agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-08-27 | |
Dorm pe burtă de obicei. Pentru că din cauza durerii de spate așa mă simt cel mai comod, îmi întind o mână peste tăblia patului, cealaltă sub mine, cu palma deschisă spre interior, cu terminația degetelor lipită de acel loc de pe gât unde se simte pulsul. Mă lipesc cu tot corpul de pat, împing perna jos, pentru că mi se pare că mă ține prea ridicată și după ce am îndeplinit toate aceste condiții, închid ochii.
Se-ntâmplă să dorm așa toată noaptea sau cel puțin câte ore îmi rezerv pentru somn. Sau să mă trezesc amorțită, să veghez câteva clipe, apoi să simt cum mă invadează brusc acea stare de agitație nejustificată și-atunci caut perna, o găsesc răcoroasă și-adorm la loc. Poate e o strategie involuntară a minții mele, ideea de a o arunca pentru ca mai apoi s-o caut ca pe o ultimă șansă de a adormi din nou. Mă așez în pat dar nu adorm instantaneu niciodată. Mă rog, poate nimeni nu adoarme din momentul în care se așează și închide ochii, însă la mine trec uneori ore întregi, timp în care frânturi de imagini, sunete sau senzații de peste zi joacă țonțoroiul în creierul meu obosit. Și zic: gata! De ajuns, toate la rândul lor, este timp... Și încep apoi să reiau ziua, să aranjez detalii, să trag concluzii... Se poate să adorm în acest timp cu o imagine pe care mă străduiesc s-o clarific, cu o idee căreia mă chinui să-i găsesc un sens sau pur și simplu vizualizând presupuse scenarii. De câteva nopți însă, a apărut una nouă. O imagine abia conturată, sâcâitoare ca puful salciei primăvara, din fața firmei unde lucrez. Apare și dispare înghesuită în mulțimea de întrebări și senzații dar revine în minte asemeni melodiei, primei melodii ascultate dimineața când deschizi radioul. Nu pot adormi până nu o găsesc, până nu îmi dau seama că ea încă e, la început o ignor, e doar un puf, sufli și dispare, dar simt cum, căutând-o mereu ea prinde proporții, devine un motiv care se adaugă celorlalte, care mai apoi primează și nici nu mi-am dat seama când s-a întâmplat ca ea, imaginea, să devină cauza insomniei mele. Asta se întâmplă mai ales când nu reușesc să detaliez pentru că am puține elemente vizuale pe care să le pot cumva apropia, să creez o imagine completă. Poate din acest motiv ea revine atât de des, dominând în cele din urmă șleahta de gânduri mărunte. Da, de câteva nopți încerc să-mi închipui cum doarme el, dar nu reușesc să-i văd fața complet, nu știu de ce. Cum? Cu mâinile deasupra capului la fel ca mine? Cu un picior ridicat, sprijinit ușor de o Ea, pendulând de colo- colo până cade pradă inerției? Cu capul într-o parte, cu o mână îndoită, cu degetele răsfirate pe piept? Respiră adânc sau se agită în somn, doarme chircit, pe o parte poate? Puțin probabil, bărbații nu prea dorm strânși grămadă, se știe că poziția fetusului abordată înaintea sau în timpul somnului trădează un caracter slab, sensibil, o nevoie de protecție. Poate la fel ca mine își așează mâinile sub cap și stă cu ochii pe tavan, clipind rar, cu gândurile împrăștiate sau poate noaptea e doar noapte, timp pentru odihnă, adoarme de cum se așează, cu o mână sub cap, cu ochii pe fereastră. Nu știu, nu știu pentru că nu pot să-i văd chipul, îi văd ochii, buzele, fruntea, culoarea părului, dar nu reușesc să alcătuiesc întregul. Nu pot, asta e clar și dacă nu voi afla, adio somn pe câteva săptămâni bune, până când o altă întrebare sau nelămurire o să reușească s-o înlocuiască. Mă rostogolesc oftând pe o parte, mă așez oblic pe lungimea patului, constat mereu că e bine că am loc, eu nu pot dormi îngrămădită, mă sufoc, o limitare reală a spațiului ar deveni încă un motiv în plus