agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2610 .



Inelul pescarului - V -
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2009-09-21  |     | 



Întoarcerea lui Brag pe Voh a fost urmată de nopți de orgie și beție extatică. Chiar dacă răspunsurile Oracolului nu-i mulțumiseră pe aprigii luptători, iar viitorul părea scufundat în negura incertitudinii. Rift însă le vorbise oamenilor săi, încurajându-i, spunându-le că nu întotdeauna Oracolul grăiește adevărul. Că și bătrâna prezicătoare se poate înșela. Că nimeni nu l-ar putea înlocui vreodată pe marele Belac, indiferent cum i-ar citi sau pronunța numele. Și ca să le dovedească faptul că Oracolul mințea, Rift dădu semnalul pregătirilor pentru o nouă expediție. Spre insulele Croft. Erau cele mai îndepărtate teritorii, pe care nu le mai călcaseră demult, distanța fiind un impediment principal. Acum însă, când știau că Belac gonise furtunile, când semnul negru, străinul sosit în pântece de chit, fusese sacrificat, își pregăteau corăbiile lungi și armele, sperând ca la întoarcere tot ceea ce vor prăda să le fie suficient pentru a trece anoptimul rece ce se apropia ca un animal hăituit de valuri și vânturi printre stânci. Cu o seară înainte de plecare, mâncarea, băutura și muzica acompaniau dansurile ce răsunau pe sub porticurile palatului lui Rift. Singure femeile erau triste. Așa cum rămâneau întotdeauna înainte de plecarea spre o nouă expediție. Din care nu se știa câți se vor întoarce teferi sub acoperișurile caselor lor. Solana, blânda Elad, soția lui Nort, întunecata Risa, soția cruntului Drod, chiar și cea mai tânără dintre ele, Tara, proaspăta soție a lui Rodan, stăteau într-un colț al sălii și priveau cum soții lor aburcați în caleștile băuturii urlau un străvechi cânt al insulei. În sărbătoarea generală se auzi înfiorarea unui strigăt supraomenesc. În mijlocul sălii de petrecere se opri un soldat, din cei ce făceau de gardă în turnurile de veghe de pe coaste. Îngenunche în fața lui Rift, și strigă cu un glas deznădăjduit:
- Stăpâne Rift, stelele au căzut în mare!
Rift făcu un semn autoritar menestrelilor cu mâna în care ținea o pulpă de căprior, căci nu auzise deslușit spusele străjii, iar privirea terifiată a acestuia îi aducea aminte de seara când fusese anunțat de eșuarea chitului pe coastele insulei.
- Ce s-a întâmplat? se ridică Rift mânios de pe tronul lui, îndreptându-se spre soldatul cu capul plecat. Să nu-mi spui că un alt chit a eșuat pe Voh!
- Nu, nu stăpâne! Stelele, stelele au căzut toate în mare!
- Ce vorbă este asta? Ați băut ceva din tainul pregătit pentru expediția de mâine, care stă în chiupurile de pe fundul corăbiilor?
- Nu, nu stăpâne! N-am băut nimic. Marea este plină de stele pâlpâind!
Rift îl privi ironic și disprețuitor pe bărbat, și se întoarse spre Nort.
- Unde-i Brag?
- S-a retras.
- E tot supărat pentru că am râs de prezicerile Oracolului său?
- Cu siguranță! N-a gustat nimic toată seara. Nici vânat, nici băutură!
- E un nebun, asta e! Auzi, trebuie să ne naștem din nou! Ca și cum Belac, marele zeu al Facerii, ar mai putea plămădi cer și pământ nou, ape noi, și odată cu ele și neamul nostru! Adună-ți oamenii, și hai pe țărm! Dacă distracția ne-a fost întreruptă de cine știe ce vedenie a unui soldat aburit de băutură, îl execut cu mâna mea...
Rift părăsi palatul, însoțit de Nort și ceilalți viteji. Cu cât se apropia de țărm, și luminile focurilor rituale deveneau pânze palide de abur răscolit de briza mării, i se părea că cerul de deasupra era într-adevăr ca un tuci fără fund. Nici urmă de stea pe crugul lui, deși toată ziua soarele binecuvântase cu ploaie de raze insula. Se urcară pe promontoriu ce servea drept punct de observație, și Rift încremeni. Într-adevăr, parcă toate stelele se prăbușiseră în mare. Dar bravul războinic știa că nu erau stele. Erau zeci, poate sute de corăbii ce înaintau cu făclii aprinse în prora. Rift și ai lui nu mai văzuseră nicicând atâtea corăbii la un loc.
- De unde vin? strigă Nort la urechea lui Rift sub tangajul vântului ce se înlănțuise de-a-lungul coastelor ca un șarpe de aer.
- Nu pot fi nici din Croft, nici din Rand! Nici măcar din Strod, cea mai mare insulă pe care am atacat-o vreodată.
- Pot fi cu toții la un loc? îndrăzni să previzioneze Croft, strângând sabia ce-i atârna la brâu.
