agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1286 .



Întoarcerea acasă
proză [ ]
fragment 3

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [emmagreceanu ]

2009-09-06  |     | 



- Asta ți-e fata? Domnișoară o să te rog să nu mai apari niciodată atât de murdară în fața mea, ne-am înțeles? O domnișoară bine crescută se păstrează mereu curată, orice ar fi nevoită să facă.
Am simțit cum roșesc violent, mâinile deja îmi tremurau, ba chiar mi-a venit brusc să plâng, mă murdărisem în numele cunoașterii, hainele mele erau desigur un sacrificiu minor, incomparabil cu importanța descoperirii mele.
Gândeam să-i spun , mamei mereu îi răspundeam când credeam eu că nu are dreptate deși uneori mă trăgea de cozi și mă pedepsea, voiam să-i spun
„ de ce doamnă, m-am murdărit pentru un gest nobil, poate acolo sunt lucruri folositoare dumneavostră, e nedrept să mă criticați”...
...dar nu am spus bineînțeles nimic, mi-am mușcat doar buzele tare să nu plâng, atunci poate pentru prima dată apoi de-a lungul vieții de nenumărate ori, mi-am înghițit nodul din gât, am chinuit revoltată uniforma, înfingându-mi unghiile în marginile ei și m-am rugam în gând să se întâmple o minune iar eu să dispar, să spun o vrajă sau poate dacă aș fi avut inelul Arabellei, să o uimesc cu puterea mea neștiută pe ea, care nu a putut aprecia gestul măreț din spatele unui amănunt nesemnificativ, cum îmi părea mie aspectul exterior.
M-au lăsat acolo, în mijlocul curții, privind un pâlc de troscot prăfuit, cu ochii împăienjeniți de lacrimi încăpățânate să mijească în colțul genelor și-au plecat.
Tata nu mi-a luat apărarea și m-a durut acest fapt sau poate durea ideea că el nu dădea doi bani pe starea cumplită de jenă pe care mi-a stârnit-o proprietăreasa lui.
Eram doar un copil, copiilor le trece repede.
Poarta s-a deschis din nou și-a intrat îmbrăcat într-un costum elegant alb, de in, fiul ei.
Ne-am privit câteva clipe, după care el a început să râdă deodată. Mi s-a părut ciudat să râdă așa clar, fără să aibă un motiv, nu era nimic forțat în vocea lui. S-a apropiat și m-a luat în brațe așa murdară cum eram și m-a dus ca pe un trofeu, destul de jalnic trofeu, spre locul unde cei doi inventariau deja obiectele găsite, pe care tata le scosese afară.
- Uite mamă ce fetiță frumoasă, o scumpă, uite numai ce ochi are, ce păr frumos, e nepoata ta Traiane?
Nu eram frumoasă, categoric nu, eram negricioasă, slabă, măruntă aveam gura și ochii prea mari, nasul borcănat, eram mai degrabă întunecată decât luminoasă, nu eram genul acela de fetiță păpușă, cum sunt majoritatea fetelor când sunt mici. Și mă simțeam tare rău. De bătrâna aia rece nu mi-era rușine însă de el, atât de curat, de elegant mirosind a parfum și a proaspăt, de ochii lui căprui și blânzi mi s-a făcut o rușine uriașă.
Într-adevăr, nu puteam fi decât o copilă provenind dintr-o familie modestă, măcar curată de eram.
Tata a râs destul de zgomos și fals, eu știam cum râde tata când nu-i convenea ceva.
- E fata mea domnule. Copii făcuți la bătrânețe. Ea a descoperit pivnița.
- Deci tu ești micuța exploratoare nu?
Și iar în minte dialoguri citite și reținute din cărțile mele zburau grăbite să iasă ca dintr-o colivie uitată deschisă.
„ Desigur domnule, dar numai întâmplarea a fost cea care m-a ajutat. Meritul meu nu poate fi decât acela că îngropându-l pe Negruțu, a! nu știți cine e, de fapt era, nu mai e, era motanul meu dar a murit așa deodată, nu știu de ce, iar când l-am îngropat, am zărit...”
Dar nu am răspuns decât un „da” răgușit și tremurat, trăgând cu ochii la pantalonii lui, pentru că din greșeala ( cum aș fi putut evita dacă el mă ținea așa strâns), îl murdărisem. Dar părea că nu-l interesează și nici maică-sa nu îi zicea nimic lui.
Răspunsul meu l-a făcut iar să râdă și mă gândeam că totuși râde prea mult așa fără motiv. M-a ridicat deasupra capului și mă scutura ca pe o păpușă deși eram destul de grea, eram în clasa a IV-a.
- Hai să-ți cumpere George ceva frumos vrei?
Fără să ne privească, buchisind cu cârja paginile unei cărți, am auzit-o pe bătrână spunând de acestă dată cu un ton calm.
- Las-o George, unde o duci așa murdară? Domnișoară, mâine după școală, te aștept pe la mine. Taică-tu știe unde stau, o să te aducă, nu bați la ușă, intri și mă strigi. Eu nu aud mereu, casa aia e prea mare, dar desigur știu când vine cineva.
O să mă strigi, ai înțeles?
Nu era categoric o rugăminte, vreun ton ce trăda recunoștință ci suna ca o poruncă pe care nu aveai cum să n-o îndeplinești. Nu mă ruga să mă duc, dacă am timp, dacă aș vrea, ci trebuia să fac acest lucru.
Și nu puteam să zic nimic, George mă ducea de colo-colo ca pe un copil mic, prea mic, a ieșit cu mine în strada, a scotocit în mașină și mi-a umplut șorțul cu dulciuri învelite în staniol colorat, cum nu mai văzusem decât la vecina de la trei care era unguroaică și mergea frecvent în Ungaria.
Era de treabă d-na Erika și ne dădea la toți copiii de pe scară. Trăiam bine cu ungurii , erau mai relaxați decât noi, mai calmi, copii lor mai apatici, nu prea ne jucam cu ei, păreau prespălați de pofta de viață pe care noi o afișam zgomotos în orice moment al zilei.
Trebuia să mulțumesc, eram de obicei un copil sociabil, însă ceea ce se întâmplase, rușinea pe care o suferisem m-a redus definitiv la tăcere, de parcă niciodată n-aș fi vorbit.

Cărțile erau, după cum am aflat tot atunci, scrise în limba maghiară veche. Cea cu povești a rămas la mine, restul urmau să fie duse de acolo, nu știam unde și oricum nu mă mai interesa.
Am rămas apoi singură, oarecum tristă sau poate dezamăgită pentru prima dată de mine. M-am așezat lângă godinul acela vechi, care încă mai mirosea a fum și-avea, în locul unde trebuia să fie burlanul, cenușă neagră care se desprindea în bucăți, în loc să curgă ca un nisip. Am început să-i curăț pojghițele de rugină cu unghiile. Se desprindeau ușor, am desfăcut așa aproape toată partea din față până când poarta s-a auzit din nou scârțâind.
Era mama.
Abia atunci am realizat că timpul trecuse și era probabil amiază destule ore trecute, de când terminasem programul școlar.
- Aici stai, mereu trebuie să întreb pe alții unde ești, tu nu știi că ai casă, că ai teme? Și ce-i cu tine așa murdară, hai!n-ai plecat? Când ajung eu să fii spălată și temele făcute. Afară nu mai ieși, ca să știi că trebuie să vii acasă nu să umbli aiurea.
Þipa și asta era rău, după amiaza ieșeau toți vecinii, mergeam în spatele blocului și jucam tenis cu piciorul sau ne dădeam în leagănele vechi care scârțâiau oribil până se întuneca. Sau pe bara unde băteau locatarii blocurilor covoarele, ne urcam și ne dădeam peste cap până amețeam. Eram expertă, stăteau toți și se minunau până venea vreun boșorog și ne fugărea că ne spargem capul dacă o să cădem. Și s-a întâmplat ca tocmai fratele meu mai mic să se arunce de pe masa de ping-pong crezând că o să se poată prinde, așa cum vedeam la tv, la concursurile de gimnastică. Nu s-a prins, avea mâinile transpirate, a alunecat și a căzut pe spate, cu ceafa de beton. Și acum aud în minte zgomotul sec, înfundat al craniului lovit și-l văd mic și plinuț cum a zăcut minute în șir leșinat , până m-am dus eu și l-am zgâlțâit convinsă că sigur am rămas fără unul din frați.

