agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1578 .



Povestea unui erou
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [thedream ]

2009-08-07  |     | 



I

Câteodată, în vârtejul amețitor al vieții noastre ne simțim pierduți și lumea ce ne înconjoară își pierde sensul. Se întâmplă de obicei atunci când pierdem pe cineva drag, când înțelegem că moartea nu e o glumă, că acea persoană a dispărut pentru totdeauna și că nimic din ce am face noi nu o va putea aduce înapoi. Sunt clipe de revelație ce ne lovesc cu o claritate aproape dureroasă. Întrebări care în mod normal ne ocolesc își fac curaj și ne dau târcoale nopți întregi. Vrem să știm de ce, de ce noi? Iar când suferința ne face sufletul să sângereze..., ei bine atunci ar trebui să avem pe cineva aproape. Dar e greu să-ți descoperi partea cea mai fragilă în fața cuiva atunci când e ruptă în bucățele.


******


Într-un cartier mărginaș al orașului, pe una din străzile pustii, unde nimeni nu se încumetase să facă față gerului și să lase urme pe trotuarele înfundate se auzeau cu o claritate stranie urletele unui bebeluș. Zgomotele veneau din interiorul unei case destul de impunătoare ce trona la colțul străzii. Cele două caturi erau zugrăvite într-un alb conservator și nimeni nu părea deranjat de faptul că zăpada acoperise întreaga curte interioară. Brusc, plânsetul copilului încetă. Aproape în același timp, o mașină a cărei culoare sau marcă erau în totalitate necunoscute opri în fața casei. De pe scaunul șoferului coborî un bărbat. Acesta aruncă o privire disprețuitoare casei și se îndreptă spre poarta metalică ale cărei motive florale străluceau sub fulgii albi care își găsiseră odihna pe grilajele de fier. Poarta scârțâi lung și bărbatul se încruntă, o trânti nervos, înjurând cu voce tare și urcă scările spre ușa dublă din lemn masiv. Intră fără să bată cu un aer de proprietar nemulțumit, fără măcar să observe că nimeni nu se obosise să dea la o parte zăpada de pe trotuarul a cărei poziție nici nu putea fi bănuită. Afară, rafalele vântului se întețiră și parcă nori întregi se prăbușeau dintr-un cer plumburiu și supărat pe pământul ale cărui greșeli încerca să le ascundă. Din colțul opus al străzii o siluetă întunecată pășea obosită, insensibilă la fulgii care îi intrau în ochi și în nas și la frigul care îi pătrunse adânc în oase.
Leagănul copilului era așezat strategic la un metru și jumătate de soba de teracotă ce încălzea sufrageria. Lumina zilei era insuficientă așa că jumătate din becurile candelabrului ardeau în miezul zilei. Mobila din încăpere strălucea de curățenie și era aranjată cu gust asta chiar dacă nu aparținea vreunui stil deosebit și nu era opera unui profesionist. Pe un scaun simplu, de lemn, din apropierea leagănului era așezată o tânără care urmărea cu afecțiune proaspătul somn al copilului ei. Ea era mamă. La douăzeci și doi de ani Anastasia era o proaspătă mămică ce, în confortul căminului conjugal, își aștepta soțul care trebuia să se întoarcă de la muncă. Ar fi trebuit să se întoarcă de mult așa că răbdarea ei se cam terminase. Atenția îi fu atrasă de un zgomot metalic ce o făcu să tresară, părea că poarta de la intrare fusese lovită puternic. Poate că e vântul, sau vreun câine își spuse ea neliniștită ridicându-se de pe scaun și pășind agitată spre fereastră. Își văzu soțul înjurând cu voce tare în curte și încremeni cu fața lipită de geam. Speriată, se feri din raza lui vizuală și se lăsă să cadă pe scaunul de lângă scumpul ei băiețel. Îl privi cu infinită dragoste și din ochii ei mari și verzi începură să cadă lacrimi. Îi era frică, se temea de cel ce urma să intre, de cel pe care jurase să-l iubească și să-l respecte atât cât va trăi. Dar asta fusese înainte..., înainte ca el s-o lovească și s-o înjure tratând-o ca pe un animal. Cu toate astea ea îl mai iubea și speranța ei încă nu murise, nu încă cel puțin.