- Imposibil! rosti cu glas sigur, puternic, Rift, luându-se parcă la întrecere cu vocalizele pe care vântul le împrăștia peste stâncile tăcute, întunecate. Nimeni nu ar avea curajul să facă un pact ca să atace Voh! Nici chiar Frost, vestita căpetenie din Strod, singurul războinic adevărat, nu poate încheia nicicând vreo alianță cu ceilalți. Din cauza trădării lui Clift din Rand, din timpul războiului Celor trei peninsule.
- Atunci? De unde se putea revărsa pe ape atâta puhoi de corăbii?
- Poate de dincolo de Poartă...murmură Rodan, cunoscut ca o minte ascuțită și vicleană ca un pește - fierăstrău. Imperiul...Imperiul, stăpânul lumii, cum ne spunea străinul!
- Imperiul de dincolo de Poarta Lumii? întrebă parcă speriat Nort.
- Poate! N-am știut niciodată ce se află dincolo de Poartă, spuse Rodan, mai îndrăzneț. Poate că sunt corăbiile Imperiului de care vorbea străinul. Poate, că, într-adevăr, mai există ceva dincolo de Poartă. O altă lume...necunoscută nouă...
- Imperiul care stăpânește lumea... șopti ca pentru sine Nort.
- Poate sunt în drumul spre vreo nouă expediție. Poate nu vor să ne facă niciun rău, îndrăzni Rodan să calmeze rumoarea stârnită de presupunerea lui.
- Nu are importanță care este scopul alunecării lor pe valuri! răcni cu glas mare Drod. Îi vom tăia ca pe trunchiurile de stejar, și nu vor pune piciorul pe Voh. Niciodată!...
- Ridicați baricadele dela țărm! porunci Rift, a cărui privire oțelită sclipea înspre șirurile lungi de carene ce se puteau ghici apropiindu-se de țărmuri. Toată lumea să fie la posturi! Nu cred că, dacă vor să ne atace, o vor face noaptea. Vor aștepta spuma primilor zori. Atunci vor face cunoștință cu brațul tare al vohienilor. Nu vor putea ajunge până în inima insulei, căci îi vom opri și distruge încă de la mal. Aprindeți focurile mari pentru Belac! Femeile să înceapă incantațiile războinice. Brag! Îl vreau pe Brag! Imediat! Îl ridicați din patul odihnei. Și pe Paean, vrăjitoarea nebună. Să citească mersul zodiilor...
În acea clipă dinspre latura de nord a insulei răsunară sunetele cornului ce vestea apropierea unui potențial dușman de insulă. Rift își dăcu seama că dușmanul îi ataca din toate părțile accesibile. Părțile laterale erau porțiuni grele de stâncă, un adevărat bastion natural în fața celui ce s-ar fi încumetat să intre pe acolo pe insulă. Dacă marea aceea de corăbii - făclii din partea sudică era secondată de alte forțe, aflate în nord, era sigur că dușmanul nu putea fi decât unul nemaiîntâlnit până acum de Rift și oamenii lui. Cei de pe Voh nu fuseseră învinși niciodată de-a lungul existenței lor războinice pe ape. Rift însă privea îngrijorat la licuricii ce străluceau peste ape și se gândi pentru prima dată în viața lui la moarte.
Dimineața își limpezise obrazul în apele fecunde, când primele corăbii se apropiaseră de țărmul insulei. Arborau steaguri identice: pe un fundal galben trona un vultur bicefal. Din gura fiecărui cap ieșea o limbă de șarpe șuierând. Aripile se întindeau magnific, iar coada atârna imperial cu învolburări și volute. Era steagul Imperiu Roman. Dar Rift și ai lui nu aveau de unde să știe asta. Ei nu știau că în spatele Porții imense a Lumii de dincolo, țesută în stâncă de legendele străvechi, se întindea un Imperiu în devenire. Imperiu ce voia să rivalizeze cu întreg universul. Și care auzise de cruzimea cu care oștenii lui Rift cuceriseră una câte una insulele acelui arhipelag întins și vestit. De aceea, se concentrase un număr considerabil de forțe militare pentru a îngenunchea superbia vohienilor pentru totdeauna. Impactul dintre cele două tabere a fost unul nemaivăzut. Legiunile romane cunoșteau tehnica debarcării pe orice fel de sol. Aveau o pregătire militară călită în incursiunile armate ce zdrobiseră popoare și religii din cele patru puncte cardinale. Coiful, cuirasa și scutul, completate de lancea lungă, renumita pilum, săbiile cu mânerul alungit, acele spatha vestite în acea vreme, erau argumente romane solide, care-i făceau imuni față de rudimentarele arme ale vohienilor. De aceea, nici baricadele naturale de pe țărm, nici sacrificiul vohienilor nu putuseră să țină piept falangelor romane, care măcinau centimetru cu centimetru plaja, ajungând în scurt timp la palatul lui Rift. Un fum negru și greu, înecăcios, mocnea de sub acoperișurile caselor vohienilor transformate în scurt timp în torțe vii. În interiorul lor se stingeau sufletele nevinovate de bătrâni și de