Multă vreme sărbătoarea noastră națională a fost la 23 august dată la care am întors armele și am trecut de partea rușilor. In august 1944 viitorul meu soț era destul de mare, avea aproape 8 ani. Iși amintește cu claritate evenimentele din ziua când au intrat rușii în comuna lor.
Era la Măstăcani în apropiere de Galați. Toată noaptea nemții trecuseră pe șosea ca la defilare coloanele dezordonate înainte de tribuna oficială. De la ora 7 dimineața copiii n-au mai putut fi opriți în casă. Băieții erau suiți pe garduri. S-au suit și în copacii stufoși ce însoțeau drumul, s-au ridicat cât mai sus pentru a putea vedea totul. Nemții veneau în camioane, pe motociclete, în căruțe trase de cai și pe jos. Erau oameni sfârșiți, plini de sânge, înfometați însetați și speriați. Nu înțelegeau ce li se spunea și nu aveau încredere în săteni. Refuzau orice ajutor. Când un sătean a oferit apă unui soldat însetat ofițerul neamț i-a azvârlit-o pe jos, brutal. Oamenii se întrebau dacă nu cumva se tem că vor să-i otrăvească.
Biete arătări disperate și fără speranță ! Unii erau sprijiniți de camarazi. In șanțul de la marginea șoselei, răniții căzuți fără putere erau împușcați curmându-li-se astfel suferințele. Ochii îngroziți ai copiilor priveau actul crud. Un act barbar sau sublim de îndurare creștinească ?
Spre ora 11 coloanele cu soldați s-au sfârșit. In urma lor au rămas morții amestecați cu muniția aruncată pe câmp, motociclete fără benzină și tot felul de efective militare. Goniți de părinții care îi găseau scotocind printre resturi, copii s-au retras prin casele lor. După prânz, când dogoarea soarelui era în cumpănă, zgomotul unui tanc a rupt tăcerea care abia se așternuse. Tancul cu steaua în cinci colțuri s-a oprit în fața primăriei și din tanc a coborât o femeie soldat și un bărbat. Era o femeie zdravănă, un adevărat comisar sovietic cu haină de piele și cizme. Bărbatul a rămas afară iar femeia a intrat. Vorbea rusește iar primarul nu înțelegea. Atunci l-au chemat pe învățătorul satului care locuia chiar peste drum. Acesta se descurca puțin în limba lui Pușkin și era viitorul meu socru. Se întorsese acasă de o lună. Abia fusese demobilizat de pe frontul de sud unde nu prea fuseseră lupte.
Primarul, femeia și învățătorul au reușit să se înțeleagă mai ales după ce bărbatul care rămăsese afară a intrat în discuție. El știa ceva românește, în orice caz mai bine decât știa învățătorul rusește.
Cei veniți acum erau supraviețuitorii din lupta de la Roșcani unde muriseră 10.000 de oameni, ruși și nemți.
Primarul cam știa ce are de făcut. A ieșit din primărie și împreună cu ceilalți s-au îndreptat spre șosea. La scurt timp au început să curgă tancurile rusești, apoi niște căruțe încărcate cu oameni și boarfe. In sat au rămas câteva tancuri și o căruță cu doi cai costelivi, vai de capul lor.
Spre seară femeia comisar însoțită de primar și alți patru ruși au intrat la învățător în curte. Acesta, un moldovean înalt, lat în spate, cu părul tuns scurt și ochii verzi, hotărâți, i-a întâmpinat cu reținere. Stia despre ce era vorba. Avea doi cai din cei folosiți de nemți pentru tractarea tunurilor, mari, bine hrăniți. Abia făcuse rost de ei. Erau mândria lui. Singur le dădea de mâncare și doar el îi folosea. Copiii nu aveau curaj să se apropie de ei și nu-i plăceau. Rușii voiau caii.
- Nu-i dau ! Se împotrivea el.
Un rus a scos pistolul și l-a îndreptat spre el. Soția nechibzuitului care se revolta avea fetița cea mică încă în scutece în brațe . I s-a asezat în față și el a dat-o la o parte, dar copiii, un băiat și două fete, care mai de care mai mititei au sărit și l-au luat de mână. Rusul a vociferat dar primarul i-a făcut semn că totul se va lămuri, a venit lângă grupul nesupușilor și le-a vorbit. Rușii au luat caii dar au adus în schimb alți doi. Erau însă niște cai slabi și obosiți ca vai de ei.
Invățătorul tot furios era, dar copii și soția s-au bucurat. Caii cei noi au trecut în grija băiatului, viitorul meu soț. El le-a dat apă și fân, i-a mângâiat și i-a băgat în grajd.Tatăl nici nu voia să-i privească la început. N-a avut niciodată drag de ei ca de ceilalți.
Prin mare primejdie trecuseră. După ce ne-am căsătorit soțul meu își amintea cu emoție de necugetatul gest al tatălui său și de marea prezență de spirit a mamei sale care l-a salvat. Rusul ar fi putut să-l împuște pe tatăl său dintr-o prostie.
Ocupați cu schimbul de cai, familia n-a mai luat în seamă tancurile care se scurgeau pe șosea. Unii rămâneau peste noapte în sat, alții nici nu încetineau.Trei zile s-au scurs tancurile și au fost ruși în sat, apoi totul s-a liniștit.
Tăranii au intrat cu căruțele în pădure acolo unde fuseseră luptele și au îngropat morții, ruși și nemți împreună. S-au întors cu arme, cartușe, cizme si alte obiecte care aparținuseră soldaților. Un țăran adunase o căruță plină de puști iar altul o căruță de cizme. Printre cizmele acelea se găseau și unele din care piciorul nu fusese scos. Omul le adunase în grabă și nu avusese timp să le despartă. Acasă avea să le sorteze și să le curețe. Cumplit, dar atunci nimeni nu gândea așa. Copiii intrau în tancurile părăsite adunând tot ce găseau. Unul din țăranii mai îndrăzneți a adus acasă o mașină lăsată de nemți fără benzină și a ascuns-o sub fân, altul pusese mâna pe o motocicletă. Te-ai fi crucit dacă ai fi știut câte s-au adunat atunci în sat și deși toate, într-un târziu a trebuit să fie date autorităților, multă vreme țăranii le-au păstrat ascunse, lucruri utile dar si pistoale, arme și cartușe care nu-și mai aveau rostul.
Rușii rămași prin sate nu erau tocmai prietenoși. Niciodată nu s-au socotit aliați ci doar acceptați de nevoie. Erau obraznici și scoteau pistolul gata să te împuște uneori chiar fără rost, doar ca să impresioneze.
O prietenă de mai târziu, puțin mai mare decât mine, Ionica, povestea cum tot pe atunci la ei în sat rușii năvăliți peste săteni scotoceau prin cămări și în primul rând se puneau pe mâncare și băutură. La ea în familie se cazaseră câțiva și aceștia ocupaseră camerele din față pe care, cum era obiceiul în sat, le țineau nelocuite dar cu ce aveau mai bun și mai frumos. Tuturor le era teamă să iasă din fundul curții unde aveau odăile de toate zilele, odăi în care locuiau. Rușii băuseră, erau beți și toți se temeau să le iasă în față. Aveau nevoie de apă iar fântâna era în dreptul unui rus ce stătea pe prispă fumând. Socotind că un copil era mai ferit de primejdii au trimis-o pe prietena mea după apă. Eroare ! Rusul beat a tras cu pușca în ea. Norocul ei că n-a fost nimerită. Chiar dacă intenția lui ar fi fost doar să o sperie, tot noroc se poate numi faptul că n-a fost împușcată. Așa beat cum era rusul acela, totul putea fi posibil.
Oare unde era Dumnezeu atunci ? Cum putea El să privească cum unii se jucau, mâncau și se distrau iar alții se ucideau fără măcar să se vadă la față. Ce considera El că era vinovăție și trebuia pedepsită?
Din acele timpuri unii aveau alte amintiri.
Nenea Petică, soțul Anicăi, sora tatei și autoarea a două verișoare care m-au pus la Ismail pe grătarul de la sobă să mă usuc, povestea mult mai târziu, că nu poate uita câtă furie prostească poate exista într-o gloată de oameni adusi la limita raționalului.
Ajunseseră cu frontul la Tokay. Au dat de o pivniță cu vinuri vechi. S-au aruncat cu toții asupra butoaielor si fiecare si-a ales un butoi din care să bea. Au băgat baionetele în butoaie și au băut ca porcii, iar când au terminat de băut, când n-au mai fost în stare să înghită nimic au început să strice, să sfărâme tot. Iși putea cu greu stăpâni regretul care îi măcina conștiința pentru faptul că asemeni celorlalți a băgat baioneta în butoaie și a risipit tot ce rămăsese. Vedea parcă lacul de vin bun care se lățea în acea pivniță de gospodari harnici și nevinovați.
Un colonel, întâlnit în altă perioadă a vieții mele, de fapt șeful meu la serviciu, ne-a povestit o altă întâmplare.
După mult timp de război, când i se rupsese toată îmbrăcămintea de atâta purtat, colonelul a făcut rost de un cupon de pânză și ață pentru o cămașă. Intr-un sat, acolo unde era în calitate de cuceritor a aflat că o băbuță are mașină de cusut și știe să lucreze. I-a dat în lucru cămașa și ața. Nu se înțelegeau prea bine pentrucă nu știa limba locului dar vedea că băbuța se străduia să-i intre în voie. Când cămașa a fost gata a observat că nasturii erau cusuți cu ață de altă culoare. Fără să își dea seama s-a răstit întrebând-o dece. Băbuța s-a speriat și a căzut de pe scaun de frică. Fusese așa de fericită că îi venea bine cămașa iar el atât de brutal o speriase! Colonelul avea și acum, după atâți ani, remușcări pentru purtarea lui impulsivă. Oare pățise ceva băbuța? Dacă ar fi suferit de inimă ?
Tot acel colonel povestea cea mai cumplită întâmplare din viața lui. Se retrăgea împreună cu armata nemților cu care eram aliați. La un moment dat un camion gol a trecut pe lângă grupul lor de soldați români ajunși la limita rezistenței. Abia se mai puteau ține pe picioare. El s-a agătat de camion încercând să se urce împreună cu ceilalți, dar neamțul l-a oprit și i-a dat peste mâini cu patul puștii . El a scos pistolul și l-a împușcat iar românii care erau în subordinea lui s-au suit în camionul neamțului. Pentru asemenea faptă, dacă statul român nu ar fi întors atunci armele, el ar fi fost executat. Deja fusese arestat și condamnat la moarte.
Nu-i prea plăcea să își amintească de acest gest, însă împușcătura aceea din disperare îl rodea. Un om nu s-a mai întors acasă din cauza lui și el încălcase regulile războiului. Condamnarea la moarte o trăia ca pe un coșmar.