Ușa sări în lături și soțul ei intră cu agresivitate în sufragerie. O privi așa cum privești o haină veche și plină de praf de care nu mai ai nevoie.
- Ce vrei? o întrebă scurt, cu răutate.
- Nimic.
- Așa mă gândeam și eu, pufni el cu superioritate.
- Unde...
- Poftim?
Vocea lui devenise amenințătoare așa că ea ezită. Fusese pe punctul de a face o greșeală îngrozitoare.
- Nu, nimic..., n-am vrut să spun nimic.
- Târfa dracului, urlă el ca un nebun, nu e treaba ta unde mă duc și ce fac eu. Ai înțeles ? Treaba ta e aici, în casă. Eu muncesc ca tu să poți să fi mare doamnă, pricepi ?
- Bine, cum spui tu, încercă să renunțe dar vocea ei îl irită și mai mult.
Bărbatul păși spre ea traversând încăperea din doar doi pași. Anastasia își duse mâinile la fața și își închise ochii, știa ce urma. Mâna lui puternică le îndepărtă ușor pe ale ei și în momentul în care chipul ei plin deja de lacrimi se îndreptă spre al lui o lovi puternic cu pumnul în fața. Atât de puternic încât femeia ameți, dacă nu ar fi fost leagănul s-ar fi prăbușit pe podea. Se abținu să nu țipe de durere pentru a nu-și trezi fiul dar era prea târziu. Ființa aceea mică realizase că ceva nu era tocmai în regulă și se trezise plângând. Bărbatul ignoră scâncetele fiului său și își înfipse cu cruzime gheraele în părul lung și blond al soției sale. Era prea mult. Fără să se mai poată opri tânăra țipă de frică pentru fiul ei, era mult prea rușinată pentru a mai simți propria ei suferință.
În dreptul casei albe de la colțul străzii, Gabriel se opri. Ajunsese departe în plimbarea lui. Nu știa exact cum ajunsese în acel cartier care îi era cu desăvârșire necunoscut dar nu îi păsa. Era singur cu gândurile lui și asta era exact ce își dorise. Dar, țipătul disperat al unei femei și plânsetul unui copil mic îl opriseră. Ascultă sperând că fusese o iluzie dar nu, aceleași urlete care îl opriseră se auziră din nou propagându-se cu o claritate ciudată printre pomii de pe marginea străzii. Ridică din umeri spunându-și că nu e problema lui și încercă să meargă mai departe, dar după doar trei pași se opri din nou. Un geamăt lung, sfâșietor, îl țintui locului. Trebuia să vadă ce se întâmpla în acea casă, tatăl său ar fi făcut-o cu siguranță. Încercă poarta, era deschisă.... Neliniștit pentru că țipetele se auzeau tot mai puternic străbătu alergând curtea și urcă rapid scările sărind câte trei trepte o dată. Bătu cu pumnul în ușă. Brusc se făcu liniște. Nu veni nimeni să-i deschidă așa că bătu din nou, de data asta mai puternic. Din interior auzi pași rari ce se apropiau de ușă. Auzi încuietoarea deschizânduse și ușa se retrase încet lăsând să se vadă chipul unei femei plin de sânge. Ochii ei erau plini de lacrimi ce cădeau pe obrajii ce în acel moment erau roșii dar care urmau să se învinețească foarte repede. Gabriel se blocă pentru un scurt moment pentru că femeia arăta îngrozitor.
- Ce vrei ? îl întrebă cu o voce sfârșită. Cine ești ?
