agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-08-08 | |
Trei zile mai târziu, într-o vineri dimineața, Gabriel ieșea din fastuoasa vilă ce era acum doar a lui. Purta un costum ușor, de in bej asta pentru că timpul frumos era în totalitate de partea lui. Coborî cele câteva trepte nerăbdător alergând pe alee și apoi încuie masiva poartă. Privi clădirea ce reprezenta viața tatălui său și a sa, a sa de până atunci.
Își imaginase că, odată facultatea terminată, se va întoarce acasă și se va relaxa o lungă perioadă după care va decide dacă să-și urmeze studiile sau nu. Făcuse apoi o pasiune pentru chimie și descoperi că putea fi satisfăcut de sine în mijlocul tuturor formulelor și experimentelor, se surprinsese astfel pe el și pe cei din jurul lui. Tatăl său reacționase însă neplăcut la aflarea veștii că el dorea să devină chimist, asta pentru că el avea alte planuri pentru el. Dar Gabriel nu era omul care să permită cuiva să facă planuri cu viața lui. Era dimineață și soarele abia mijea de după linia cețoasă a orizontului, o senzație ciudată îl cuprinse. Coborî privirea spre cheia din mâna sa, era cheia ce deschidea poarta vilei, o privi fascinat, aproape absent, cum strălucea în bătaia unei virgine-solitare raze de soare și își amintea cât de mult își dorise aceea cheie până în clipa în care părăsise Bucureștiul, și avusese ocazia de a trăi departe de tot ce însemna acolo numele Roman. Își dorise avere, putere și într-un cuvânt toate privilegiile care urmau să-i fie oferite odată cu moartea tatălui său, dar în acel moment, în acea zi toate păreau fără substanță. Scoase din buzunar și restul cheilor vilei, o adăugă pe cea de la poartă și..., după ce le mai privi o dată, zâmbi. Se dădu un pas în spate și luându-și avânt aruncă legătura de chei departe în interiorul curții. Râse scurt, doar pentru el, și se îndreptă spre mașina parcată în fața porții. O cumpărase cu o zi în urmă și reprezenta noua lui viață, nici vorbă de opulența Rolls-ului, era o mașină obișnuită pentru că el era un om obișnuit ce urma să-și înceapă o viață obișnuită, cel puțin pentru moment... . Se urcă la volan și demară încrezător, toată viața era înaintea lui și tot ce trebuia să facă era să întindă mâna pentru a o modela după cum îl îndemna inima! Câteva momente mai târziu tânărul rula pe strada unde se găsea odesta casă ce aparținea familiei Dacian. Paula îl aștepta deja de una singură în fața casei. Privirea ei sclipi la vederea mașini și a lui Gabriel. Acesta opri foarte aproape și o privi zâmbindu-i. Fata îl întâmpină cu un zâmbet ușor afectat dar destul de convigător. - Ești pregătită? - Să mergem, deschise portiera din spate și aruncă acolo cele două bagaje destul de voluminoase, se vor trezi și nu vreau asta! cu ea alături Gabriel acceleră hotărât. Paula se foia încercând să se găsească o poziție mai confortabilă în locul liber de lângă el, își scoase sacoul negru pe care-l purta și privi fix înainte la liniile de pe asfalt care dispăreau cu repeziciune pe sub ei. - Știi, pentru cineva care are o groază de bani se pare că gustul la mașini îți lipsește cu desăvârșire, ești sigur că ești bărbat? Gabriel schiță un zâmbet scurt la gluma ei, era mulțumit că ea era suficient de liniștită pentru a glumi, totuși expresia lui deveni brusc foarte serioasă. - Mama ta..., a fost de acord până la urmă? - Nu, tristă își întoarse privirea de la el. - Îmi pare sincer rău, mi-ar fi plăcut ca familia ta să fie de acord. - Și mie, dar nu contează, nu? Tot ce contează suntem noi, nu? Tânărul așteptă un moment înainte de a aproba încet privind fix drumul îngândurat: - Da, noi... . Cu două zile în urmă, după lăsarea întunericului, Gabriel și Paula se găseau unul lângă altul pe prispă cu inimile bătând pline de emoție. Din interior se putea simți căldura și lumina specifice unei familii puternice și unite. În noapte locuința era mult mai atrăgătoare, zgomotele pline de viață se auzeau din interior îi împrăștiară însă orice urmă de încredere pe care tânărul se luptase să și-o mențină până atunci. - Ești sigură că e potrivit..., să le spun acum...? Adică am mai putea aștepta, nu? o întrebase el atunci ușor speriat. - Glumești?! Bineînțeles că nu! De ce ești un copil, hai să intrăm. Nu știuse ce să facă dar o urmase. Seara se dovedi a fi o lamă cu două tăișuri... . Fuseseră întâmpinați cu strigăte de bucurie din partea fraților Paulei și am mamei lor care, chiar dacă îl privea cu suspiciune pe Gabriel încercase să creeze o atmosferă cât mai plăcută pe parcursul cinei la care tânărul fu aproape obligat să accepte. Ce i se păru ciudat fu senzația de intimitate pe care o descoperi în sânul acelei familii unde se simți ca un membru încă de la început. Þinând cont că el fusese crescut de un singur părinte și lăsat mai tot timpul în grija altcuiva în lungile călătorii ale tatălui său, Gabriel era un om care nu gustase niciodată din adevăratele valori ale familiei. Își iubise tatăl într-un mod aproape religios și fusese devastat de moartea acestuia gândindu-se că familia lui încetase să mai existe. Stătea pe un scaun de lemn, pierdut în discuțiile celor din casă. Frații Paulei erau însurați dar numai unul din ei avea copii, un băiețel și o fetiță de unu respectiv trei ani care, după câte fusese în stare să priceapă el, erau împreună cu mama lor în vizită la părinții acesteia. Soția celui mai mic dintre frați era acolo, o femeie micuță cam ștearsă dar cu un zâmbet veșnic lipit de buze ce își petrecuse întreaga seară ajutându-și soacra la bucătărie și servind la masă. Privindu-i vorbind, râzând, împărțindu-și unul altuia păreri și experiențe, toate acestea într-un limbaj colocvial pe care Gabriel îl întâlnise doar prin cărți, tânărul pricepu că familia lui nu se stinsese o dată cu dispariția tatălui său, era mult mai rău: el nu avusese niciodată o familie a lui. - Ești ok? îl întrebase Paula surprinzându-l cu mintea pe alte plaiuri. - Da, îi răspunse tresărind și zâmbindu-i fericit. - Foarte bine, pentru că a sosit timpul! Se ridicase în picioare și își strigase mama ce era în bucătărie. După ce toată lumea se află în sufragerie privind-o cu atenție într-o tăcere ce nu vestea nimic bun Paula așteptă un moment privindu-i pe rând pe toți cei prezenți. Frații ei își abandonaseră berile și o priveau așteptând, mama ei și soția fratelui său erau în picioare în apropierea ușii iar Gabriel părea absent pe scaunul unde se așezase. - Mam..., mamă trebuie să vă spunem ceva, începu ea grav. - Ești gravidă? o întrerupse Radu, fratele ei mai mare încruntându-se la Gabriel. - Ce?! Nu, nu e asta, se forță ea să râdă. - Vrei să spui că nu are nici o legătură cu el? arătă spre Gabriel. - De fapt... Era clar că Paula se încurcase și nu mai știa ce să spună așa că Gabriel hotărî că venise momentul să spună și el ceva. Se ridică în picioare și îi făcu semn verișoarei sale să se așeze aceasta refuză și apropiindu-se de el îl luă de mână. În acea clipă tânărul deveni conștient de forța pe care o aveau împreună, deodată se simți capabil să facă