Și dacă lipsea unul din noi de la joacă nu mai avea farmec, ceilalți de ciudă râdeau, te strigau, se maimuțăreau de începeai să plângi că tu stai întemnițat de niște reguli pe care nu le înțelegi.
Dar nu era prima dată, eram obișnuită și peste umilința îndurată se mai adaugase doar încă o durere.
Abătută, mi-am ridicat ghiozdanul, ce rost mai avea să explic ceva, oricum nu mă puteam impune, mama nu ar fi acceptat niciodată că poate aveam motivație sau uneori gândeam bine. Eram doar un copil.
Deși mă lua cu ea mereu și la piață și când își făcea costumele la comandă, pe strada Lungă, la o croitoreasă renumită, pentru că spuneam verde în față dacă ceva nu era bine, spre exasperarea respectivei.
Și nici grija temelor mele nu o avea niciodată, învățasem să scriu și să citesc înainte de a mă duce la școală, învățam odată cu fratele meu mai mare, citeam cărți din clasa a II-a, îmi plăceau mirosul caietelor, petele de cerneală, gustul dulce al lipiciului, diminețile când mergeam la școală și-mi lăsam mintea să hoinărească prin curțile oamenilor. Eram o elevă eminentă, dată mereu exemplu, aveam poze la panoul de onoare în fiecare an, nu mă bătuse învățătorea la palma cu indicatorul decât o data când sărisem gardul într-o cazarmă militară.
Eu și toți băieții din clasă.
Și mi-a fost tare rușine și atunci să fiu scoasă în fața clasei numai eu fată.
Mama însă nu accepta să o contrazici vreodată, să înjuri, să ridici tonul, să râzi la masă și multe altele. De aceea noi două nu ne-am înțeles mult timp.
Izbucneam, roșie de furie și-i spuneam în față tot ce gândeam.
Nu țipam, încercam doar să o fac să înțeleagă că sunt, că de multe ori eram certată pentru că ea era nervoasă pe tata sau pe cine știe cine, era tristă că nu putea merge să-și vadă părinții care locuiau destul de departe de noi.
Știam că o să sfârșesc trasă de cozi sau pălmuită și trimisă la culcare, mă duceam cu nodul acela în gât, cu inima frântă că nu sunt nimic, că sunt doar un copil supus unor reguli peste care se putea sări ușor, fără să existe urmări dezastruose pentru vreuna din părți. Plângeam cu fața în pernă până mi se umflau ochii, plângeam până adormeam și mă trezeam apoi cu ochii lipiți din cauza lacrimilor uscate în somn.
Nu venea niciodată să mă împace, oricum ar fi fost inutil, probabil așa trebuia să fie, copiii trebuie educați, toți vecinii mei mâncau bătaie, chiar cu furtunul de la mașina de spălat. Ieșeau apoi afară și le vedeam petele vinete de pe picioare. Mama nu ne bătea așa rău, ne pedepsea însă și nu ne absolvea niciodată de vină. Nu zicea..."lasă, ai greșit ești copil, se mai întâmplă"...
Și atunci analizând aceste constante îmi venea uneori în starea aceea de disperată tristețe, să cred că poate nici nu era mama mea naturală, poate eram din prima căsătorie a tatălui meu cu acea femeie pe care a găsit-o într-o zi în pat cu prietenul lui cel mai bun.
Așa auzisem tot de tata, îi spusese mamei după ce se amețise și avea chef de ceartă.
Doar așa s-ar fi putut justifica atâta severitate, puterea ei de a rezista știind că eu plâng, știind că sunt sensibilă și mă închid în mine din orice nimic.
Dar erau și momente frumoase și-atunci mă simțeam vinovată, simțeam că am făcut un păcat uriaș că gândesc așa ceva. Și mă rugam minute în șir la toți cei de sus, din icoane, întâi la Dumnezeu apoi la Iisus și Maica Domnului apoi la toți sfinții pe care îi știam pe de rost, să mă ierte, să nu mă duc în iad.


E trecut de miezul nopții demult, aerul e apăsător deși a plouat iar toată ziua. Ies și-mi aprind o țigară, fereatra de la camera fiului meu dă aici în spate și muzica e dată destul de tare. Dar nu o să mă duc să-i zic nimic, așa facem mereu, eu scriu, el ascultă muzică, e înțelegerea nostră. Iar când termin mă duc și stau lângă el până adoarme, nu poate dormi fără mine, mai ales că de o vreme încoace a hotărât să renunțe la veioză, pentru că simte el că a crescut și ar fi rușinos când merge în excursii să ceară o lumină de veghe, ar râde ceilalți de el. Nu e nevoie decât să mă așez lângă el și adoarme cu un picior așezat peste mijlocul meu. Apoi mă simt destul de singură, ies din nou și mai fumez o țigară, ghemuită pe banca din curte, în timp ce niște greieri aciuați în desișul frunzelor de „bună dimnieața” scârțâie melancolic a toamna.
Și nu știu dacă mă gândesc mereu la ceva anume sau doar stau așa până aproape adorm, ascultând zgomotele nopții, nu știu dacă îmi doresc ceva sau sunt pe deplin liniștită.
Cert e faptul că de la o vreme simt cumva că dacă toate care au fost vor fi scoase și expuse, cântărite și selectate, voi putea să le uit și să merg mai departe, simt că undeva cercul a cedat și aș putea ieși dar pentru asta probabil trebuie să las in interiorul lui tot ce e inutil, toate bagajele cu senzații, toate resentimentele și dorințele făcute praf...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!