A l f a
În oglinda anilor, îmi dau mâna necunoscutului, cu rufele halucinației lipite de trup.
Zidurile, plantate închisoare în jurul osânditului, ascund în găuri dintre pietre, liliecii fugiți din clima neagră a cerului.
Lumea umblă prin subteranele străzilor, fecare cunoaște misterul, unul altul decât acela - pe care-l întâlnește.
Vocea, strămutată în ochi, tace cu degetul pe pleoape.
În priviri, orașul lunecă ca o șoaptă în gondola tăcerii. Orele, păpădii născute din vid, zboară în răscruci nesigure și rămân suspendate.
Și totul pare privit ca în apa de dincolo - stăvilită de un geam lucid.

Aici totul e cristalizat, frunzele, pietrele, mâinile.
Lovitura piciorului în mers, rămâne lipită de talpă și sunetele nu se mai știu decât în muzee.
O lampă se stinge în seră și corturile nopții s-au prăbușit peste.
Casele, sicrie simțite în pipăitul ochilor, au putrezit ca dopurile de plută.

Trupul meu se mută vizavi, aici întrebarea. Întrebarea se naște în praf de pușcă și răspunsul e un cadavru.

Nimicul a căpătat forma oceanului, unicul ocean, care a scuipat pământul în haos și trupul plutește ca o apă în ocean.

B e t a
Călătorul, care se aproprie de polul morții, își îngroașă vestmintele pe rând în straturi.
Mâna ochiului se desface și pe plaja amintirii, iată acest copil dinăuntru.
Gardul s-a așternut la picioarele lunei, luna doarme noaptea în curtea noastră. Se joacă deascunselea cu anii mici în durată, și tot cerul e în țeastă - impalpabil, din mătasa străvezie a cristalului rece.
Sufletul pur în așternut, culcă luna în părul mamei, cald și intim ca o subțioară.
"Mamă! o stea a căzut peste acoperișul nostru și-a plâns. Vaietele - păsări transparente, au zburat și s-au topit în văzudh.
O pasăre transparentă e în mine și aș vrea să se topească ca un vaiet."
Fruntea dimineții mi-a atins fruntea și-un pipăit de lemn parfumat perzistă ca o aureolă.
Spicul soarelui a crescut la geam - acelaș.
M-acoperă cu plapuma pasivității și-o melancolie plăpândă de miosotis.
În fereastră a lunecat cutia neagră cu trup adormit de Dumnezeu.
Eu nu voi mai fi în pat dimineața și nici noaptea. Hainele mele vor atârna fără mine înăuntru. Și-un gol va umbla din colț în colț în locul meu.
Lăcrimi fac baie de blândețe și frăgezime caldă cărnii.
Un gust de pâine proaspătă se topește în salivă.
Sculatul e, devreme, o surpriză și-o demnitate.

(...)