Prolog:

A fost odată o mândră țară, frumoasă ca o cireașă pârguită, o țară clădită pe oasele oamenilor viteji, care au sperat dintotdeauna, un viitor mai bun pentru cei care urmau să le ia locul, care și-au dorit ca cei de un neam cu ei să-și rostească cu toată gura numele pe oriunde ar umbla, dar…
Dar, după ani mulți, din cer s-a vărsat un car de galbeni și cel în curtea căruia căzuse, a împărțit comoara doar cu vecinii de lângă și astfel, câțiva indivizi s-au trezit extrem de bogați, iar restul, muritori de foame.
Oamenii nu și-au pus prea multe întrebări legate de mofturile Cerului de a-și goli visteria preferențial, fiind prea preocupați cu ronțăitul corcodușelor ce le asigurau balansul nutrițional zilnic, dar…
Dar aici nu este vorba despre cei care au mâncat pioneze pentru ca alții să ajungă la plăcinte, aici este vorba de cu totul altceva.
Aici vorbim de oameni cărora li s-a dat nume, doar pentru a-i ține în viață, aici vorbim despre o umbră care-și părăsește stăpânul doar pentru a avea unde se întoarce, care comentează mult, e răutăcioasă și care atunci când te scoate din minți și îi spui că e nebună, te privește candid și îți dă replica:
- Că sunt nebună, știu, mi s-a mai spus, dar, de curiozitate, tu acum, ce faci, vorbești cu mine?!...
Și totuși... Dacă mă gândesc mai bine vorbim de toate astea și de multe altele, căci din momentul în care pășești în țara lui Ghici, nu poți știi la ce să te aștepți. În cel mai bun caz, poți să ghicești...

„În țara lui Ghici”

La prima încercare de a scoate o carte prin dinții neiertători ai tiparului, mi-au fost cenzurate multe lucruri, citez: „interesante, dar cu bătaie prea lungă”. Un prieten chiar comenta râzând:
-Grăbește-te, că rămâi în urmă! Tu chiar nu vezi că ăștia taie mai repede decât scrii tu?!...
Până și numele îmi fusese pocit: Robert Marius Bincă. Mai era un strop și ajungea „Bingo”.
Probabil în această variantă, cu toată lumea care s-ar fi îngrămădit să mă strige în speranța de a câștiga ceva, aș fi ajuns mult mai repede cunoscut, netrebuind să mai parcurg drumul obișnuit al unui scriitor din zilele noastre și anume: „Scrie tu cartea, că după ce crăpi, poate ți-o publică nepotul!”.
Dar, în fine...
A fost prima revelație pe care am avut-o în bolovănirea asta pământeană numită viață: dacă aș fi avut și eu un nume care se termina în „escu”, intram măcar în politică și tot făceam ceva!
Vorba alor mei:
-Mai mișcă și tu ceva, că o să creadă lumea că ai murit!
Mda... Nu ia lumea țeapă atât de ușor!
Un domn necunoscut, care îmi oferă o sponsorizare din senin, mi se confesează uimit:
-Eu tot nu înțeleg chestia asta cu „Ghici”. Ce „Ghici”?
-Ce țară? îi răspund eu rânjind.
De parcă nu m-a auzit, continuă:
-Care „Ghici”?
-Ciupercă ce-i, îl completez din ce în ce mai vesel.
Domnul mă privește ofensat și întorcându-mi spatele, dispare.
Aflu mai târziu că pe respectivul îl chema Ciupercă.
-Măi să fie! îmi zic. Pun pariu că dacă aș fi început cu țara lui Ciupercă, pe ăsta l-ar fi chemat Ghici...
În viață nu scapi de unele lucruri, oricât efort ai depune.
Lucruri care la un moment dat te aduc în starea de a vorbi singur, sau lucruri care te fac să le iei de nevastă...
Asta a fost o frază controversată. Sunt atenționat:
-Fraza asta trebuie eliminată! Altfel o să zică lumea că ești bisexual...
Mă uit la cel din fața mea cu gura căscată. După ce își mai stoarce puțin creierii, se corectează:
-Am vrut să spun misogin...
-Aha!
De la o femeie cu care tocmai avusesem o mică ceartă, primesc o replică de nota zece:
-Marius, chiar dacă o să-ți vină greu să crezi, dar nu toți din lumea asta reală te plac...
Adevărul e că mă lasă pentru câteva clipe perplex.
-Păi, o întreb, sunt alții din altă lume care mă plac?!
-Lasă că o să vezi tu! îmi răspunde ea țâfnoasă și o ia la picior.
Nu înțeleg dacă a fost o amenințare cu moartea sau o invitație în Rai, dar ceva e sigur: mă mai plac și alții, nu numai cei din lumea asta...
Mi se face iar observație:
-Nu poți să spui că femeia „o ia la picior”, că se poate înțelege total altceva!
Asta chiar că mă pune pe gânduri. Ori lumea a luat-o razna, ori lumea a luat-o razna! Hmmm, ciudat! Asta e de fapt aceeași concluzie.
-Auzi, zic, când te-ai făcut mă și tu critic?
-Ehe, vine și replica, demult, demult... Cam în aceeași perioadă când au început să apară și pe la noi scrierile „Made în China”!
-Oau! exclam. Mânca-l-ar tata de sclipitor! Tocmai mi-ai dat titlul cărții...
-Pe dracu! mi-o taie „criticul” sec, se întoarce la o sută optzeci de grade și pleacă.
Toată lumea de lângă mine dispare!
-Ce naiba?! îmi zic. Ãștia cred că au un loc al lor, unde se tot duc când scapă de mine...â
-Stai! țip după el.
Se oprește nedumerit, așteptând să-i zic ceva.
În schimb, îl depășesc tiptil și o iau la fugă.
-Hei, ce faci?! urlă după mine. Unde te duci?
-Ai vrea mă tu să știi! îi dau fantastica replică printre gâfâieli.
La un colț de stradă, mă împiedic de ceva, că nu apuc să văd de ce și mă prăbușesc cât mai dizgrațios posibil. Astfel, ca toți împiedicații care nu știu să fugă, mă trezesc, bineînțeles, în țara lui Ghici.
Un nene îmbrăcat în uniformă, îmi dă o mână de ajutor să mă ridic și chiar atunci când vroiam să-i mulțumesc pentru amabilitate, mă anunță plictisit:
-Trebuie să vă dau amendă!
-Păi..., pentru ce?!
-Găsim noi, găsim! mă liniștește el.
Deci, bine ați venit în țara lui Ghici, unul dintre cele mai misterioase locuri de pe Pământ, în care rolul Iadului e de a-și ridica încornorații la putere și cel al Cerului, de a se juca cu trăsnetele pe spatele bieților ronțăitori de corcodușe...