agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-09-07 | |
Incerc sa exist intre o idee si un gand. De obicei ma compun din subiect si predicat, dar imi aman atributul pe mai tarziu ca sa-mi mai ramana ceva. O mana imi fuge departe, cealalta imi pazeste corpul de inamici pictati. Scot din palarie campul ochilor mei si-l asez la picioare. Nu exist fara de mine. Eu sunt tot ce ma inconjoara. Vreau sa am crezare, vreau sa am atitudini si pareri contrare cu mine. Sa ma desfac in mii de clipe petrecute in zapada alba cantand alaturi de privighetori si jucandu-ma cu mieii inghetati de bucurie. Zambetul mi-e pasnic. Aud clipele langa mine si incerc sa mi le imaginez crescand si facand frunze romboide din care curge lin un rau de mine. Sunt peste tot, ocup spatiul dintre degetele lasate pe fereastra aburinda. Ma cuprind cu mana intoarsa din departari si ma strang in pumn ca sa nu ma pierd… de mine.
Eu sunt mama tuturor eurilor mele proprii de pe limba. Ma-mbat de seva buzelor muscate de prea multa singuratate, aproape virgine de pacatul primar. Nervii mei se joaca de-a “vati ascunse-lea” cu mine. Incerc sa ii gasesc in stomac, dar nu mai simt de mult facerea lumii, asa ca acum stiu ca i-am pierdut. Ma simt un “tu” cu ochii mici si vicleni ca sarpele ce imbie o Eva ratacitoare de al ei adamesc si amagitor conducator de osti imaginare din cetatea lui Dumnezeu. Nimic nu ma face mai fericita ca taraisul aproape mut al corpului meu printre crengile verzi si interzise ale marului primar datator de pacate. Imi inchid pleoapele lasand lumina sa imi inunde cerul gurii din care se aud ecouri de cor bisericesc. Ma simt un Dumnezeu minor, dar atotputernic in asezarea pacatelor pe ranguri si categorii. Adevarurile doar eu le stiu si le inchid intr-un cufar cu noua lacate ca sa nu le deschida niciodata adierea vantului… si mi-e atat de dor de mangaierea unor maini de lut verde… de ale tale.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate