Apocriful necredinciosului Toma
(fragmant de roman)


Pe la sfârșitul lui august, în ciuda dezordinii permanente din cameră, băgasem de seamă că, în lipsa mea, o mână străină îmi răscolea prin hârtii. Descoperirea, cu totul întâmplătoare, mă neliniștise la început, reușind să mă scoată din ritmul obișnuit de lucru, dar tulburarea inițială, justificată în fond, se transformase repede într-o curiozitate amuzată. Cine și de ce își vâra nasul în ciorba mea de potroace antropologice ? Bănuiala cădea asupra lui Auraș care tocmai se întorsese din misterioasele lui peregrinări estivale. Apăruse în ajunul marii sărbători, eclipsă parțială de lună, bronzat, bărbos, ascuns pe jumătate în dosul ochelarilor negri, înveșmântat într-un impecabil costum crem la două rânduri de nasturi, cu un ghemotoc de sute îndesat neglijent în buzunarul de la piept, cât mai la vedere posibil. Trecuse nepăsător prin secreția galbenă de invidie, umilință și ură a doamnei Sacek, care încremenise patetică-n prag, și se apropiase distins de masa de lângă fântână unde mă nevoiam cu ditamai cuțitul deasupra unei grămezi de stavrizi decapitați.
Cumpăr și eu patru pești, zisese scârțâindu-și pantofii și aruncase pe scândura udă un pachet strălucitor de Camel.
Bun, acceptasem eu fără să clipesc, am să-ți păstrez chiștoacele într-o cutiuță și-am să ți le dau la iarnă, când o să fumezi și paiele din saltea.
Dumnezeu mi-e martor că n-am mâncat și nici n-am să mănânc vreodată mâncare gătită de tine, strigase cu brațele desfăcute spre cer și mă îmbrățișase euforic, fără să țină seama de hainele mele mânjite cu sânge și lapți, în timp ce doamna Sacek se pulveriza tremurând într-un nor de catran și pucioasă.

9

La numai câteva zile după preafericita pogorâre a lui Auraș la Vadu, scotocisem mai bine de două ceasuri după o mapă cu fișe pe care, absolut sigur, înainte de plecarea la școală o lăsasem pe masă, între filele unei cărți despre Scythia Minor. O descoperisem abia la culcare, făcută ghem între pături. Peste puțin timp, scena se repetase, dar de data asta semnele unui amestec extern erau mai mult decât evidente. Îmi fusese deschisă până și valiza soioasă de sub pat în care păstram niște carnete cu însemnări ridicole de adolescent. Cu prima ocazie, mă plânsesem lui Auraș, urmărindu-i reacțiile, dar acesta, mai beat decât de obicei, împunsese aerul cu degetul mare aruncat peste umăr:
- Baba Sacek, probabil ! Te pomenești c-o vrea să-și dea doctoratul într-o știință total nefolositoare.
Chiar a doua zi însă, îl găsisem în patul meu tolănit peste așternuturi, cu picioarele încrucișate pe pernă. Surprins, începuse să-și facă vânt cu manuscrisul pe care tocmai îl răsfoia, azvârlindu-l apoi într-un colț, dezgustat.
- E mai răcoare aici la tine, spusese, chiar dacă pute nițel a devlă încinsă... ceva de roți învârtite în gol, știi...
- Mirosul tău natural, șoptisem ușor îndârjit. Îl duci pretutindeni cu tine și-l remarci numai când îți convine.

10

Așadar, el era enigmaticul și nelegiuitul invadator. La început nu-mi prea venise să cred, pentru că, deși locuiam împreună de aproape un an, nu arătase cine știe ce interes special pentru îndeletnicirile mele nocturne – fiecare cu păsărica lui, mormăia când mă găsea cocoșat peste masă, bine că n-ai damblaua să cânți la cimpoi sau să urli cu pietre-n gură spre mare. Cât depre cărți, chiar dacă se întâmpla să răsfoiască vreuna, o făcea numai ca să se distreze răutăcios pe seama imbecililor - cine are urechi de auzit să audă - care-și închipuiau că înțelepciunea poate sta într-o carte și altfel decât stă un mort de lux în coșciug, adică ras, fardat și îmbălsămat pe dinafară, dar putred și împuțit pe dinăuntru.
- Un chiolhan pentru viermi, viermele meu Ion, care se îndoapă triumfători în bezna de-o palmă a hoitului și se cred împărații cei fără de moarte ai lumii.
Nu asculta sfaturi, predici, prelegeri, decât atunci când nu exista altă soluție, dar și atunci foindu-se tot timpul, căscând fariseic, moțăind sau dormind de-a binelea, comentând, în cel mai bun caz, calitatea scaunului. În ziare, dacă se întâmpla să-i pice vreunul gata deschis pe sub nas, citea numai rubricile sportive și mica publicitate - decesul babelor e întotdeauna tonifiant, îi explica lui Brezeanu; iar la radio asculta, bâzâind, sâsâind, bâțâind, numai Radio France International, pe care îl lăsa să huruie fără limite: ca să nu uit limba asta franțuzească, zicea, pe care n-am avut niciodată răbdarea s-o-nvăț.
Rareori, mi s-a-ntîmplat să-l văd cu adevărat interesat, entuziasmat de ceva, dar și atunci se interesa de niște chestii care te lăsau cu gura căscată, niște năzbâtii inutile și surprinzătoare, ridicarea bazaconiei la grad de judecată estetică, teoretiza, cum ar fi, de pildă, împletitul rogojinilor din bambus în Tombuktu, pentru care, desigur, avea o bibliografie năucitoare, începând cu Claude Levi-Strauss și James George Frazer și terminând cu Badea Cârțan sau Ilie Năstase. Privindu-l în clipa aceea și, eventual, ascultându-i ceva mai înainte vreo pătimașă și elevată dizertație metafizico-fizică, aveai senzația că te afli în fața unui rarisim homo-universalis, a unui enciclopedist exhaustiv, care, iată, chiar sub ochii tăi, a descoperit că mai era o problemă pe pământ sau în cer pe care el n-o aflase încă.
- Pentru că, zicea el ostenit, ceea ce era de știut se cam știe și pentru că ceea ce era de-așteptat a trecut și pentru că, lipa-lip, conform legilor discrete care guvernează mașinăria, vine ce-am mai văzut.
Provocasem o explicație într-una din nopțile imediat următoare, când, întorcându-mă de la Gargalâc, unde fusesem a cincea roată la car într-o acțiune de popularizare științifică, încheiată totuși cu pastramă și vin, scurtasem drumul prin grădină și zărisem de departe fereastra luminată a camerei mele pâlpâind singuratică între ramuri de dud. Prin perdeaua străvezie, lucrurile din interior aveau contururi tremurate de acvariu hipnotic. Auraș citea aplecat peste masă cu obrajii în palme, cu țigară stinsă de mult în colțul gurii. O dungă subțire și umedă îi brăzda fruntea, apropiindu-i sprâncenele. Îl pândisem câteva minute din beznă. O singură dată își schimbase poziția, ca să întoarcă meditativ pagina. Recunoscusem caietul albastru în care mă străduisem să reconstitui literar exodul lui Papin și al oamenilor săi în căutarea tărâmului încă nebănuit al Caraharmanului. Închis în sacul cu cenușă al nopții, totul părea ireal. Ocolisem maghernița, întâmpinat de entuziasmul slugarnic al câinilor lui Brezeanu. Neadormita doamnă Sacek trebuie să fi fost însă numai ochi și urechi, scrâșnind din măsele și lătrând ventriloc în spatele periscopului. Traversasem lovindu-mă de pereți cămăruța lui Auraș și năvălism ca un fluture orbit de lumină în odaia mea, fluierând fals și străduindu-mă să improvizez o chercheleală îngăduitoare.
- Ce faci, tovarășe, te-ai mutat definitiv la mine, sau, precum nelegitima fidanțată Brezeanu, ții să-ți dai doctoratul în științe colaterale ?
- Bagă și tu o țigară d-aia tavărășească, de activist, spusese fără să se întoarcă.
- Uite că n-am !
- Păi, ăsta-i chiar raiul pe pământ... Tabaciok ? Nu ! Votki ? Nu ! Femei ? Nu ! Lăutari ? Ce să mai vorbim ? Unul singur, și-ăla propagandist științific ! Se răsucise brusc și-mi întinsese pachetul de Carpați. Na, ia d-aici și zi bodaproste.
Era de neatins. Prudent, mă așezasem pe marginea patului și-mi scosesem pantofii.
- A fost și coana Joițica la sindrofie ?
Se referea la Zoe Șaran, directoarea preșcolară, primară, gimnazială și generală a învățământului din Vadu, neagră, buzată, pătimașă, limbută – cu ură, dragostea mea pentru popoarele în curs de dezvoltare, cum zicea Auraș.
- A fost, sigur că-a fost, nu spuneai tu că nuntă fără lăutari nu se poate ?
- Oi fi spus eu, da’ , după câte pricep, asta a fost o nuntă numai de lăutari.

11

În noaptea aceea, rezemându-mă calm între perne și privindu-l în ochi, încercasem să-i sugerez (o discuție tranșantă părea totuși imposibilă) că eu unul nu aveam nimic de ascuns, ba, mai mult, printr-o digresiune abil voalată, îl rugasem chiar să citească tot ce scrisesem și, dacă era nevoie, să-și noteze pe marginea filelor observațiile.
- Patru ochi văd mai bine decât doi, recunoscusem cu o doză bine temperată de umilință și înseilasem ad-hoc o cețoasă teorie asupra subiectivismului creator, întotdeauna orgolios și denaturant.
- I-aaauzi, făcuse Auraș, lungind cuvintele. Adicăăă, tu, Cronicarul Oficial, trudind cu foaaarte osârdie multă la istoria cea adevărată, acceptată, scărpinată pe burtă, iar eu, pătimașul și zavistnicul Simion Dascălu, ăla cu scornelile, basnele și adăosăturile. He, heee, Marele Demiurg și Misail Călugărul său. Bravo, domnule ! Apoi, cu vârfurile degetelor lipite de frunte ca pentru închinăciune, făcând un efort teatral de memorie:
- Ãăă... că nice este șagă a scrie ocară veșnică unui neam... Auzit-ai tu de acestea, fiul meu, Brutus ?
Râsul lui Auraș se îndepărtase tremurând tragi-comic, atinsese peretele în singurul său punct invulnerabil, fotografia lui Papin, se răsucise spre dreapta fluturând parașuta-perdea, ocolise printr-o fentă inteligentă dudul fără dude din dreptul ferestrei, invulnerabil și el în sublima-i zădărnicie, se strecurase în tangaj controlat prin surpătura gardului de chirpici din fundul grădinii, se învârtise nehotărât peste țipirigul cenușiu al Buhazului, fum peste fum, ca să se înalțe apoi triumfător și pervers desupra mării, risipindu-se val cu val, picătură cu picătură, dacă nu cumva, imobilizat pe dunga inconsistentă a lunii, va fi împrumutat zâmbetul ei enigmatic, aiurând apoi dus și-ntors prin ceața permanentă, dar consimțită, a lucrurilor care...
- Toată nenorocirea ta, strigase Auraș, vine din faptul că tu nu poți să înțelegi că opțiunea seamănă cel mai mult cu o sinucidere, că trebuie să lăsăm vorbele să fie frumoase fără să însemne nimic, că dracul, când n-are ce face, își cântărește coada !