- Scuză-mă..., te rog să mă ierți dar treceam pe aici apropo, nici nu știu cum se numește strada asta..., când am auzit niște zgomote din direcția asta. Te simți bine ?
- Speranței.
- Poftim ?!
- Așa se numește strada : Speranței.
- Da sigur..., te simți bine? Pot să intru puțin?
- Te rog să pleci!
- Dar...
- Pleacă, acum!
În tonul ei Gabriel pricepu rugămintea ascunsă și văzu privirea imploratoare care îl avertiza spunându-i că ar fi o greșeală dacă ar intra.
- Bine. O să plec. Te rog să mă ierți, nu am vrut să deranjez.
Abia reuși să coboare cele câteva trepte când auzi ușa trântindu-se în urma lui. Era în stradă când țipătul acela sfâșietor îl săgetă din nou. Era prea mult!
De data asta Gabriel zbură treptele și se opri bătând cu pumnul în ușa de lemn masiv. Se făcu liniște, țipetele femeii încetară și tot ce se mai auzea erau scâncetele bebelușului. Bătu din nou îngrijorat că s-ar fi putut întâmpla ceva foarte grav.
- Du-te dracului!
Strigate de undeva din interior cuvintele nu îl deranjară prea tare pe Gabriel care se mulțumi să bată din nou și mai puternic.
- Cară-te!
Vocea masculină începu să-l înjure și tânărul își pierdu calmul.
- Deschide ușa!
- Dispari, nu-i treaba ta.
- Doamna, cum se simte? E bine? N-o mai aud, s-a întâmplat ceva?
- Pleacă odată, înainte să-ți pară rău că-ți bagi nasul în rahatul altora.
Un geamăt înfundat îl anunță că tânăra era încă în viață.
- Deschide puțin ușa să mă asigur că totul e în regulă, alfel voi chema poliția.
- Să te ia naiba!
Într-un fel sau altul, bărbatul găsea întodeauna o nouă insultă pe care i-o arunca cu o răutate aproape bucuroasă. Gabriel nu reușea să se hoărască asupra modului în care ar trebui să acționeze. Dar se decise rapid când o auzi pe femeie urlând ca și cum cineva o trăgea de păr și o târa prin cameră. Sunetele seci ale mobilei lovite îi confirmară bănuielile și nu se mai putu stăpâni. Uită că abia își condusese tatăl pe ultimul drum și în mintea lui nu mai exista decât ideea fixă de a-l pedepsi pe cel care se purta atât de brutal cu o femeie. Ochii i se întunecară și pleoapele lui coborâră ușor. Umărul lui izbi ușa cu toată forța de care era capabil. Se auzi un trosnet sec dar ușa rezistă fără ca măcar să se crape. Se așteptase să fie înăuntru deja și se retrase uimit masându-și umărul pe care nu și-l mai simțea. Un râs batjocoritor se auzi din spatele ușii închise. Gabriel lovi din nou, același rezultat. Înțelegând că puterile lui nu sunt suficiente coborî descumpănit scările în timp ce din spatele lui se auzeau înjurături și insulte batjocoritoare la adresa neputinței sale.
- Lașule ! Strigă el îndepărtându-se și cercetând cu atenție numărul casei. Era 66. Deci..., gândi el, strada Speranței numărul 66. Ei bine o să mai auziți de mine.
Ieși în stradă și păși furios spre telefonul public din apropiere... Câteva momente mai târziu părăsea cabina telefonică cu o expresie satisfăcută pe chipul care își recăpătase puțin din culoarea sa naturală.