orice, să înfrunte pe oricine. - În primul rând..., începu el și vocea lui calmă, plină de siguranță vibra în toate colțurile sufrageriei, în primul rând dați-mi voie să vă spun cât mă bucur că am avut ocazia de a vă cunoaște. E un lucru pe care nu credeam că o să-l spun vreodată, cu atât mai puțin aici..., se opri. Strânse mâna Paulei și ea îl strânse înapoi, era lângă el și nu avea de gând să-l părăsească. Tânărul privi în jur: toată lumea îl asculta cu uimire așteptând să audă ce avea el de zis, așa că vorbi mai departe: - De fapt ar trebui să încep prin a-mi cere scuze pentru că nu m-am prezentat până acum, numele meu este Horațiu Gabriel Roman, așteptă o reacție pentru câteva secunde dar aceasta nu veni așa că se pregăti să continue: Eu... - Gabriel Roman? cea care îi pronunțase numele, care îl strigase de fapt era mama mătușa lui. - Da. Toți îl priveau cu ochii ieșiți din orbite, începând să înțeleagă cine era cel ce stătea în fața lor. Mătușa lui fu singura în stare să deschidă gura dar întrebarea ei era pentru Paula: - E băiatul Cristinei? - Da! răspunsul fetei, plin de convingere, le tăie respirația tuturor. După un moment ce păru a nu se mai termina, bătrâna femeie se dezmetici. Fără o vorbă, traversă încăperea și își îmbrățișă nepotul strângându-l puternic la piept. - Îmi pare rău..., îi șopti ea la ureche năpădită de lacrimi, bun venit acasă! Ochii băiatului se umeziră și toată lumea se ridică în picioare sub solemnitatea momentului. Paula se retrase câțiva pași privind emoționată scena. Misiunea ei era împlinită! Chiar dacă fusese primit cu bucurie și cu brațele deschise de întreaga familie a Paulei totul se schimbase drastic în momentul în care fata își făcuse cunoscută dorința de a părăsi capitala împreună cu Gabriel. O tăcere mormântală le coborî capurile și noile rude ale tânărului îi priviră cu tristețe. Se putea vedea ușor cât de multă iubire plutea în acea casă. - Nici vorbă! strigase mama fetei. Abia ai venit din America de unde abia dacă te vedeam de două ori pe an și deja vrei să pleci peste țară ca să fii departe de noi? - Nu e asta mamă, Gabriel locuiește acolo de unul singur și nu are pe nimeni. În plus nu voi sta decât câteva zile. Nu văd care e problema! Radu vorbi trist fără să o privească: - Problema e că tot nu o să fii cu noi. Gabriel conducea de câteva ore și începuse să obosească, până la Cluj mai erau aproape două sute de kilometrii și reușea cu greu să își țină pleoapele ridicate. - Te simți bine? îl întrebă Paula privindu-l îngrijorată. - Da..., am dormit foarte... de fapt nu am dormit deloc azi noapte. - Pari a avea nevoie de câteva ore de odihnă, remarcă ea continuând să-l cerceteze cu atenție. - Da, poate că aș avea. - Ce zici, ești atât de mândru încât nu o să-mi dai voie să conduc în locul tău? O privi întrebător dar înțelese că ea nu dorea decât să-l ajute. Fără o vorbă trase pe dreapta și frână. Paula zâmbi și îl prinse de mână în momentul în care el se întinse pentru a deschide portiera. - Stai, nu-i musai să te dai jos, sunt destul de slăbuță pentru a încăpea pe lângă tine. Însoțindu-și vorbele cu faptele, fata se ridică și aproape că i se așeză în brațe pentru câteva clipe. Apoi Gabriel se dezmetici și se lăsă să alunece pe scaunul de lângă șofer. Era cu adevărat obosit pentru că adormi aproape imediat după ce se asigură că centura îi era bine închisă peste piept. Paula îl privi cu coada ochiului și zâmbi drăgăstos, dar el adormise deja. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate