A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost nu s-ar fi povestit, într-o țară îndepărtată, care nu are nimic de-a face cu lumea obișnuită, a fost odată, cum am mai spus, un împărat și-o împărăteasă care au avut zece copii. Dumnezeu i-a binecuvântat cu zece fete, una mai frumoasă ca cealaltă, așa că toate s-au bucurat de iubirea părintească în aceeași măsură și nu ca și Cenușereasa, și au trăit fericite în palatul părinților până la vârsta maturității, când a venit peste toată familia regală o năpastă cum se întâlnește numai în povești: Un zmeu care apăruse peste noapte de pe un alt tărâm, un zmeu ce nu se găsise nici pe vremea aceea și nici în prezent, a furat în noaptea nunții ei pe prima fiică de împărat și a dus-o cu el de nu au mai găsit-o defel.
Și tot așa au fost răpite încă opt prințese, tot în noaptea nunții lor, încât soții au rămas cu toții păgubași și netoți, fără să poată să intreprindă nimic împotrivă.
A mai rămas deci Ralu, ultima dintre fecioare, cea mai mică, dar nu neapărat și cea mai frumoasă dintre ele, care și ea își aștepta împlinirea celor optsprezece ani și a destinului fatal pe care nici-o fată nu și-l dorește, chiar de-ar fi prințesă sau nu, de-a fi răpită împotriva voiei ei și dusă departe de părinții iubitori. Dar până atunci mai erau încă patru ani de așteptat și fiindcă ea era cea mai isteață dintre ele n-a stat cu mâinile-n sân să-și aștepte osânda, ci a început să-și făurească un plan, prin care să scape de zmeu și de rușine.

Tot cam pe-atunci, când își făurea domnița Ralu planurile, trecea întâmplător prin aproprierea împărăției Făt-Frumos, cel caraghios. I se spunea așa fiindcă toată lumea râdea de el când îl vedea. Acestuia puțin îi păsa, cu toate că în inima lui era tare necăjit pentru nerecunoștința poporului batjocoritor, dar nu arăta nimic în afară, deci aparent era nepăsător la poporul ce-l arăta cu degetul, când trecea mândru pe bividiul său roib pe ulița principală a satelor și totuși când îl enervau prea tare se supăra și scotea din sacul uriaș, ce-l ținea întotdeauna agățat de șaua calului, câte un cap de zmeu care rânjea fioros de fugeau cu toții și se ascundeau prin case de frică și spaimă. I se dusese vestea-n lume ca Făt-Frumos, decapitatorul zmeilor și spaima femeilor, fiindcă era urât la-nfățișare și nu reușise până acum deloc să se însoare și să lase zmeii în pace.
Împăratul Albastru, care era acela pătimit cu răpirea celor nouă fete și aștepta să-i fie răpită și a zecea, fiindcă era foarte bătrân și împărăteasa nu-i mai putea face alți copii și fiindcă îi era teamă, că nu are cine să-l urmeze pe tron, auzind vestea sosirii lui Făt-Frumos a trimis imediat soli să-l caute și să-l aducă numaidecât la palat.
Făt-Frumos, dacă a auzit care-i rostul, n-a pregetat deloc și s-a prezentat la palat, cu speranța vie, că poate acum va primi o prințesă de soție.
Dar domnița, care aflase și ea, prin spionii ei, de sosirea lui Făt-Frumos, s-a decis să-l vadă pe ascuns, când acesta va cina cu împăratul. Zis și făcut. Domnița s-a strecurat încetișor prin spatele draperiilor și la privit de departe îndelung pe Făt-Frumos, care, și acum, dovedise că nu-și făcea de rușine porecla.
O privire a fost de-ajuns încât ca fata să se scârbească de el și să întocmească un alt plan de supraviețuire, de care, nu-i așa, depindea întreaga ei viață.
În drum spre iatacul ei, încă înspăimântată de priveliștea de care, de câte ori se gândea se cutremura cu greață și care îi dădea noi impulsuri de a gândi mai departe planul de evadare din colivia de aur a bătrânilor ei părinți retroactivi, mai ales că se săturase și de culoarea albastră, care domnea în tot palatul, eticheta te obliga să porți doar haine albastre în palat, încât de mult începuse să poarte pe dedesupt tot felul de alte culori, își închipuise un nou plan.
Auzise ea că la zmeu nu e deloc rău, că și acesta avea palat doar că era el urât. Dar mai urât ca Făt-Frumos nu putea să creadă că ar mai exista vreo ființă pe pământ, așa că, în iatacul ei își schimbă hainele albastre în altele mai colorate, roșu aprins și altele, pe care nu le-am putut vedea prea bine fiindcă era deja întuneric, și domnița aprinsese numai o singură lumânare, dar care o făceau să fie de nerecunoscut pentru străjerii palatului, crezând că e vreo slujitoare-n casă.

Domnița deci, nefiind recunoscută, a putut ajunge cu ușurínță în grajurile tatălui ei împăratul și se duse la calul ei preferat, cu scopul să-l înșăueze și să plece-n lume.
Și fiindcă nu era nimeni acolo, a început printre lacrimi să vorbească încet cu calul ei despre necazurile care o frământau. Acesta n-o înțelegea, dar în apropiere se afla roibul lui Făt-Frumos, care era năzdrăvan și putea înțelege limba omenească, fiindcă Făt-Frumos de singur ce-a fost atâția ani, atâta a vorbit cu calul, până acesta i-a învățat graiul trist, și de milă s-a hotărât să vorbească cu el, ca să nu-i mai fie așa de urât. Prințesa însă neavând de unde să știe acest lucru, a vorbit mai departe cu murgul ei, care deși ciulea urechile totuși nu-o înțelegea, spunându-i planul ei în tot de-a măruntul. Dar aceasta n-a folosit la nimic, după cum va reieși din următoarele.
Așadar prințesa înșăuase calul, încălecă și pe-aici ți drumul, dusă-a fost.
A mers ea toată noaptea pe drumuri neumblate, fiindcă ea nu ieșise defel din palat și pentru ea totul i se părea străin, cu toate că se găsea pe un drum obișnuit de plugari, dar fiindcă acum era noapte și bieții țărani vroiau și ei să doarmă, era pustiu și îi făcea frică. Dar și acum chipul lui Făt-Frumos îi dădea impulsuri să meargă înainte, fără să privească înapoi.
După un galop îndelungat, ea a încetinit mersul calului, așa că putea să asculte cu atenție zgomotele neobișnuite ale nopții. Fiindcă drumul trecea pe lângă o pădurice, putea asculta și glasul de privighetoare, pe care l-a găsit frumos, dar gândurile îi erau departe și nu i-a acordat prea mare atenție. Greierii din iarbă concertau, undeva în depărtare broaștele orăcăiau, și huhurezii cântau. Ea nu știa cine făcea aceste zgomote, dar nici n-a vrut să știe.
Așa a mers zile și nopți în șir, dacă îi era foame mânca ceva de pe la țărani,care știau cine era dar tăceau și râdeau în inima lor fiindcă știau de-asemenea de cine fuge prințesa, așa că aveau milă de ea și îi dădeau adăpost, când era obosită.
Într-o zi ajunse la un han, o crâșmă, unde venea multă lume să bea o țuică sau ceva dumineca, când nu lucrau și ea a dus calul în grajd, i-a pus paie unde să doarmă, i-a dat grăunțe să mănânce și s-a dus direct la hangiu să-i ceară ceva de mâncare.
Dar hangiul era om zgârcit și nu i-a dat nimic pe gratis, ci numai dacă va munci, atunci îi va da și ceva de mâncare.
Atunci fata de-mpărat, care până atunci nu știa ce e munca s-a dus în grajd să se plângă calului. Dar acesta încă nu o înțelegea, ci doar ciulea urechile, din politețe.
Neavând ce face se întoarse înapoi la hangiu și se învoi să lucre la el o după-masă pentru mâncare. Dar crâșmarul o păcăli pe prințesă, așa că aceasta a trebuit să muncească la el mai mult de-o lună, să spele vasele și lenjeriile de pat, să măture, să facă curat, să servească oaspeții și câte și mai câte. Cu timpul domnița a uitat de ce a fugit de-acasă, fiindcă de-atâta lucru nu mai știa unde îi stă capul și nu se mai putea gândi la nimic, ci seara era frântă de oboseală și adormea imediat. Și așa cu ea.