Douăzeci de minute mai târziu, când echipajul poliției opri în fața casei al cărui număr le fusese indicat telefonic de către Gabriel, acesta se mulțumi să stea ascuns în spatele unui stâlp telegrafic din apropiere și să urmărească firul evenimentelor asta chiar dacă îi înghețaseră picioarele de frig. Cei doi bărbați înalți și masivi ce purtau ostentativ uniformele statului coborâră nemulțumiți din mașină, lovindu-și picioarele pentru a se scutura de zăpadă și suflându-și aer fierbinte în palmele care se părea că le și înghețaseră în doar câteva secunde. Continuând să-i urmărească fără a-și dezvălui identitatea Gabriel se strâmbă nemulțumit la vederea celor doi polițiști care, deși erau tineri și în putere, nu îi inspirau nici o urmă de încredere. Senzația lui urma să se dovedească mai mult decât îndreptățită...

Nopțile nu fuseseră deloc liniștite pentru un anume Gabriel Roman. Acesta nu reușea închidă un ochi, lumea lui fusese răsturnată din toate punctele de vedere.
În dormitorul imensului său apartament, pe un fotoliu cu fața spre o fotografie a tatălui său, tânărul stătea în aceeași poziție în care își petrecuse întreaga noapte, măcinat de dezamăgiri și de iluziile ce i se spulberaseră în vânt. Singura ființă în care avea încredere îl părăsise, prin ochii lui întreaga lume devenise rece, crudă și rea. Privea portretul părintelui său și îl întreba fără cuvinte: de ce? De ce își irosise viața înființând și conducând asociații umanitare ? De ce își aruncase banii și energia pentru a încerca să schimbe ceva în viața unor oameni care nu meritau nici o urmă de bunătate? Când era mic fusese mândru că tatăl său era privit cu atâta considerație și respect în cercurile pe care le frecventa dar apoi descoperise că nu era decât o fațadă. Când nu era prezent chiar și prietenii lui cei mai buni îl catalogau imediat drept nebun, prost sau, în cel mai bun caz, un excentric iresponsabil. Cu toate astea banii nu le lipsiseră niciodată, într-un fel sau altul afacerile tatălui său prosperau cu o regularitate și cu un succes care îi adusese invidia tuturor partenerilor de afaceri. După ce se îmbolnăvise, Mihai Roman își cedase funcția și întreaga avere fiului său. Gabriel se trezi peste noapte posesorul unei companii puternice și stabile și responsabilul pentru administrarea a peste douăzeci de filiale ale asociațiilor înființate de tatăl său. El însă era departe de a fi un om de afaceri așa că ignorase tot. Își văzuse de viața lui așa cum o făcuse de când se știa. Nu dorea să-și dedice existența afacerilor sau oricui alt lucru. Vroia să trăiască pentru el și pentru nimeni altcineva. era proaspătul absolvent al facultății de biochimie din Cluj-Napoca și, deși sediul firmei și reședința tatălui erau în capitală el își cumpărase un apartament în provincie pentru că se simțea bine acolo, era o altă persoană atunci când reușea să se desprindă de acțiunile și de numele tatălui său. Acum acesta îl abandonase..., se întinse și deschise un nou pachet de țigări. Pe masa din fața lui erau deja două pachete goale și o scrumieră sufocată. Își aprinse țigara turnându-și în același timp un pahar de whiskey, asta făcuse toată noaptea și devenise deja un gest reflex. Nu era beat și nu era treaz, simțise nevoia de a evada de lume și de tot ceea ce presupunea aceasta. Era scârbit de oameni și de compania lor. Nu reușea să înțeleagă ce fusese în capul tatălui său, în același timp era conștient că singura dorință a acestuia fusese ca el să-i ducă mai departe acțiunile. Știa însă că era singurul lucru care îi era imposibil. Tatăl său iubise oamenii și își sacrificase toată viața încercând să-i ajute pe cei care aveau nevoie, iar el... el îi ura.
Își amintea cu o claritate dureroasă ultima dovadă ce îl convinsese că oamenii nu meritaseră ceea ce tatăl său făcuse pentru ei și că aceștia nu făceau decât să-și bată joc de orice și de oricine puteau. În ziua precedentă încercase, pentru prima dată în viața lui să ajute pe cineva, pe cineva care, crezuse el avusese nevoie de ajutor, asta fusese prima lui greșeală. Îi păsase de ființa aceea care suferea, asta fusese a doua greșeală și acționase, asta le pusese capac la toate. Îi vedea parcă mai bine decât în urmă cu câteva ore pe cei doi polițiști bătând plictisiți la ușa casei de pe strada Speranței. Îl văzuse, într-un târziu pe monstrul acela deschizând ușa după ce se asigurase că cei care se aflau la ușa sa erau cu adevărat oameni ai legii, și încă ce fel de oameni! Îi văzuse intrând în casă și zăbovind acolo mai bine de o oră. Așteptase tot acest timp acolo în stradă suferind de frig și bântuit de gânduri negre. Avea totuși o urmă de speranță, o necondiționată încredere în oameni sentiment inoculat cu grijă de tatăl său. Așa că nu mică îi fusese surpriza când îi văzuse pe cei doi polițiști ieșind zâmbind din aceea casă, mulțumindu-i recunoscători celui ce locuia acolo pentru că le oferise o cană de cafea fierbinte care reușise oarecum să ascundă lacrimile și vânătăile. Firea umană în care crezuse se împrăștiase lăsând în urmă dezamă gire și dispreț. Dacă ar fi avut un pistol atunci i-ar fi împușcat pe toți trei ca pe niște câini turbați care trebuie stârpiți înainte ca plaga lor să mai atingă pe cineva. Privirea ticălosului îi rămăsese adânc întipărită în minte, plină de superioritate și de falsă politețe reușise să-și bată joc de cei care trebuiau să mențină ordinea și disciplina și astfel și de el. Dar asta nu fusese tot când încă cei doi polițiști coborau plini de zâmbete scările îi sărise în ochi femeia și el uită să mai respire. Aceasta coborâse scările grăbită și le oferi fiecărui polițist câte un pachet. Aceștia îi mulțumiră bărbatului, ca și cum femeia nu ar fi fost decât o piesă inutilă a mobilierului, râzând măguliți în timp ce soțul ei zâmbea cu aceeași superioritate fățiș disprețuitoare la adresa soției sale. Cel mai ciudat pentru Gabriel fu extraordinara reacție a femeii, aceasta părea să accepte totul cu o supunere totală asemeni unui cățeluș care e nevoit să joace în exact modul în care îi cântă stăpânul. Dar ceea ce îl lovise adânc fu însă privirea acelei femei care, în ciuda tuturor lucrurilor, părea să fie mulțumită. Atunci, abia în acel moment, Gabriel Roman înțelesese că își pierduse timpul absolut aiurea. Plecase cu umerii coborâți și cu încrederea zdrobită încercând să uite aceea zi. Dar nu poți uita ziua în care îți îngropi tatăl și în care devii un antisocial. E păcat, mai ales dacă nu e vina ta...

Zorii zilei se arătară timid printre draperiile ce acopereau fereastra. Gabriel stinse țigara și tuși obosit. Se ridică abătut și aranjă draperiile în așa fel încât nici o rază de soare să nu pătrundă în camera lui. Nu dorea decât să fie singur, în întuneric și singur. Dormea de vreo câteva ore când se trezi tresărind brusc și sărind agitat din uriașul pat care arăta ca și cum ar fi supraviețuit unui război mondial. Hainele lui zăceau aruncate care pe unde apucaseră, așternuturile erau întinse pe jos acolo unde le zvârlise în somnul lui agitat. Se frecă la ochi încercând să priceapă de ce se trezise când câteva bătăi hotărâte în ușă îl aduseră rapid la crunta realitate. Aruncă o privire scurtă dormitorului pentru că era singura încăpere a vilei în care stătuse. Se strâmbă nemulțumit dar fără a manifesta un prea mare interes în a încerca să strângă cearceafurile și hainele de pe jos. Plictisit, și pentru că bătăile se auziră din nou cu o insistență sporită își târî picioarele spre ușă. În timp ce cobora scările aruncă o privire chipului său ce se reflecta într-una din oglinzile ce împânzeau pereții. Aproape că se sperie. Imaginea era a oricui altcuiva doar a lui nu! Părul lui lung și castaniu care în mod normal ar fi fost atent strâns într-o coadă la spate alerga acum asemeni pletelor Gorgonei în toate direcțiile. Era neras și nici nu-și mai amintea când făcuse duș ultima dată. Trecuseră probabil săptămâni pentru că își mirosi tricoul și îl aruncă imediat de pe el ca și cum ar fi fost otrăvit. Sub ochi se formaseră linii pe care cu siguranță nu le avusese cu câteva lui în urmă iar irișii lui albaștrii arătau ca un cer de vară acoperit de nori plumburii. Lipsa de odihnă și de aer curat din ultimul timp își spuseseră cuvântul asupra unui organism care, în mod evident nu era obișnuit cu așa ceva. Sse auzi soneria și tânărul renunță la scurta sa introspecție.
