MI-E TEAMÃ că m-am înșelat asupra planetei. Aici sunt prea la strâmtoare. Nu-i destul loc pentru mine.
Ori poate că m-am înșelat asupra secolului. Adevărații mei contemporani au murit de milenii sau trebuie să se nască de acum înainte.
Fapt este că mă simt peste tot străin și sacrificat. Pământul e un bulgăre de murdării uscate și de urină verde, pe care-l înconjuri azi în câteva ore — mâine în câteva minute. Și nici nu există aici ocupații pentru cineva care simte în el poftele și fanteziile unui titan.
Mi se întâmplă să mă gândesc că Asia ar putea fi moșia mea; Africa terenul meu de vânătoare sau grădina mea de iarnă; America de Nord uzina mea, cu administrațiile anexe; cea de Sud, pășunea cu turmele mele; Europa muzeul și vila mea de odihnă. Dar și acesta ar fi un fel meschin de a trăi. Să ai Atlanticul ca bazin de înot; Pacificul ca eleșteu; Etna în loc de calorifer; să-ți faci dușul sub Niagara; să stăpânești Australia ca grădină zoologică și Sahara ca terasă pentru băi de soare, iată lucruri care ar părea, creaturilor mici și stupide care locuiesc pe această sferă de a cincea mărime, extraordinare sau monstruoase.
Pentru mine, dimpotrivă, ar trebui ceva mai mult. Să fiu Cosmocratorul suprem, conducătorul vieții universale, inginerul șef pe teatrul lumii, marele scamator care jonglează cu pământul și cu mările, aceasta ar fi adevărata mea vocație. Dar când nu poți deveni Demiurg, cariera de Demon e singura care nu dezonorează pe un om ce iese din comun.
Dacă aș putea de exemplu, să înfometez un continent întreg, să inund două state, să fărâmițez un imperiu într-un număr infinit de republici ca San Marino sau Andora, să distrug o rasă de oameni, să despart Europa de Asia printr-un canal care ar merge din golful Botnic până la Marea Caspică, să silesc pe toți oamenii să vorbească și să scrie o singură limbă; cred că pentru doi sau trei ani aș reuși să înving plictiseala mea mereu crescândă.
Mi-ar plăcea încă să am la mine acasă, la ordinele mele, un președinte de republică drept dactilograf, un rege oarecare ca chauffeur, o regină detronată ca bucătăreasă, kaiserul ca grădinar, mikadoul ca portar; și mai cu seamă, aș vrea să am în serviciul meu, ca idol domestic și vorbitor, un Dalai-Lama, adică un Dumnezeu viu. Cu ce voluptate m-aș răzbuna asupra acestora, stăpâni ai lumii reduși la sclavie, de disperarea în care mă aruncă ideea micimii mele insuportabile!