pentru insomnii. Cu ochii pe pereți, legănându-mi un picior simt în ticăitul ritmic al ceasului cum orele curg, cum liniștea întreruptă sacadat devine treptat enervantă, aerul apăsător și patul tare. Trebuie să-mi iau gândul, nu am însă nici o alternativă de care să mă agăț , s-o decojesc, să-ncerc s-o miros sau s-o vizualizez pur și simplu, chipul lui neconturat clar revine iar și iar... ...poate se așează înfrigurat în pat, are o Ea care doarme deja respirând ușor, cu o mână sub cap, întoarsă pe o parte, cu spatele la el, cu bustul dezvelit, o Ea a cărei siluetă se conturează senzual în semiobscur, poate simte văzând-o cum doarme liniștită, respirând profund, să o strângă în brațe, să-și strecoare o mână cu care să-i cuprindă ușor unul din sâni, să se lipească apoi de ea încântat de neștiința ei, de moliciunea pielii și mirosul ei de femeie adormită. E cald în cameră, constat deodată și mă simt ciudat de parcă m-aș fi substituit imaginii create. Mă-ntorc pe cealaltă parte, în față am acum fereastra, totul aici și dincolo de ea pare neclintit, timp mort...o să mai număr o noapte albă, încerc să închid ochii, și să număr declicul ceasului de la o secundă la alta, așa am auzit, că dacă numeri adormi dar gândul îmi alunecă parcă printre cifrele conturate clar, atât de clar și inutil. Poate strângând-o în brațe se gândește la mine, ți se întâmplă, oricui i se întâmplă după un timp, intervine monotonia și-atunci imaginația salvează, împrospătează...poate fi și așa. Ea îl simte, se-ntoarce leneșă, toropită încă de somn. Pasiunea spontană a perechii tale apărută în miez de noapte, e desigur molipsitoare. Câteva sunete vagi clipesc parcă în liniștea nopții, câteva șoapte, poate un îndemn, un alint, o falsă rezistență, până când trupurile lor unite dau viață acelui cadru static, aproape mort. Poate au la fel ca mine o lumină de veghe pe care o sting pentru că devine la fel de sâcâitoare sau dimpotrivă vreun neon aflat în stradă le relevă palid chipurile și am o clipă impresia că îi văd buzele, apoi ochii întredeschiși, bucăți dispersate aiurea, ce păcat că nu reușesc, nu pot aduna, ce tâmpenie... Expir prea mult aer, îl simt trecând apoi ca o adiere,a unor aripi minuscule dincolo de fruntea mea rece din cauza transpirației, mâinile mi-au amorțit, nici nu mai știu dacă sunt trează sau am intrat sau am ieșit din starea aceea de veghe, dintre somn și realitate. Aș vrea să mă ridic să fumez, dar ieșirea în aerul răcoros al serii îmi va prelungi desigur insomnia. Imaginea lui dormind,expresia feței la fel de neclară, deși o știu, o știu bine...de ce nu reușesc s-o reconstitui? Pare mereu altfel, această metamorfoză absurdă de fapt mă împiedică să pot aprecia corect și fără chipul lui clar cum aș putea merge mai departe cu presupunerile? Trebuie să mă ridic! Sar amorțită din pat, ceasul e deja trei, mă ghemuiesc în fața ușii, cu țigara în mână, cu mâinile sprijinite pe genunchi, cu ochii înlăcrimați de somn, privind prin acea ceață dincolo de toate, acolo în mine, unde persistă încă frânturi din el. „ Încerc, auzi? Chiar încerc, dar nu pot!” ...îi strig în gând cuiva din mine, cuiva obosit după o zi de muncă, care simte real că e cald în noaptea asta, că se mai aud încă greierii țârâind molcom deși e august și vara moare încet, așa cum va muri și noaptea asta, așa cum a murit și cea de ieri. Greierii și ticăitul ceasului înseamnă timp pierdut. Cum doarme totuși? Ideea nesoluționată se agață vicleană, alunecă pe pielea transpirată, o boare de vânt îmi dă frisoane și-mi simt maieul ud, ce obsesie tâmpită! Nici nu voi afla, am prea multe variante și nici una credibilă, va trebui să ... ...să fiu lângă el și să-l privesc. - Ne întâlnim diseară? Vocea mi-o simt clară, fără tremur. - Vrei? - Sigur. La opt e bine? La mine! Îl aud cum se bâlbâie surprins. Cum să-i spun că am o săptămână de când nu pot să dorm pentru că nu știu cum... Încep să mă explic prin telefon, e prea multă tăcere parcă. Și nu e bine să te explici, categoric nu... - Pur și simplu simt nevoia să fim împreună, să dorm lângă tine, dacă poți desigur, poate ai alte planuri, lăsăm pe altă dată nu e o... Mă retrag încet din discuție, descurajată de tăcerea lui, în cap îmi colcăie nervi ce se vor transforma în injurii, rostite în șoaptă, îndreptate toate spre mine însămi. „ toantă, toantă...de mii de ori toantă ce ești!” - Nu. Vin, sigur vin! Îmi țin respirația până când închid telefonul, se-aude în receptor când respiri ușurat, ar râde de mine cu siguranță. Alunec odată cu ceasul serii spre casă, mă strecor agitată printre blocuri, îmi împrăștii privirile prin curte, prin casă, adulmec aerul, deschid ferestrele, dacă nu era necazul ăsta cu somnul sigur, sigur n-aș umbla acum să verific detalii, să creez premize. Sigur nu. Sau nu așa. N-aș fi avut o motivație să trecem de stadiul în care ne întâlneam doar, ne sărutam toropiți de senzații, ne plimbam de mână pe străzi, acel stadiu incipient, acea așteptare plăcută ca lucrurile să se întâmple firesc, să vină de la sine... Îmi stăpânesc emoțiile greu de obicei, uneori am impresia, privind un viitor incert, că ceea ce va urma va fi asemeni unui traseu care urcă brusc și nu voi putea ajunge la capăt fără să gâfâi, să depun efort, să mă dau de gol că mi-e frică. Uneori chiar renunț premeditând absurd. De cele mai multe ori însă, pusă în fața unui fapt împlinit descopăr că aceste iluzii construite de mintea mea zburdalnică și prăpăstioasă sunt obstacole inexistente. Totul poate fi simplu în realitate. Așa și acum, deși tremur când îi simt mâinile, îi văd firește chipul, iar clipele se scurg oscilând pentru mine între luciditate și acel freamăt al senzațiilor, îmi dau seama că timpul, tot acel timp în care mi-am ros mintea cu închipuiri probabile, a trecut inutil și distructiv. Stau întinsă pe spate, cu brațele răsfirate peste tăblia patului. Nu mă gândesc la nimic, nu încerc să simt vibrații ale aerului, ticăitul ceasului, existența sau lipsa luminii, liniștea sau zgomotele înfundate ale nopții. Stau doar și-l privesc. Îi văd clar buzele, ochii, fruntea, ele sunt acum un întreg, nu! Nu aș fi reușit... mereu pare altfel. - Nu ți-e somn? Îl întreb. - Nu. Vreau să te privesc încă. - De ce? - Uneori am impresia când nu mai suntem, că nu te pot găsi în mintea mea, știi tu...expresia feței, strălucirea ochilor, sprâncene încruntate. Știi ce spun, nu? Îmi vine să râd, dar evident mă voi abține. - Nu, habar nu am ce spui tu acolo, poate gândești prea mult, nu e bine, devii agitat și adormi greu. Hai să dormim! Mă-ntorc pe burtă, nu pot dormi altfel, cu mâna dreaptă îndoită, cu palma deschisă, cu degetele căutând locul acela unde se simte pulsul, cu cealaltă agățată, peste tăblia patului, de mâna lui. Mă prefac. O să adoarmă, asta aștept sau cine știe... Ticăitul ceasului marcând secundele scurse se-nlocuiește treptat cu ritmul respirației lui pe care o simt fierbinte pe umăr... ...o respirație la trei secunde, apoi la patru, apoi... Deschid ochii brusc, ai uneori senzația că cineva stă deasupra ta și te privește, simți cu acea parte a subconștientului veșnic trează și tresari ca și cum ai vrea să te ferești. Afară e zi, el cu barba sprijinită în palme, așezat pe burtă, mă privește zâmbind. - Dormi tare frumos, azi noapte am reușit să aflu |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate