agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-10-09 | |
Solan se gândise mereu în aburul tăcut al singurătății nopților ei că depărtarea, lipsurile, poate o altă femeie îl făcuseră pe Rift să o uite. Fiindcă trecuseră optsprezece ani, și nu avea nicio veste de la el. Imediat după plecarea sa, simțise că Grachus aștepta ca ea să respecte acum pactul tacit încheiat de amândoi. Nu se simțea amenințată sau obligată de el în niciun fel, fiindcă îi spusese fără ocolișuri, privindu-l în ochi, că nu îl va putea iubi nicicând. Dar ea știa că nașterea unui copil l-ar fi făcut să sufere mai puțin lipsa dragostei la care râvnea. Când Solan îi umpluse de lumina bucuriei casa prin nașterea copilului atât de așteptat, pe chipul mereu trist al lui Grachus apăruse pentru prima dată zâmbetul. Dar dacă el fusese atât de fericit în acele clipe, Solan ascundea în suflet o dublă deznădejde. Prima, că băiatul născut nu va purta niciodată numele lui Rift de pe Voh. A doua că asistase de curând alături de Livia Longa la răstignirea bătrânului Chefa. Romanii reușiseră să-i prindă pe cei doi soli ai noii credințe, ucenicii Învățătorului, Chefa și Pavel. Închiși în Carcera Mamertinică, judecarea lor hotărâse ca amândoi să fie dați morții. Livia Longa reușise să obțină apobarea de a-l vedea pentru câteva clipe pe Chefa. Însoțită de Solan îl găsiseră pe bătrân parcă mai senin ca niciodată, fără să poarte pe umerii gârboviți spectrul despărțirii de această lume. Le privise blând, așa cum făcea întotdeauna, parcă rușinat că le obligase să intre în celula lui, unde pe o mână de paie își trăia agonia ultimelor clipe. Înlănțuit, Chefa se ridicase, și le binecuvântase pe creștetele plecate.
- Nu credeam că voi mai simți în aerul greu al acestei carcere trecerea unor prieteni apropiați și dragi... - Trebuia, Chefa, murmură Livia, trebuia să te vedem pentru ultima oară... - Nu ne vedem pentru ultima oară, Livia! Când va veni vremea, vă voi întâmpina acolo, la porțile Împărăției... - În Ierusalimul Ceresc, șopti Livia, plecându-și privirea, pentru ca bătrânul să nu vadă fulgii de lacrimi ce i se prelingeau pe obraz. - Am călătorit destul prin lumea asta de păcate, spuse Chefa. Am adus, nevrednic fiind, Cuvântul Învățătorului în sufletele oamenilor. Acum însă a sosit clipa. Voi privi de acolo, de pe cruce, cerul, căci știu că lângă poala norilor mă va întâmpina El, care-mi va șopti, ca atunci când călătoream pe sub măslinii roditori. Așa cum vă va șopti fiecăruia când vă va sosi clipa: "Veniți, binecuvântații Tatălui meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii!”. - Chefa, nu este drept ceea ce se întâmplă! Tu n-ai făcut altceva decât să dăruiești oamenilor un cuvânt pentru suflet? - Uneori cuvântul poate răni mai mult decât o armată întreagă! Atunci când el este plămădit din adevăr! Și grăiește despre adevăr! Să nu plângeți pentru mine! Nu fiți triste! Dacă Bunul Dumnezeu ne-ar fi lăsat pe pământ doar tristețea, oare cum am fi putut fiecare să ne ducem crucea până la ultima suflare? Iar dacă ne-ar fi lăsat doar bucuria, poate că întreaga lume s-ar fi transformat pe dată într-o Sodomă și Gomoră fără granițe! - Chefa, îndrăzni Solan să i se adreseze. Peste o lună voi naște. Aș fi vrut atât de mult să-mi binecuvântezi rodul pântecelui! - O pot face și acum, bună Solan! Și Chefa îi atinse sub zornăitul lanțurilor grele pântecul, spunându-i stins: - Vei avea un băiat! Un băiat cu o inimă mare. Să-l lași să-și urmeze inima! Chiar dacă asta te va întrista pe tine și pe tatăl lui! Solan vru să-l întrebe ce vor să însemne acele cuvinte tainice, dar Chefa îi puse două degete pe buze. - Va veni vremea, și vei afla, Solan. Nu ispiti acum destinul! Lasă-l să se depene, așa cum a fost lăsat de Sus. Acum plecați! Este ultima mea noapte pe globul de humă. Vreau să vorbesc cu Învățătorul! Să-l rog să mă întărească, fiindcă oasele bătrâne și carnea bătucită de patimi vor suporta cu greu furia piroanelor. Sunt om, sunt slab, și fără nicio virtute. În noaptea asta vreau să mă îmbrac cu putere de Sus pentru ca mâine să pot privi senin cerurile deschizându-se ! A doua zi, lângă fostul Circ al lui