copii. Brag se retrăsese sub cortul ridicat la picioarele statuii lui Belac, și rostea incantațiile vechi de sute de ani pentru ca idolul să vină în ajutorul oștilor lui Rift. Dar Belac era surd și mut. Nici măcar slabele sunete ce uneori se strecurau purtate de pașii vântului printre maxilarele lui de piatră, făcându-i pe vohieni să creadă că idolul le vorbește, nu se mai auzeau acum. Toată dimineața balistele instalate pe corăbiile romane măcinaseră cu ghiulele uriașe trupul idolului, fărâmițându-l bucată cu bucată. Prăvălit pe nisipul răscolit și frământat de urmele luptătorilor, trupul descompus al lui Belac privea spre cerul albastru, spre nemărginirea unui orizont pe care nu-l va mai sfida de azi înainte. Brag știa că ăsta este sfârșitul. Își aduse aminte de Caleb. De cuvintele lui, de cum ursise că idolul va fi pus la pământ de o forță străină, nemaivăzută, puternică. Apoi de Oracol, de vorbele bătrânei care-i spusese că sufletul neamului său va trebui să sufere, suferință până la moarte. Va trebui să se umilească, umilință pe care acum o auzea izbucnind din piepturile vohienilor ce cerșeau îndurarea, cu grumazul plecat sub spadele lucitoare, pe nisipul frământat ca un aluat de sânge și lacrimi. Auzi glasuri războinice într-o limbă la fel de necunoscută ca a pescarului Caleb, și ieși din cortul său. Imaginile terifiante ale câmpului de luptă îl făcură să se oprească și să privească departe peste ape. Alte și alte corăbii mângâiau cu pieptul carenei lor coastele lui Voh. Semn că nimic și nimeni nu ar fi putut sta în fața acestei urgii neamaivăzute. Într-un cerc de ostași romani, Rift, Dror, Nort, Rodan și Croft stăteau îngenuncheați. Plini de sânge, cu rănile supurând, așteptau verdictul unui bărbat impunător, îmbrăcat într-o tunică roșie, acoperită de o cuirasă din bronz, alcătuită din două piese. O piesă acoperea partea din față a bustului și alta spatele. Prinderea cu catarame și curele a celor două bucăți se făcea de la șolduri până sub brațe. Cuirasa era decorată cu figura unui zeu drag romanilor, Marte. Bărbatul era pretorul Marcus Decius, unul dintre cei mai viteji oameni ai Imperiului. Acesta înconjură cu pas sigur, de învingător, trupurile celor cinci căpetenii de pe Voh, apucându-i pe rând de părul năclăit de sânge, și privindu-i în ochi. Singurul care nu acceptă acest semn de umilință fu cruntul Dror, care se smuci cu fața în nisip. Piciorul lui Decius i se așeză pe grumaz, ca un jug de fier. Atunci, Brag căzu în genunchi, strângându-și la piept mâna pe care se afla inelul lui Caleb. Simți la brâu cornul în care cenușa lui Caleb se odihnea etern. I se păru din nou, ca atunci în drumul spre Dreid, că inelul îl arde tainic, și că cenușa aceea inertă îi șoptește parcă: “Cuvântul! Eu aduc Cuvântul. Și cu el Lumina!”.
“Aceasta este umilința”, își spuse Marele Preot. “Va urma suferința. Va fi ea îndeajuns de mare ca să fie suportată cu demnitate, pentru ca poporul meu să poată trece prin inelul acelui umil și neajutorat pescar, care încercase să arunce năvodul cuvântului său pe insula noastră străveche?”. Gândurile sale fură sfâșiate ca un pumnal de vorbele pretorului. Cuvinte necunoscute pe Voh, dar care stârniră râsetele ostașilor romani, văzând silueta uriașă a lui Dror, chircită sub talpa cuceritoare: “Să vedem dacă acest bărbat va fi tot atât de demn și în supliciul ce-l așteaptă când vom ajunge sub zidurile cetății noastre eterne. Când îl vom târî în genunchi în uralele și loviturile celor care ne așteaptă victorioși acasă!”.
De obicei, Imperiu Roman obișnuia să transforme teritoriul cucerit în provincie romană, condusă de un guvernator propriu. Dar ordinul Cezarului fusese de data aceasta clar. Voh va fi șters de pe fața pământului. Bătrânii și bolnavii vor fi sacrificați. Restul, bărbați în puterea vârstei, femeile lor și copiii vor fi luați sclavi ai Romei. Insula va fi transformată într-un rug uriaș, ștergând orice urmă a existenței pe ea a unui popor lacom și sălbatic. Când corăbiile romane se îndepărtau de Voh, în urmă-le rămânea o imagine de coșmar. Întreaga insulă părea o sferă de foc pârjolitor, neantizând, odată cu strigătele deznădăjduite ale oamenilor și animalelor, întreaga floră paradisiacă. Stingând orice urmă a venerației lui Belac. Orice semn că acolo își trăise existența sângeroasă un popor deosebit de crud. Poporul Marelui Preot, Brag, și a lui Rift, cel sângeros.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!