Dureri îngrozitare m-au făcut să tresar și să-mi zbucium visul, am deschis ochii cu teamă, el nu mai era cu mine. Am început să pipăi zona din jurul meu crezând că poate în găsesc dar nu era nicăieri, în mâini îmi rămânea doar lutul rece ce-mi făcea sângele să înghețe în vene. Am încercat să mă ridic, dar nu puteam, mă simțeam paralizată de la brâu în jos, nu-mi puteam controla trupul... Am început să strig după ajutor în speranța că mă va găsi cineva, disperarea mă cuprindea. Ce se întâmplase cu mine? Unde sunt? Apoi imagini cu el mi-au apărut în minte și mi-am amintit că am fost cu împreună. Eram din nou singură, nici măcar luna nu-mi mai ținea companie. Razele puternice ale soarelui păreau să mă orbească, nu puteam să văd aproape nimic în jurul meu. Acum eram doar o parte din pământ, puteam doar să țip dar nu avea cine să mă audă, nici măcar nu știam unde sunt...
Pași încep să se audă, zgomotul acestora devine din ce în ce mai puternic, cineva se apropie de mine, am început să strig în speranța că mă va auzi cineva. Apoi o umbră se apropie de mine, ridic ochii. Era un bărbat de vreo 40 de ani, de statură medie, cu un chi trist și distrus de vreme, îmbrăcat sărăcăcios și murdar. Se lăsă deasupra mea.
- Ce ați pățit? Ce căutați aici?
- Nu știu ce s-a întâmplat, dar nu mă mai pot mișca... Nu știu nici măcar ce caut aici, de fapt nu știu unde sunt.
- Sunteți în Cimitirul Central. Vă ajut să vă ridicați? Dar ce ați pățit la picioare?
- Da, te rog. Cum adică ce am pățit la picioare? Nu am pățit nimic. (nu puteam înțelege ce vrea să spună)
- Păi... aveți foarte multe răni...
- Răni? Nu am nicio rană, ți se pare. (nu-l puteam crede, eu nu simțeam absolut nimic)
M-a luat în brațe și m-a așezat pe o bancă din apropiere, atunci am putut vedea unde mă aflam. În fața mea era un mormânt, acolo dormisem, acolo mă găsise. Un mormânt vechi. Piatra funerară era destul de veche, nu se mai înțelegea mare lucru de pe ea și în plus era acoperită de buruieni.
- Te rog dă tu iarba la o parte din dreptul mormântului.
S-a așezat în genunchi și a început să curețe mormântul, puteam să văd tot. Fotografia de pe piatra funerară era a lui...
DUMITRESCU ANDREI
NÃSCUT 13 MAI 1950
DECEDAT 20 MAI 1970
Andrei... așa îl cheamă... era atât de frumos, îmbrăcat elegant într-un costum negru (cum era moda vremii), o cravată lungă îi brăzda pieptul, ochelarii îi acoperau ochii scântăietori. Dar cum de era mort? Nu pot să cred așa ceva... azi noapte era atât de real.
- Este bine acum, domnișoară?
Glasul lui mă trezi din visare.
- Da, e foarte bine! Îți mulțumesc. Știi cumva al cui este mormântul acesta?
- Da, știu că tânărul ce se odihnește aici de mai bine de 30 de ani a fost prieten cu tatăl meu. Din câte am înțeles a murit de inimă rea.
Lacrimile au început să mi se prelingă pe obraz.
- Se îndrăgostise de o doamnă căsătorită. Dacă îmi amintesc bine mi se pare că se numea Altheea Popescu. Nu mai știu exact pentru că toți de aici îi spun „Doamna în negru”, a decedat dumneai acum 10 ani, mormântul din dreapta este al ei, se zvonea că așa a lăsat în testament să fie înmormântată alături de el.
Deci.... El nu era al meu, era al ei. Inima se rupea în mii de bucățele, fiecare cuvânt pe care îl rostea mă făcea să-mi doresc mai tare să mor și eu alături de el.
- Doar că astea sunt doar zvonuri, nu știe nimeni nimic exact. De fapt există și o legendă despre ei.
- Despre ce e vorba? Te rog spune-mi. (întoarse capul brusc spre mine, parcă abia acum mă observa, se sperie când îmi observă fața schimonosită de durere)
- Păi... se spune că cei doi fuseseră urisiți să fie împreună, se cunoșteau de mici. Doar că atunci când au început să se îndrăgostească unul de altul, părinții ei au decis s-o mărite cu altcineva, cu bătrânul Popescu. Doreau altceva pentru fata lor, vroiau ca aceasta să nu mai fie doar o biată țărăncușă. Ea s-a împotrivit, dar nu a avut ce face. Imediat dup căsătorie aceasta a început să se îmbrace doar în negru. Spunea că poartă doliu pentru sufletul ei ce a murit...