Caligula, în afara zidurilor Romei, pe terenul numit „Agger Vaticano”, Chefa fusese răstignit. Noapte de noapte de atunci, Solan visase chipul blând al bătrânului, așteptând ca pe o izbăvire răstignirea. Imaginea lui, crucificat cu capul în jos, ochii lui senini, îi aduseră aminte de jertfa de pe Voh și de umilul pescar Caleb. Cum atunci pe Voh nimeni nu ar mai fi putut întoarce destinul lui Caleb din drumul către moarte, tot așa și acum nu exista ființă pe lume care să fi putut îndupleca inima Cezarului. Acesta nu putea uita că Învățătorul lui Chefa purtase scris deasupra capului sfâșiat de cununa de spini de pe crucea Golghotei cuvintele: Isus Nazarineanul, Regele Iudeilor. Că promitea acum oamenilor prin învățătura sa o altă Împărăție, cea a Cerurilor, acolo unde puterea sa romană nu ar fi putut ajunge. Pentru Cezar singurul Imperiu nu putea fi decât aici, pe pământ, și începea din cetatea Romei, întinzându-se în cele patru zări. Solan reușise cu greu să-l convingă pe Grachus să îi dea fiului lor un nume care să-i poată aminti de originile de pe Voh. Așa încât micuțul Thorquinius purta în sonurile numelui său amintirea lui Thor, zeul luminii și fulgerelor de pe Voh, dar și inflexiunile romane, care să-l impună prin respect ca cetățean al Imperiului. În lungile seri ale copilăriei, Solan îi povestise legende spulberate de timp despre Voh, despre Belac, și mai ales despre vitejii războinici ca Rift, Nort, Dror sau Rodan. Copilul fusese educat în frica față de zeii romani, pe care îi vedea la tot pasul în statuetele ce ornau saloanele întinse ale casei lui Grahus. Dar păstra undeva ascuns în suflet imaginea lui Belac, zeul ce dăduse viață acelei insule bătută de valuri, unde la focuri rituale bărbați, pentru care viața era îngustă ca lama unui cuțit, plecau și se întorceau din expediții pe mare. Expediții care pe micul Thorquinius îl fascinau. Nu de puține ori îi mărturisise lui Solan, atunci când devenise adolescent, că ar da orice să poată atinge țărmul vohian. Să stea sub stelele de opal ale nopții la lumina unui foc uriaș, și să asculte glasul vântului, legendele străvechi. Să cunoască îmbrățișarea vitejilor războinici temuți în arhipelagul de nord. Solan îi povestise și despre noua religie care cutreiera în lume. Dacă zeii romani sau Belac dăruiau oamenilor sănătate, putere, bogăție, Dumnezeul lui Chefa dăruia un lucru greu de obținut pe pământ: mântuirea de păcate și greșeli. Dacă după moarte sufletele romanilor mergeau în tărâmul întunecat al lui Pluto, și ale vohienilor se scufundau în adâncurile palatului de aur al lui Belac, Dumnezeul lui Chefa promitea sufletelor damnate la moarte o Împărăție a Cerurilor. Luminoasă și veșnică. Copilul aflase tot de la Solan, ca pe un secret doar al lor, că undeva, în îndepărtata Britannie, trăia un bărbat viteaz care i-ar fi putut fi tată. Dar Thorquinius se simțea legat și de bătrânul de acum Grachus care își folosise toată influența ca fiul său să primească cea mai bună educație și, mai ales, să primească învățătura celor mai vestiți armurieri și luptători romani. La cei optsprezece ani ai săi lui Thorquinius îi plăcea să viseze cu ochii deschiși alături de prietenii săi. Se imaginau pe galerele romane, în drum spre cine știe ce expediție, unde vor da piept cu bărbați adevărați. Unde să își poată pune brațul și mintea în slujba Cezarului, dovedind că sunt adevărați cetățeni ai Romei eterne. Revoltele triburilor lui Caratacus măcinaseră timp de optsprezece ani trupul încă puternic al armatei Imperiului Roman. Regele celt își ridicase armata în dese și neîmblânzite raiduri, și colonii romane precum Corinium, Glevum, Calleva, fuseseră lovite, prădate și îngenuncheate. Îndârjirea cu care vohianul Rufus își croise drum cu sabia printre falangele romane, îi aduseseră respectul armatei și apropierea de Caratacus. Distrus psihic în urma morții fiului său, Llewellyn, regele fusese rănit grav în ultima expediție împotriva coloniei romane Aquae Solis. Simțindu-și sfârșitul aproape, își strânsese în Pădurile lui Cernunnos ostașii, și, după ce se consultase cu Marele Preot Druid, hotărâse ca Rufus să fie încoronat rege al supușilor