Imi deschide usa. Vad cum privirea lui ingheata asupra mea si inghet si eu…Era un batranel. Ma intreaba daca sunt fiica doamnei. Raspund ca da. Parca ma simt vinovata de tineretea mea. M-a iertat. Vad cum se aseaza pe scaun si incepe o conversatie.

2 secunde. Atat a durat sa-mi dau seama de importanta unui batran in viata mea. Cum poti sa spui ca te doare si sa nu plangi? Am retinut o fraza pe care mi-a spus-o, si probabil ca o sa-mi ramana in minte toata viata: “ Ehe..la batranete...te apasa mai multe griji: boli, singuratate; poate azi esti mai bine, dar maine...cine stie ce te asteapta.” Sunt sigura ca “ grijile” care ma apasa pe mine nu ar clinti balanta, nici daca pe celalalt taler nu ar fi nimic. Dar grijile lui... Eu ma gandesccu entuziasm la ziua de maine. El se gandeste cum sa o treaca cu bine. Pe el il doare. Mie mi-e teama ca o sa ma doara intr-o zi. Si totusi...el nu se plange. Noi de ce ne plangem ca traim?

Zambeste...si ma intreaba: “ Incotro?” Deci am apucat sa merg pe un drum...deci asta e drumul meu? “ Incotro”...Cum a avut puterea sa ma intrebe pe ce drum vreau sa fac primul pas, cand el face ultimii pasi pe drumul vietii lui? Marturisesc ca eu nu pot zambi celor din jur cand am o problema. Cum a putut el zambi avand n probleme? Ceea ce ma face sa ma intreb daca traiesc sau ma plang ca traiesc.


“ Ce iesi de acolo?” a mai rostit, dupa ce i-am spus ca sunt studenta la Facultatea de Litere, CRP. Cum sa spui unui om care poarta pe umeri povara vietii sale ca vei incerca sa o influentezi pe a altora? Ma uit in ochii lui si inteleg ca ar fi putut fi o victima a practicii mele de PR. Cum sa-i spun eu ca suntem intr-o era a serviciilor cand el a trait-o pe cea a produselor? Mint prin omisiune: “ Voi lucra in domeniul mass-media”, ii spun. Zambeste...

Imi vorbeste despre acidul lactic...si dintr-o data : “ Am fost medic.” Acest “ am fost”...era langa mine, nu intelegeam cum de un om atat de plin de viata poate rosti aceste cuvinte. Era in prezent, de ce vorbea la trecut...Dar imediat am inteles...in cartea vietii sale a fost medic pentru ceilalti, in ultimul capitol va fi medic pentru sine...Va fi. V-ati intrebat vreodata de ce batranii se feresc sa vorbeasca la prezent? Isi amintesc cu nostalgie de trecut, isi fac planuri ( de fapt, vise frumoase si scurte care dau iluzia de “planuri”) pentru maine. Dar “ azi”? Azi e la fel ca ieri, maine va fi ma bine sau mai rau.

E incredibil cum intuiesc unii batrani momentul. A stat cu mine exact cat ar trebui...si mai putin decat as fi vrut. Poate avea 90 de ani. Dar avea ochii tineri. Eu am 20 de ani. Dar am de multe ori ochii tulburi. De multe ori privesc cu ura. Nu pot sa spun ca traia in prezent. Traia in lumea lui atemporala. Eu simt ca pierd prezentul. Ca mi se scurge printre degete asemenea unor fire de nisip. Uneori simt ca vreau sa opresc timpul...ACUM. Dar imediat inteleg ca tineretea mea vesnica nu merita pretul oferit de batranetea vesnica a altora. Si sa opresc timpul doar pentru mine...nu ar fi corect. Asa ca nu pot decat sa privesc firele de nisip cum mi se scurg printre degete...Acest om m-a invatat in 10 minute ceea ce nu am reusit sa inteleg timp de 20 de ani: ca batranetea e grea, dar poate fi demna. Nu-mi mai e frica de batranete...