- Bine, bine... vin, strigă el răgușit tușind apoi pentru a-și curăța vocea.
Deschise ușa puțin, atât cât să poată vedea cine era acolo. Era o fată pe care nu o cunoștea. Mai exact o fată foarte frumoasă pe care nu o cunoștea.
- Gabriel Roman? întrebă tânăra ce nu părea să aibă mai mult de douăzeci de ani. Vocea ei era deosebit de interesantă pentru că, chiar dacă îi lipsea o melodicitate feminină suna atât de blând și de catifelat încât Gabriel uită să mai răspundă.
- Gabriel Roman ? repetă fata cu aceași voce trezindu-l pe Gabriel din starea ciudată care îl cuprinsese. Se întrebase unde mai auzise vocea aceea pentru că era sigur că îi era familiară dar nu-și putea aminti dar, dacă se gândea bine, nici nu-i păsa.
- Cine ești?
- Paula...
- Care Paula? Îmi pare rău dar nu cunosc nici o Paula. Probabil că ai greșit adresa... Acum te rog să mă ierți dar nu vreau să văd pe nimeni.
Închise ușa sau, mai exact, i-o trânti fetei în față. Abia reuși să facă trei pași în direcția scărilor pentru a se întoarce în dormitor când ușa trosni sub bătăile puternice ale Paulei care se părea că nu pricepuse ce el nu dorea să-i vorbească. Se întoarse agasat, cu un zâmbet forțat pregătit să-i spună vreo câteva cuvinte neobrăzatei ce îndrăznea să-l deranjeze. Fu însă suficient să-i vadă privirea rugătoare și toată furia lui se topi ca prin farmec.
- Stii..., pentru o persoană așa de micuță faci cam multă gălăgie.
- Regret asta dar vroiam să vorbesc cu tine, dacă tu ești cu adevărat Gabriel Roman...
- Ce vrei să spui?
- Păi, auzisem că Gabriel Roman e un tânăr foarte frumos și foarte bine crescut. Lucru de care, judecând după ceea ce am văzut până acum, mă îndoiesc.
Vorbise calm, cu sinceritate, privindu-l drept în ochi. Apoi, inspirând adânc, îi întoarse spatele și începu să coboare scările de marmură albă.
- Þi-am spus..., fata se opri, nu cunosc nici o Paul...
- Știu, îl întrerupse ea revenind dintr-un salt ușor lângă el. Tocmai de aceea sunt acum aici, ca să mă cunoști.
Observând expresia plină de uimire a băiatului care nu mai știa ce să spună se simți datoare să-i explice.
- Numele meu e Paula Dacian, numele îți spune ceva?
- Ar trebui?
- Da.
- Stai puțin..., Dacian..., tata mi-a pomenit numele de câteva ori!
- Tatăl tău a fost și unchiul meu, chiar dacă nu l-am cunoscut niciodată!
Stăpânindu-și perfect uimirea și începând să bănuiască adevărul tânărul deveni pentru o secundă acel Gabriel Roman care era mai mult decât celebru în cercurile pe care le frecventa.
- Te rog, intră.
- Ești sigur că n-o să pățesc nimic?
- Mi s-a spus în multe feluri, de cele mai multe ori pe bună dreptate. Cu toate astea canibal sau..., sau psihopat nu mi-a zis nimeni.
Paula zâmbi scurt acceptând invitația și intrând pe lîngă el îi aruncă o privire atât de pătrunzătoare, atât de feminină încât corpul lui se scutură involuntar.
- Deci nu o să ma mănânci ?
- Hm, nu micul dejun în orice caz, glumi el.
- E patru.
- Serios?
- Tu ce crezi?
- Cred că dorm cam de mult…
Holul vilei arăta destul de curățel, asta pentru că nu intrase nimeni în casa aceea de câteva săptămâni, nimeni în afară de Gabriel. Tânărul o privi admirându-i atitudinea deschisă și o rugă să-l urmeze până în sufragerie.
- Înainte de orice dă-mi voie să fac un duș rapid, apoi voi fi la dispoziția ta.
- Chiar te rog.
Gabriel zâmbi fără să se supere și urcă scările spre baia de la etaj.
- Știi, îi strigă el din capul scărilor, nu am fost întotdeauna așa...
- Așa cum ?
- Așa de neglijent.
Fata ridică din umeri cu destulă indiferență și cu destulă amabilitate pentru a-l feri pe Gabriel de stânjeneala momentului.
O jumătate de oră mai târziu un cu totul alt tânăr intra în sufragerie. Paula se retrase câțiva pași în spate pentru a-l admira pe Gabriel care acum arăta așa cum trebuia să arate un bărbat de condiția lui socială. Tânărul purta o pereche de pantaloni de bumbac negru, ușori și o cămașă alba simplă și ușoară. Abia ieșit de sub duș părul lui era încă umed și îi aluneca sclipind până până pe umeri. Își scutură părul cu un gest de a cărui senzualitate nu era conștient și o privi cu ochii lui albaștrii acum limpezi și pătrunzători. Fără să spună vreun cuvânt se îndreptă spre mica măsuță de lângă canapeaua ce trona în mijlocul încăperii și turnă whiskey în două pahare. Le ridică elegant și îi oferi unul tinerei.
- Nu mulțumesc, îl refuză ea hotărâtă.
- Aa..., am uitat să te întreb. Scuză-mă, credeam că ești majoră.
- Sunt majoră.
- Da ? ironic, Gabriel se aruncă pe canapea strângându-și picioarele sub el. Așa, continuă el, nu contează, rămâne mai mult pentru mine. Deci, despre ce doreai să vorbești cu mine, domnișoară Paula Dacian?
Ignorând tonul de superioritate al tânărului, Paula se ridică de pe fotoliul în care se așezase între timp și vorbi liniștită plimbându-se prin cameră:
- Scuză-mă, trebuie să fi foarte șocat de prezența mea aici.
- Șocat, nu. Amuzat, da.
- Trebuie să știi că am venit din inițiativa mea și că nu încerc să te agăț din partea familiei mele, care e și a ta până la urmă. Fata se opri ezitând, neștiind cum anume ar trebui să continue fără a părea falsă.
- Cine ești tu, Paula ? Pot să-ți spun Paula, nu?
- Mă bucur că m-ai întrebat. Sunt fiica cea mai mică a mătușii tale, nu știu dacă ți-o mai amintești pe Maria..., mama mea... ?
- Personal nu, dar tata mai vorbea uneori despre ea. Părea a fi o femeie de treabă dar nu știam că avea copii.
- Am doi frați mai mari.
- Nu i-am cunoscut.
- Știu, și dacă era după ei nu m-ai fi cunoscut nici pe mine.
Gabriel tăcu asimilând informațiile. Nu știa multe lucruri despre familia mamei sale. Își dorise de când se știa să-și cunoască mătușa, unchiul și pe ceilalți dar nu o făcuse niciodată. Tatăl lui îl încurajase să ia legătura cu familia mamei sale dar apoi el aflase adevărul și îi dispăruse orice dorință de a-i vedea. Nu avea nici o intenție să întrețină vreo relație cu niște oameni care dăduseră vina pe tatăl său pentru moartea Gabrielei, mama lui.
- Ce vrei ?
- Poftim ?!
Era șocată de bruschețea de care dădea atât de brusc dovadă tânărul care îi zâmbise atât de frumos cu doar câteva secunde înainte.
- Eram curios să știu care e motivul care te-a făcut să vii la mine, pentru că nu-mi pot imagina de ce ai venit acum și dacă întradevar ai venit din inițiativa ta de ce nu ai făcut-o până acum, să mă scuzi dacă te judec greșit. Gabriel goli dintr-o gură și cel de al doilea pahar de whiskey, dar nu prea am mare încredere în oameni zilele astea, termină el strâmbându-se sub tăria băuturii.
- Da..., nu știa ce să spună și evita să-l privească.
Tânărul se ridică și își mai turnă un pahar. Începea să simtă amorțeala și zâmbi. Nu-i păsa foarte mult de fata care se frământa la câțiva pași distanță, nu-i păsa nici de casa în care erau, nu-i păsa nici chiar de el.
- Vorbește te rog, nu de asta ai venit? Să vorbești cu marele Gabriel Roman, ei bine sunt aici, vorbește !
După ce își reveni din stupoarea inițială, Paula îl privi cu milă.
- Știi, nu-ți datorez nici o explicație dar mă simt obligată să-ți spun: ultima dată când mi-am văzut familia aici, în țară, a fost acum zece ani când eram doar un copil. Fratele tatălui meu care locuia în Statele Unite a fost de acord să îmi plătească el studiile acolo cu simpla condiție de mă duce să locuiesc acolo cu el. Pe scurt, m-am întors acasă săptămâna trecută și am aflat de moartea tatălui tău. Sincer, am fost șocată că nu a mers nimeni la înmormântare. N-am reușit să înțeleg motivul acestei rupturi, poate că eram prea mică să înțeleg atunci când am plecat și , dacă mă întrebi pe mine, mi se pare oricum copilăresc și stupid. Dar nu de asta am venit. Doream pur și simplu să-mi cunosc vărul, apropo, familia mea vorbește foarte frumos despre tine se pare că de-a lungul anilor sau interesat de creșterea ta. Și doream să-ți spun că-mi pare rău pentru tatăl tău, din câte am auzit era un om extraordinar, și nu în ultimul rând să te întreb dacă, făcând parte din aceeași familie, te pot ajuta cu ceva...
Aici Paula se opri privindu-l cu asprime pentru o clipă și continuând pe un ton mai rece:
- Văd însă că tu nu ai nevoie de ajutor. Și eu care mă temeam că ești singur, mai bine îmi vedeam de treaba mea pentru că e evident că tu ai lucrurile sub control. Acum te rog să mă ierți.
Încheie nervoasă, și se îndreptă spre ușă. Auzind zgomotul care indica intenția tânărului de o conduce i-o reteză scurt fără ca măcar să-l privească.
- Nu te obosi, știu unde e ușa!
Paula plecă mândră fără să privească în urmă. Gabriel se lăsă să alunece înapoi pe canapea. Þinea în mână paharul cu whiskey încă plin. Renunță la băutură și așeză paharul pe măsuța de lângă el. Privi fotoliul din fața lui, acela pe care stătuse Paula, și brusc își dori s-o audă vorbindu-i. Îi era dor de vocea aceea caldă și convingătoare. Sări în picioare și se repezi spre ușă plin de speranță chiar la timp pentru a vedea mașina fetei ieșind cu viteză din curtea vilei.


-se va continua-

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!