săi. Rufus Magnificul urma să devină dușmanul de temut al Imperiului. Să ducă mai departe lupta triburilor pentru eliberarea pământului Britanniei de sub ocupația romană. Când Cezarul hotărâse să dea o ripostă decisivă triburilor barbare, conduse acum de vestitul și sângerosul Rufus Magnificul, Thorquinius, fără știrea lui Solan, îi ceruse tatălui său să-l lase să plece împreună cu unchii săi, Gaius Sabinus și Octavianus Agrippa în expediția ce se pregătea. O armată de 40.000 de soldați, conduși de Aulus Plautius, se pregătea să debarce pe Britannia. Când Solan aflase de hotărârea lui Grachus era prea târziu. Cu o seară înainte de plecare, ea petrecuse o noapte albă cu fiul ei. - Cum poți tu, un copil doar, să te gândești că vei putea da piept cu armata acelui Rufus despre care se povestesc lucruri înfricoșătoare. Sunt pline drumurile Britanniei de trupurile romanilor, mutilate, ciopârțite, atârnând pe cruci pe care corbii câmpurilor și-au făcut casă de ospăț! - Mamă, nu mai sunt un copil, știi bine asta! Lecțiile de scrimă cu maestrul Rotulius mi-au demonstrat – și tata poate depune mărturie adevărată! – că am devenit un braț sigur, abil, curajos. - Câmpiile morții din Verulanium nu sunt saloanele cu oglinzi, poleite cu aur și cu zâmbetul ascuns și șăgalnic al fetelor cărora voiai să le demonstrezi că ai devenit bărbat. Acolo luptători vajnici și-au lăsat oasele. - Eu nu o voi face! Tata i-a rugat pe unchii mei să fie tot timpul alături de mine în luptă. Nu am de ce să mă tem. Acei barbari vor cunoaște demnitatea romană! Și brațul unuia ce se trage de pe Voh! - Promite-mi, te rog, promite-mi, că atunci când te vei afla în impas, în clipa unei mari încercări, acolo, pe câmpul de luptă, îl vei invoca pe Belac! Mă voi ruga la el noapte de noapte ca să te țină sub oblăduirea lui. Promite-mi că așa vei face! - Îți promit, dragă mamă! Știi că am crescut cu imaginea vitejilor de pe Voh. Că alături de tine am aprins lumânări rituale în cinstea lui Belac. Poate și de aceea sunt azi atât de sigur că nimic și nimeni nu mă poate atinge! Fii fără grijă! Mă voi întoarce învingător alături de falangele lui Plautius. Când armata romană părăsise Roma pentru a se îndrepta spre portul Neapolis, Solan rămăsese plângând în brațele Liviei Longa. Alături de fețele pline de lumină ale soldaților ce ieșeau pe sub Arcul de Triumf, Solan văzu în treacăt înșiruirea tristă a sclavilor care urmau să ducă galerele până pe țărmurile Britanniei. Îl revăzu fulgurant pe Brag. Apoi pe Cros, Pora și Rand, și pentru o clipă se gândi că acolo, în înnegurata Britannie, poate se ascunde și Rift al ei. Poate chiar în rândurile triburilor barbare împotriva cărora armata romană pornea cu însuflețire. Ar fi vrut, chiar dacă acest gând îi sfâșia inima, ca Rift să fi găsit alinare în brațele unei alte femei. Să fi uitat ce i-a cerut în biletul secret, dat înainte de plecare: să nu uite Vohul și umilințele lui. Să se ridice împotriva romanilor. Un gând rău-prevestitor o urmări săptămâni la rând. Că în aceste lupte fie își va pierde fiul, fie pe Rift. Știa că acesta era destinul ei, al femeii ce trebuia să-și împartă inima între două popoare, între doi bărbați: Rift și Thorquinius. Visase într-una din nopți ceva care o cutremurase, și a doua zi de dimineață alergase la casa Liviei să-i povestească. Se afla pe un câmp de luptă. Strigăte disperate, trupuri agonizând, gemete înfricoșătoare, o înconjurau din toate părțile. Văzu în fața ei un car la care era înhămat un singur cal roșu. Calul nu avea decât un picior. Oiștea carului îi străpungea corpul, iar capătul oiștei îi ieșea prin frunte. În car era o femeie cu părul roșcat, aprins ca spuza de pe fruntea lunii pline, cu sprâncene, mantie și tunică toate roșii. Mantia era atât de lungă, încât atârna între roțile din spate ale carului, măturând pământul. De car era atârnat cadavrul unui bărbat. Dar prin pulberea stârnită de copita uriașă a calului și de roțile carului nu putea distinge chipul acelui nefericit. Părea trupul puternic de luptător al lui Rift, dar având chipul copilăresc al lui Thorquinius. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate