dar în același timp special, unde zâmbetul și muzica trebuiau să se îmbine pentru a oferii cel mai minunat spectacol din câte exisitaseră.
Și în sfârșit ziua în care avea să-și înfrunte oponenții a venit. Acolo erau artiști adunați din cele mai îndepărtate colțuri ale regatului, artisti cu nume celebre, la vederea lor, tânărul și-a pierdut puțin din speranțe, dar și-a luat inima în dinți și nu și-a pierdut cumpătul. Timpul s-a scurs cu repeziciune, concurenții intrau și ieșeau. În sfârșit a venit și rândul lui Alexander, acesta era cuprins de emoții dar pentru publicul impresionant încerca să nu le arate.

Decum numele tânărului a fost rostit, cântecul a început, totul era minunat prințul simțea că plutește pe valurile muzici. "Fairytale" încânta auzul tuturor transpunând publicul într-un adevărat basm. La finalul melodiei Alexander a fost învăluit într-o baie de aplauze, nu-i venea să creadă ce se întâmpla, defapt el cucerise întregul public și inimile acestora, mulțumi tuturor și se retrase mult mai încrezator în culise. Îl încercau sentimente contradictorii, parcă totul se învârtea cu el. Era euforic, îi venea să plangă, se simtea atât de plin de energie și totuși obosit, îi venea să îmbrățișeze fiecare spectator în parte care l-a recompensat cu aplauze, dar parcă ar fi vrut să se retragă singur cu gândurile lui într-un colț. Simțea în tot trupul bucuria victoriei, simțea până în adâncul sufletului durerea eșecului. Simțea că nu a cântat o melodie, ci s-a dăruit pe sine. Și-a spus povestea, o poveste a unui el și a unei ei, dar muza neagra a iubirii nu era acolo pentru a-l asculta.

Concurenții urcau unul câte unul pe scenă, iar momentul anunțării câștigătorului era tot mai aproape. Alexander era învăluit în emoții și-și rodea timid unghiile. Când și-a auzit rostit numele, a sarit de pe scaun și a țipat de fericire ca niciodată. A fugit pe scenă pentru a le mulțumii celor care i-au oferit încredere totală. Celor care îl iubeau și îi apreciau muzica. Avea trei luni să se pregătească pentru marea finală. Și pentru prima dată se simțea cu inima ușoară.

După ce a câștigat preselecția națională, Alexander a fost asaltat de renumiți muzicieni, compozitori, coregrafi și manageri care se ofereau să-l ajute, fiecare avea idei mărețe pentru show-ul din Rusia, unde avea să se țină competiția europeană. Dar, prințul avea o viziune proprie. Nu vroia să schimbe nici măcar o notă sau un cuvânt din „Fairytale”, piesa a fost compusă într-un moment de zbucium profund al sufletului, n-ar mai fi putut retrăi nicodată aceeași experiență. Nu vroia dansatoare îmbrăcate provocator, o cămașă strălucitoare, o vioară aurie sau jongleri care suflă foc, vroia o reprezentație curată. Și până la urmă a ajuns la o înțelegere cu cea mai renumită trupă de dans folk din regat, Frikar, care trebuia să-l ajute să scoată în evidență elementele de foclor norvegian și rusesc ale piesei, și cu două fete foarte talentate drept backing vocals. Totul mergea bine și mult așteptatul moment se apropia cu pași grăbiți, când Alexander a primit o lovitură neprevăzută. Prințul a ținut secret numele iubitei din Fairytale, nevrând sa strice magia piesei cu detalii, dar Thea, fără măcar să-l felicite pentru succesul dobândit, a acordat interviuri presei de scandal, spunând că ei îi este dedicată și dezvăluind până și cele mai intime momente ale relației lor. Alexander a ramas șocat, nu se aștepta la așa ceva din partea persoanei pe care a iubit-o cel mai mult. Știa de mult că Thea nu va mai fi un înger pentru el, dar nu se aștepta să-i devina dușman.
Ajuns la Moscova, nu a avut însă timp să reînvie trecutul, era copleșit de sentimentele prezentului. Se pregătea să-și trăiască visul de a cânta în fața a câteva milioane de oameni, iar viitorul părea să-i surâdă.

Ar fi vrut să nu se gândească deloc la gestul lui Thea sau să încerce să înțeleagă de ce l-a trădat încă o dată, dar presa nu-l lăsa să se detașeze de amintiri, ci jurnaliștii vroiau să afle cât mai multe despre relația lui cu fata din poveste, cât de mult a iubit-o, dacă încă se mai gândește la el, de ce s-au despărțit, dacă i-a dedicat și alte piese.


Alexander găsea însă întotdeauna cuvintele potrivite pentru a răspunde până și celor mai inoportune curiozități. Între repetiții fără sfârșit și interviuri haioase sau obositoare, unele întrebari repetandu-se în mod agasant, ziua semifinalei a venit pe nesimțite.

Era 14 mai 2009. Cu doar o zi inainte Alexander a împlinit 23 de ani. A primit multe cadouri, flori, felicitari și urări de bine, dar cel mai important cadou putea să și-l facă doar el. Magia primei întâlniri cu zâna, primul sunet de vioară reușit, bucuria de a cânta, fiorul primului sărut, prima noapte de dragoste, disperarea sufletului trădat, durerea singurătății, senzația ultimei lacrimi care i s-a prelins pe obraz, trăirile și sentimentele trebuiau să se cristalizeze într-un tot care să-i invadeze ființa până în ultimul por.

Mai era puțin până la începerea show-ului. A primit multe mesaje de încurajare de la părinți, prieteni și fani. Era al șaselea concurent, iar numarul cinci își terminase aproape prestația. Alexander își stăpânea emoțiile cu greu și a pornit încrezător spre scenă. Totul a început cu un zâmbet inocent urmat de un sunet de vioară. Nu se mai gândea la nimic, trăia doar clipa. Chipul lui angelic, vioara sa magică, dansul armonic și vocea sa minunată alcătuiau tabloul perfect.

Totuși în acele clipe perfecte, Alexander a avut un singur moment în care i s-a părut că totul a revenit la dura realitate și că acest "basm" era doar un vis frumos dintr-o dimineață de mai. Luminile puternice, spectatorii de-a dreptul emoționați, sunetele ce se transformau într-o interminabilă înșiruire de strigăte mute de disperare, lipsa celei pe care o iubea și datorită căreia a scris melodia, erau de ajuns ca pe oricare alt om să îl facă să renunțe, să se oprească și să distruga astfel ceea ce putea fi un grandios succes. Momentul era decisiv, dar Alexander a regăsit puterea care de fapt, îl călăuzise în fiecare minut din viața sa și a mers mai departe.

Era momentul în care, inevitabil, Alexander trebuia să pașească spre scenă, și a făcut-o deopotrivă cu teamă, dar și încredere. A ajuns în fața unui public imens. A inspirat adânc și vioara sa a început să scoată primele sunete. S-a lăsat cucerit încă o dată de muzică, pulsul îi bătea în ritmul melodiei. Povestea s-a sfârșit pe nesimțite și întreaga audiență a fost cucerită. A urmat o lungă perioadă de așteptare, care în final a fost răsplătită. Alexander s-a calificat în finală. Au urmat felicitări, îmbrățișări și strângeri de mână, dar lumea s-a imprăștiat repede. Puțin după ce orologiul a bătut ora doisprezece, prințul a iesit singur la plimbare, vrând parcă să se convinga pe el că ceea ce s-a întâmplat era adevărat. Era o noapte magică, luna strălucea falnică în înălțimile întunecate, stelele se jucau de-a v-ați ascunselea. Deodata, Alexander s-a întristat. S-a trezit din visul euforic al calificării în finală, pentru a rememora un vis din copilărie. Și-a amintit de acel vis ciudat, în care a trăit o minunată poveste de dragoste cu o tânără domnița al cărei chip nu și-l mai amintise niciodată, poveste care însă nu a avut un final fericit. Iubita l-a părăsit, condamnându-l la singuratate veșnică. Avea straniul sentiment că nu a fost doar un vis, ci a trăit totul și în realitate. Să fi fost Thea singura lui iubire și nu-și va mai găsi niciodată jumătatea? Înainte să se gândească însă la un răspuns, a auzit o voce suava strigându-l, "Alexander, Alexander".
Uitându-se în spate a zărit o fată cu trăsături delicate. Părul său ciocolatiu i se revărsa în valuri satinate peste o rochița purpurie. Privirea inocenta trăda sufletul ei pur. Nu avea mai mult de 17 ani. Obrajii fini i s-au îmbujorat de când a văzut că Alexander s-a întors. Era perfectă. "Felicitări! Mi-a plăcut mult piesa. Cred că o să câștigi competiția", i-a spus ea cu o voce plăpândă. "Multumesc! Vom vedea ce va fi sâmbătă", raspunse prințul pierzându-se în privirea ei. Era reprezentanta unui alt regat, care însă nu se calificase mai departe. "Ce zăpăcită sunt, scuză-mă, am uitat să mă prezint. Sunt Carolina!". Alexander nu a lăsat-o pe fată să termine fraza, "Știu. Te-am văzut pe scenă, ai cântat frumos, mi-ai încântat sufletul". Au vorbit mai mult de o oră despre muzică, despre țările de unde veneau, despre visurile lor. Peste Moscova s-a lăsat o plapumă de ceață și frigul nopții s-a întețit, zorindu-i pe cei doi spre hotel. Alexander a condus-o pe fată până la camera ei. A vrut să-i spună la revedere, dar și-a luat inima în dinți și a invitat-o la o cafenea din apropiere a doua zi dimineața. Fata a acceptat numaidecât.

Soarele s-a grăbit să răsară și cei doi tineri s-au reîntalnit în fața hotelului unde erau cazați. Au decis să meargă la o cafenea din apropiere, deoarece la pranz Alexander avea ultimele repetiții pentru marea finală. S-au așezat la o masă mai retrasă, cu vedere la bulevardul care devenea tot mai îngust pentru oamenii care alergau pentru a îmbrățișa orizontul nelimitat, spre servicii, pentru a-și duce copiii la școală, pentru a-și ajunge visele din urmă sau pentru a se îndepărta de ceea ce deveniseră. Își sorbeau cafelele cu frișcă și discutau despre lucruri mărunte, când, acționând parcă din implus, Alexander i-a furat un sărut fetei, care nu se împotrivi. Buzele li s-au unit, iar limbile au început să danseze pe o muzică surdă. Era o clipă desprinsă din perfecțiune, dar chiar dacă lor li s-a părut că timpul a stat în loc, acele ceasornicului indicau orele 13:00. Fără să-și spună nimic, ținându-se de mână, s-au întors la hotel, după care el a mers la repetiții. Noaptea n-a putut dormi, deși știa că trebuie să fie odihnit pentru cea mai importantă zi a carierei sale. Era patru dimineața, se întorcea de pe o parte pe alta în pat. S-a hotărât să-i trimită un mesaj, poate așa se liniștea și își răscumpăra câteva ore de somn. "Who would know that you would treat me like a boy and I treat you like a girl in this funny little world. I don't know for sure where this is going, still I hope for more, and more, 'cause my heart has been captured by your funny little smile". Așteptând un răspuns, Alexander a adormit abia în zori. Când s-a trezit nu mai conta nimic, era ziua cea mare. În câteva ore, trebuia să urce pe scenă și să cucerească Europa.

Ultimele repetiții au ieșit perfect. Toată lumea îl încuraja. Indiferent de ceea ce avea să se întâmple după terminarea finalei, Alexander era fericit că a legat noi prietenii, a făcut un mare pas în cariera lui de artist și nu în ultimul rând, a adus Norvegia pe "harta Eurovisionului". A privit singur spectacolul de lumini oferit de apusul soarelui, apoi s-a îndreptat spre camera verde. Show-ul a început. Rând pe rând, fiecare regat își etala muzicianul favorit. Era totul sau nimic. Era rândul prințului care dorea să arate munca sa de o jumătate de an. Nici nu porni muzica și o zări pe Carolina nerăbdatoare în primul rând strigând împreună cu ceilalți suporteri „Alexander!”. Decum a văzut-o pe Carolina, toate emoțiile sale au dispărut. Sunetele fermecate ale viorii și interpretarea entuziasmantă îi fermecă pe toți. În 3 minute și 19 secunde, pe o muzică magică, compusă din suflet, Alexander și-a împărtășit povestea spectatorilor din toate colțurile Europei. În "Fairytale" a pus o părticică din el, fiecare vers desena un colț din lumea lui interioară, o lume a zâmbetelor colorate, a lacrimilor cenușii, a unei iubiri profunde, a sentimetelor îngropate sub straturi adânci de suferință. Parcă timpul lui a trecut prea repede, ar fi stat mai mult pe scenă, ar mai fi avut atât de multe de spus publicului, care credea din nou în povești. Dar, trebuia să se retragă în camera verde pentru cea mai lunga așteptare. După o oră, care s-a simțit ca un veac, a început acordarea voturilor. Regat dupa regat îi oferea lui Alexander punctajul maxim, până s-a ajuns la un total de 387 de puncte, record absolut al Eurovisionului. Când s-a anunțat câștigătorul, a strigat de fericire, și-a strâns vioara în brațe și a fugit pe scenă pentru a mulțumi tuturor celor care au avut încredere în el.

Alexander a dat mâna cu câștigătorul editiței trecute, Dima Bilan, tânărul care a făcut ca acel basm să fie real în țara sa, Rusia. Fiind în culmea fericirii simțea că toată lumea plutea în jurul lui. Se simțea în al 9-lea cer. Era foarte entuziasmat de tot ce se întâmpla în jurul său. Apoi, trofeul i-a fost înmânat de către chipeșul rus. Urma să cânte și să încânte din nou milioane de suflete rătăcite. Fiind emoționat, când a vrut să pună trofeul jos l-a scăpat din mână și l-a spart. Poate că așa s-a risipit tot ghinionul ce l-a urmarit până în acel moment. Acum Europa era la picioarele sale și asculta sunetele viorii care zburau de pe scenă ca niște fluturași a căror misiune era să ajungă și în casele celor ce îl ascultau. După ce pe grandioasa scenă a Eurovisionului luminile s-au stins, viața lui Alexander a devenit un vârtej amețitor. Ofertele pentru concerte curgeau în valuri nebune, zeci de televiziuni din diferite regate îl cereau ca invitat, jurnaliștii alergau după el pentru interviuri, telefoanele zbârnâiau încontinuu, fanii noi dobandiți vroiau să știe când urma să apară primul album al prințului, milioane de fete îndragostite au început deja să-i scrie bilețele de dragoste. Toata lumea vroia o bucățică din el. Visul lui de a cuceri lumea s-a îndeplinit la cote impresionante. A doua zi urma să se întoarcă în Norvegia pentru a începe cel mai glorios capitol al vieții sale. Dar, mai întâi, trebuia să o vadă pe Carolina.

Chiar în noaptea aceeaa, prințul i-a băgat pe sub ușă un bilețel pe care a scris "Te aștept la ora opt în fața hotelului. Cu dragoste, Alexander". Dimineața, fata a venit la întalnire, iar el o aștepta cu un trandafir roșu în mână. Cei doi s-au sărutat și au pornit spre parcul central. Alexander a luat-o de mână pe fata care i-a furat inima. "Am primit mesajul tău. Și eu simt la fel, dar nu ți-am răspuns pentru că nu am vrut sa-ți fur gândul de la finală. Ai fost extraordinar aseară. Am vrut sa te felicit, dar te-am pierdut în mulțime", i-a șoptit Carolina la ureche. Alexander i-a mângâiat chipul divin și a invitat-o să se așeze pe o bancă pentru a vorbi. "Inima mi-a tresăltat de bucurie când mi-ai mărturisit că mă iubești și tu, dar aș fi preferat să nu-mi împărtășești sentimentele. Mi-e atât de greu sa-ți spun ceea ce trebuie să-ți spun. M-am gândit toată noaptea la viitorul meu, asta e șansa mea să devin un mare artist, să concertez în țări în care nici nu mi-am imaginat că voi ajuge vreodată, să mă întâlnesc cu fanii care mă iubesc, să pot face oamenii fericiți doar cu o piesă sau un autograf. Trebuie să-mi urmez vocația. Îngerul meu, drumurile ni s-au încrucișat într-un moment atât de nepotrivit. Nu mă îndoiesc de sentimentele mele, te iubesc, deși n-am crezut că voi mai putea să iubesc vreodata. E de ajuns să mă uit în ochii tăi, ca să știu că aș vrea să-mi petrec viața cu tine. Dar, a iubi înseamnă și a lăsa cea mai scumpă ființă să fie fericită fără tine. Cu mine ai suferi, pentru că te-aș lăsa singură prea mult. Tu meriți să fii acoperită cu săruturi în fiecare zi, nu să mă aștepți privind tristă o fotografie. Nu știu dacă mă înțelegi acum...", prințul nu a apucat să mai spună nimic, deoarece Carolina, cu ochii înlăcrimați, a fugit pe aleea însângerată de petale de mac a parcului, dispărând în zarea eternei primăveri. Câteva ore mai târziu, Alexander s-a urcat în avion cu destinația Oslo.

În timpul zborului s-a întristat din cauza despărțirii de Carolina, ar fi vrut să-i trimită un mesaj în care să-i ceară încă o dată iertare, dar știa că asta ar fi făcut-o să se supere și mai mult. A ales să-și pună cariera pe primul plan și trebuia să plătească pentru asta. Era un sacrificiu dureros, pentru că o iubea chiar dacă a văzut-o doar de câteva ori și nu a apucat să o cunoască prea bine. Privirea ei inocentă a fost de ajuns. S-a înveselt însă de îndată ce a văzut că în Oslo l-au așteptat câteva mii de fani. Iubirea lor i-a încărcat bateriile, era prima zi din noua lui viață. Vestea că un tânăr violonist din regatul Norvegiei a câștigat Eurovisionul, una dintre competițiile cu o tradiție veche, s-a răspândit în întreaga lume.

Nici în cele mai frumoase vise ale sale Alexander nu își închipuia că nu avea să își cucerească doar regatul, ci o lume întreagă. Era invitat să cânte în toate colțurile bătânului continent al Europei și munca depusa în loc să îl obosească îl umplea și mai tare de energie și de poftă de viață, deoarece tânărul prinț era îndrăgostit de ceea ce făcea și de fanii săi. Toată această agitație l-a făcut să uite de faptul că nu își avea îngerul aproape, pe Carolina.
Până într-o zi când Alexander primi un mesaj de la aceasta: “Îți înțeleg decizia, dar asta nu înseamnă că despărțirea noastră mă doare mai puțin. Te-am iubit, te iubesc și te voi iubi mereu. A ta, Carolina.”. Aceste câteva rânduri acționară ca un pumnal asupra inimii lui. Se întristase nu atat pentru că o iubea și ea nu îi putea fi aproape, ci mai mult pentru că știa că ea suferă în tăcere. Vrând să-și liniștească sufletul, și-a anulat un concert în Suedia și a mers acasă. La fel ca atunci când era copil și avea neliniști, s-a refugiat la malul lacului fermecat. De îndată ce a privit luna, i s-a arătat zâna cea frumoasă, "Te așteptam, pentru că vroiam să te felicit și eu pentru succesul de la Moscova. Þi-am spus că vei ajuge departe și ăsta este doar începutul. Ai în față un viitor strălucit, dar nu uita sfaturile mele, să nu-ți pierzi niciodată modestia și să nu te lași prins în mrejele faimei, să-ți respecți întotdeauna fanii, fără ei nu poți fi cineva și datorită lor ai ajuns pe culmi înalte, să cânti întotdeauna cu dăruire, să fii pasionat de ceea ce faci, deoarece stropul de pasiune care vine din adâncul inimii tale este ceea ce iți desăvârșește munca. Știu că ești trist din cauza lui Carolina, dar ai făcut alegerea corecta. Toate se întamplă cu un motiv și la momentul potrivit. Mai devreme decât te aștepti, o vei cunoaște și pe cea care-ți va fi soție și vei fi fericit, așa cum meriți. Eu voi fi mereu alături de tine, dar de acum înainte nu vei mai avea nevoie de mine". Alexander ar fi vrut să-i mulțumească, dar zâna a dispărut într-o sferă luminoasă. A doua zi, mai optimist ca niciodată, prințul și-a reluat maratonul concertelor. Era decis ca și acum să urmeze drumul pe care zâna i-l indicase. Încă din copilărie făcuse astfel și zâna nu greșise niciodată. Iubirea ocrotitoare pe care aceasta i-o purta prințului îi lumina acestuia drumul în viață. Din acest moment, Alexander a construit și menținut o relație solidă și foarte apropiată cu fanii sai din întreaga Europă. Se simțea profund îndatorat lor pentru toate momentele de glorie de care avusese parte. Prințul făcea tot ce îi stătea în putință pentru a-i mulțumi, pe cât posibil, pe toți fanii lui.

Călătorea neobosit din regat în regat și și-a dăruit chiar și una dintre viorile sale unei fete îndrăgostite de muzica lui. În puținele zile libere pe care le avea, citea scrisori de la fani și încerca să răspundă la cât mai multe. Primea plicuri din regate îndepartate, din Germania până în Turcia și din Grecia până în România. Toți vroiau să-i demonstreze cât de mult îl iubeau pentru muzica ce le încânta sufletele și-i trimiteau cadouri inedite, cum ar fi o vioara de ciocolata sau o plachetă cu un mesaj emoționant. Cel mai mult l-a distrat o listă cu 100 de lucruri pe care fanii din România le apreciau la el.

Deasmenea, când era acasa, îi plăcea să se joace Mario Galaxy sau să se uite la unul din serialele sale favorite, Lost. Uneori cânta la vioara împreună cu tătal său, iar mama îi acompania la pian. Într-o zi a fost foarte surprins să citeasca în ziare că Thea ar vrea un duet cu el, ceea ce i se părea total deplasat. După ce-l părăsise pentru că nu avea destui bani și-i înșelase încrederea dând interviuri presei de scandal, acum, că devenise cunoscut, vroia să profite de el pentru a-și face și ea un nume. Nu o ura, deoarece avea o inima pura, incapabilă de asemenea sentimente josnice, dar era profund dezamăgit de ceea ce devenise fata pe care odată a considerat-o cea mai ingenuă fiintță de pe pământ.

Thea aparținea însă trecutului, Carolina nu putea face parte din prezent, astfel că inima lui aparținea doar fanilor. Fiecare concert îl făcea fericit, reacția publicului îl făcea să vibreze, pe scenă simțea că lumea e a lui și nimeni și nimic nu-i poate fura starea de mulțumire interioara. Un concert avea să-i aduca însă o bucurie mai mare ca toate. Pentru prima dată, după 19 ani, Alexander urma să se întoarcă în orașul natal, Minsk. De cum a pus piciorul pe pământ rusesc, s-a simțit din nou copil. Deși nu recunoștea nimic, nici clădirile, nici străzile, se simțea acasă. Presa din Belarus l-a așteptat ca pe un mare star, blițurile îl orbeau din toate parțile, fanii erau în număr extrem de mare, dădeau impresia că toți locuitorii din Minsk au iesit din case pentru a-l vedea pe Alexander Rybak. El, însă, înainte de toate, s-a oprit pentru un moment în inima orașului, a închis ochii și a tras aer în piept. Simțea că se încheiase un ciclu în viața lui, tot ce se întamplase în ultimii 19 ani fusese pentru a-l readuce pe el de unde a plecat. Concertul în din Minsk a fost atât de profund simtit de Alexander încât senzația interioară se asemăna cu cea avută în momentul în care aflase că era câștigătorul Eurovisionului. Seara, așezându-se obosit în pat, medita la tot ce făcuse în acești 23 de ani de viață ai săi și la toți cei care, cu bune și rele, l-au condus pe acest drum. Era împăcat cu sine și cu lumea. Știa că nu dezamăgise pe nimeni și nu se dezamăgise nici pe el insuși.

E tânăr, și cu toate că viața l-a pus de nenumărate ori la încercare și a trecut prin multe, e încă la început de drum. Un lucru e însa cert: de acum, ori de câte ori viața i se va întuneca, milioane de inimi din întreaga lume îl vor călăuzi spre lumină. Aventura tânărului prinț, Alexander, în aceasta lume continuă. Viitorul mai are înca multe surprize ascunse.