- Dar el? Cu el ce s-a întâmplat?
- El? El era mai tânăr decât ea, cu vreo 2 ani, avea doar 18 ani când aceasta s-a căsătorit cu Popescu. A tot încercat să-l convingă să renunțe la ea dar aceasta nu a vrut să se împotrivească părinților ei și a încercat să-l depărteze de ea. El a început s-o urmărească în fiecare zi, în fiecare noapte, devenise umbra ei, situația a durat aproape 2 ani până într-o zi când l-au găsit decedat în fața casei ei... Nimeni nu știe ce a pățit...
- Casa ei? Unde locuia ea?
- Ea? Nici nu mai știu exact... într-un conac undeva, pe strada „Eternității”, mi se pare că în apropierea unei păduri. Oricum acum casa aceea e părăsită pentru că bătrânul nu avea moștenitori.
- Dar ea de ce a murit?
- Se zice că după moartea lui ea început să înnebunească și apoi a fost internată într-un sanatoriu. Popescu a murit și el la scurt timp. Iar ea a rămas în sanatoriu până când s-a sinucis. Acum probabil sunt împreună.
Urme de gelozie mi se citeau pe chip, îmi doream ca el să fi fost doar al meu, nu și al ei... Dar... Dacă o iubea pe ea de ce mă caută pe mine?
- Dar dumneavoastră ce căutați aici?
- Păi... nu pot să-ți spun.
- Știți, se zvonește că Andrei ar umbla noaptea prin casa ei căutând-o. Mulți care au trecut pe acolo spun că au auzit plânsete de durere și că ar fi văzut umbre dansând.
- Da... (vorbele sale îmi înghețau sufletul) Dar soțul ei unde e?
- Popescu?
- Da.
- Popescu e înmormântat în grădina din spatele casei.
Nu mai puteam articula niciun cuvânt, simțeam cum oboseala mă cuprinde, pleoapele îmi erau din ce în ce mai greaoie, sufletul mai liber ca niciodată. Întunericul mă apasă, nu mai simt nimic.
- Anca! Copilă, acum ce ai mai făcut? (suspinele mamei se amplificau cu fiece minut în plus, disperarea ei nu avea limite)
- Mamă... (niciodată nu mi-a fost mai greu ca atunci să vorbesc... I-am strâns mâna într-a mea și o priveam cu ochii în lacrimi)î
- Copila mea, în sfârșit te-ai trezit. (mi-a luat capul în brațele ei și a început să-mi mângâie încet fruntea, așa cum făcea când eram mică, am adormit în brațele ei)
M-am trezit a doua zi, eram într-un pat de spital. Mama era la căpătâiul meu mă veghea. Avea ochii roșii, se vedea că plânsese continuu, când a văzut că m-a trezit și-a stres în grabă lacrimile
- Ce s-a întâmplat?
- Asta aș putea să te întreb eu pe tine...
- Nu-mi amintesc decât că eram pe o bancă într-un cimitir și... apoi m-am trezit aici.
- Dar ce căutai în cimitir?
- Nu știu.
- Cum nu știi?
- Nu-mi amintesc nimic.
Ușa se deschide, un domn între două vârste intră în salon.
- Bună dimineața! I-ați spus?
- Nu...
- Ce să-mi spună?
- Îi spun eu sau dumneavoastră? Ar fi cazul să afle.
- Eu nu-i pot spune. (ochii i s-au umplut de lacrimi)
- Nu știu ce s-a întâmplat cu tine, dar când te-am găsit aveai picioarele rupte și ai paralizasei de la brău în jos. Nu am avut ce să facem pentru, șansele de recuperare sunt foarte mici.
- Adică nu mai pot să merg? (am început să plâng de disperare)
- Nu.
Mi-am amintit apoi că în noaptea aceea am sărit pe geam... probabil aceea era cauza.
- Dar... nu se mai poate face nimic?
- Nu.
- Ce zi este azi?
- 29 noiembrie.
- Nu are cum. Când m-am trezit prima dată era iulie. (nedumerirea mi se citea în priviri)
- Domnișoară, ați fost în comă aproape 5 luni. Cauza este necunoscută. Dar aș vrea să vă întreb. Urma de pe gâtul dumneavoastră, de la ce provine?
- Ce urmă? (am început să-mi pipăi gâtul și am simțit o mică adâncitură)
- Uitați! (și mi-a înmânat o oglindă să mă pot uita mai bine)
Era o rană mică roșie, ce sângera încet.
- De când v-am găsit rana aceea nu se vindecă deloc.
- Nu știu ce este cu ea.