Acum în ăst timp Făt-Frumos nu a stat nici el cu mâinile-n sân, ci a așteptat, ce zice împăratul. Acesta mai întâi judecă și gândi prelung. Ceea ce-l îngrijora era faptul, că domnița lepădase hainele și mătăsurile ei albastre, care pe de-o parte era înaltă trădare, dar pe de altă parte îi era frică că nu o mai recunoaște nimeni și astfel se găsea acum într-o mare dilemă. De-aceea i-a zis lui Făt-Frumos să o găsească cum o ști el, că el nu știe, și că i-ar da și jumătate de împărăție, numai să se ducă și să-o aducă înapoi.
După ce Făt-Frumos părăsi sala albastră a tronului, împăratul căzu din nou pe gânduri, gânduri sumbre și întunecate: să fi fost deja domnița de optsprezece ani și el să nu știe acest lucru ? Să o fi răpit zmeul ? Dar dacă fata lui era așa de mare, poate nici nu era fata lui, așa că o privea chiorâș pe împărăteasă și gândea, cu cine să-l fi înșelat aceasta. Pentru prima dată după doisprezece de ani, împăratul simți cum întinerește și gândurile îi dădeau o nouă energie de viață și își jură în mintea lui din nou ageră că nu va muri până nu va afla secretul fiicei celei mai mici.
Împărăteasa observă energia din bărbatul ei, dar nu suspectă nimic, ci se îndeletnici mai departe cu ocupația ei preferată, grădinăritul.
Între timp Făt-Frumos, care primise mână liberă din partea împăratului, luase cu el un săculeț de safire și topaze albastre, cu care să-și plătească călătoria, vânduse în curtea palatului la curioși și colecționari capetele de zmeu, fiindcă se gândea el, precis voi mai omorî unul și n-am unde să-i pune capetele și se duse în grajd, la tovarășul lui de aventuri și lupte.
Scoase pe toți argații afară, ca să nu vadă nimeni că el vorbește cu calul și tocmai vroia să spună ceva, când roibul îi tăie cuvântul:
- FF., de vrei să găsești pe fata împăratului, trebuie să-ți spun mai întâi, ca de-tâtea ori până acuma, cu alte ocazii, că nici prințesa nu e de tine. E dezghețată și poate să-și poarte singură de grijă.
Făt-Frumos asculta cu luare-aminte cuvintele înțelepte ale armăsarului său și tăcea gânditor.
- Aseară fata-mpăratului a fost aici în grajd, continuă calul, și a vorbit cu calul ei, dar care nu a înțeles-o, și i-a zi că ea mai bine se duce să se mărite cu zmeul, decât ... . Aici calul se opri, fiindcă el își cunoștea stăpânul și nu vroia să-l rănească prin jicnirea pripită a unei puștioaice dădăcite.
- În orice caz, zise calul mai departe, eu am auzit monologul disperat al fetei și știu că se duce să-l caute de una singură pe zmeu. Eu nu m-am putut împlica în hotărârea ei, fiindcă mi-a fost milă de ea ...
Făt-Frumos n-a înțeles unde a bătut calul șaua să priceapă iapa, fiindcă i se păruse prea ilogic, ca un cal să bată șaua, dar să sărim peste dilema lui Făt-Frumos.
Când acesta s-a trezit din vis i-a spus calului, că el o iubește pe fată, la care calul s-a uitat nedumerit la el, da, el o iubește și s-a hotărât să o caute, oriunde s-ar găsi ea.
Apoi a pus șaua pe cal, i-a dat jăratec, ca să nu spună, că nu i-a dat și au plecat voioși în căutarea fetei, într-o nouă aventuroasă călătorie.

Vestea că Făt-Frumos a ieșit iarăși în lume s-a răspândit ca vântul în toate unghiurile împărăției, așa că țăranii au devenit iarăși bine dispuși și își duceau corvoada mai ușor. Dar nimeni nu spunea lui Făt-Frumos unde se afla fata, se știe acum din ce motive, chiar dacă acesta vroia să le dea safire sau topaze. Þăranii ziceau politicos, că nu știu, sau îl îndrumau în direcția opusă.
Zvonul ivirii lui Făt-Frumos a ajuns și la fata de împărat, care fiindcă nu mai era îmbrăcată în albastru, nu îi era frică că Făt-Frumos o va găsi, mai ales că acesta nu o văzuse încă la față și nu avea să știe cum arată. Deci pe vremea când domnița ajunse la hanul cu hangiul cel zgârcit, Făt-Frumos se găsea undeva în partea opusă a împărăției, îndrumat de sfaturile prietenoase, dar nu sincere, ale sătenilor, totdeauna puși pe șotii.
Și așa trecut-au patru ani: fata a rămas la han, în timp ce Făt-Frumos o căuta prin împărăție. Împăratul încă nu murise, nici împărăteasa, dar care dormeau în dormitoare separate și care așteptau amândoi sosirea fetei celei mici, împăratul, care în fantezia geloziei lui,era deja convins că nu e fata lui și împărăteasa, care vroia să-i demonstreze, că domnița Ralu e din sângele lui.
După patru ani hangiul, la care i-a murit femeia și copiii fugiseră de groaza zgârceniei lui în lumea mare, s-a hotărât să se recăsătorească, de data asta cu fata împăratului, de a cărei frumusețe era fermecat, încât în ultimul timp îi făcea tot pe plac, și aștepta ca aceasta să-i acorde un răspuns pozitiv.
Domnița, obișnuită cu munca grea și murdară, nu mai avea ifose deloc, așa că au îndrăgit-o toți sătenii, și bărbați și femei, luînd-o în mijlocul lor la hora de duminică, era invitată la nunți și la tot felul de petreceri, o asemenea fericire nici că se putea descrie. Fata de-mpărat era acum ca și fata lor, curtată de toți voinicii, din toate satele, iubită de toate mamele și bunicile, încât toate ar fi vrut-o de noră în casă, fiindcă era tare harnică și bună și toți o iubeau.
Fata era așa de fericită, încăt a uitat și de zmei și de groaza de Făt-Frumos, până și ea râdea acum de glumele spuse pe seama lui Făt-Frumos. Așa că a venit vremea să se mărite și cum mulți îi făceau curte îi venea greu să se hotărască. Pe hangiu nu l-a vrut de bărbat, că era deja bătrân și urât și ea putea alege pe cine vroia. Așa că într-o zi i-a picat cu drag un flăcău dintr-un sat apropiat și a fost cununută cu el.
Hangiul era necăjit, dar nu supărat, așa că i-a dat zestre de parcă ar fi fost tată-său.
În noaptea nunții însă a venit zmeul și a răpit-o. Ce jălanie, ce plânsete și durere. Cu toții au plâns-o, cel mai tare mirele, apoi soacra , hangiul și toți care o cunoșteau de-aproape. Dar ei erau numai țărani simpli și nu știau ce să facă.
Dar de dragul ei și-au călcat pe inimă și l-au chemat pe Făt-Frumos.
Acestuia i-a murit calul între timp, i s-a clacat mintea de-atâta nevoie de a gândi și înțelege neurozele lui Făt-Frumos, iar cel nou care îl avea, se pare că și ăsta era năzdrăvan fiindcă și acesta învățase în scurt timp să vorbească.
S-a pornit deci Făt-Frumos în căutarea fetei împăratului, de data asta urmat de urările calde, de bine ale sătenilor, ale mirelui și ale rudelui acestuia.
Îmbărbătat de-atâta bunăvoință, Făt-Frumos se luă pe urmele zmeului. Dar încotro ?, gândi el după o vreme și își opri roibul. Și al doilea armăsar era roib.

Fata de împărat,care încă de mult se gândise la un plan profilactic, ca să fie scăpată sau să scape de zmeu, pregătise încă înainte de noaptea nunții, care oricum trebuia cândva să vie, un săculeț cu boabe de porumb, pe care îl luase în brațe înainte de a intra în pat, spunându-i mirelui, care e scopul. Apoi au așteptat amândoi cuminți să vină zmeul. Zmeul a venit val-vârtej și-a răpit pur și simplu fata. De indignare mirele n-a vorbit două zile.
În timpul zborului fata însă a desfăcut sacul așa că boabele au început să cadă una câte una pe pământ, dar zmeul zbura repede și distanța dintre boabe era mare, dar acum era prea târziu să mai întocmească un alt plan așa că nu mai putea schimba nimic. Măcar a scăpat pentru totdeauna de Făt-Frumos.
Când au ajuns la palatul zmeului, era deja dimineață si zmeul a dus-o pe fata cea mică direct la câmp, unde urma să muncească, să prășească, să scoată buruieni și alte îndeletniciri grele. Zmeul, care avea și el nouă capete, a descoperit abia acum săculețul fetei și dintr-o dată i l-a luat și i-a dat foc, așa cum fac de obicei zmeii și balaurii.
Apoi i-a spus cum era planul de lucru și a lăsat-o singură, zburând în treaba lui.
Dacă a văzut fata că e vorba numai de muncă s-a bucurat în inima ei și a început voioasă lucrul, fiindcă nazurile și le-a pierdut la han. Bucuroasă cum era nu a observat nouă ființe scheletice și fardate, ce în acea străinătate erau nevoite să bată trotoarele, care s-au apropiat de ea și care o urmăreau de la o oarecare distanță. Un râs sinistru, pe nouă voci a tulburat cântecele de ciocârlie și insecte așa încât domnița Ralu a înlemnit și a căzut la pământ. Când a întors capul să vadă cine e s-a cutremurat și mai tare, dar ca paralizată, nu a putut să se ridice și să fugă, nici să strige după ajutor. Dar paznicul zmeului, un fel de om cu cap de porc, ce avea grijă ca fata cea mică să lucreze, a venit și a alungat scheletele, care s-au depărtat strigând îngrozite.
La vederea paznicului, pe care până acum nu-l observase, Ralu scoase un țipăt și leșină din nou.
Când își reveni, paznicul doar o amenința cu sulița și scotea niște sunete nedeslușite, din care a înțeles că trebuie să lucreze, așa că și-a continuat lucrul. Paznicul, văzând că lucrează, s-a îndepărtat și i-a dat pace.
Seara zmeul o ducea la palatul lui, iar dimineața iarăși la câmp. Și așa au trecut câteva luni.
Dar Ralu era harnică și zmeul a tratat-o bine, așa că nu avea de ce se plânge. Doar uneori la câmp apărea câte un schelet, care o înspăimânta, dar cu timpul s-a obișnuit și cu ele.
Doar dorul de mirele ei o măcina și o durea, dar nu avea cu cine să vorbească, fiindcă calul ei era în casa mirelui și conversa cu semeni de-ai lui.
Apoi se întreba care era taina celor nouă schelete și îi era frică să se gândească mai departe, fiindcă ceva îi spunea că erau surorile ei.
Într-o zi, pe la prânz, în timp ce ea lucra la câmp și se gândea la aceste lucruri, a venit zmeul și a dus-o la palat.
În locuința ei era pregătite tot felul de bijuterii, inele, coliere, bătute cu rubine și diamante, perle neprețuite, rochii din mătăsuri în toate culorile, încălțăminte de tot soiul. După ce s-a îmbăiat și odihnit, s-a îmbrăcat cu ce i-a plăcut mai mult, a coborât la cină, unde, ca în fiecare seară, o aștepta zmeul.
Acesta era preschimbat într-un prinț frumos la înfățișare, ceea ce a uimit-o pe Ralu și a poftit-o să se așeze. Era prima dată când zmeul a vorbit cu ea.
I-a spus că munca la câmp a fost doar un test, să vadă dacă ea ar fi soția potrivită pentru el și ea ar fi reușit și de-acum înainte, numai trebuie deloc să muncească ci doar să rămână la palatul lui ca soție. De-acum înainte îi va îndeplini orice dorință și nu va mai duce lipsă de nimic.
Ralu, atunci, fiind fermecată de zmeu să uite adevărata lui înfățișare, i-a spus că rămâne de bună voie acolo, numai să-i spună unde sunt surorile ei, dacă mai sunt în viață și ar dori să le vadă.
Zmeul zâmbi și îi spuse că se va întoarce numaidecât. Apoi ieși din încăpere, își luă din nou înfățișarea adevărată și zbură. Era fericit în inima lui, fiindcă și-a găsit femeia doriță și în câteva clipe s-a întors din nou la palat cu surorile cele pierdute.
Cele nouă femei s-au aruncat la picioarele lui Ralu, cu ochii plin de lacrimi și i-au povestit câte au pătimit din cauza zmeului, cum acesta le-a pus la muncă și mai apoi, fiindcă ele nu au muncit cum a vrut el, nu le-a dat de mâncare așa că au ajuns în halul acela de slabe și nefericite.
Ralu le-a îmbrățișat pe toate și le-a promis că le duce înapoi acasă. Așa că l-a rugat pe zmeu să le ducă acasă la împăratul Albastru, ceea ce zmeul a făcut numaidecât.
Mirată de comportamentul zmeului, Ralu, care încă se gândea să se întoarcă la mirele ei, era pusă pe gânduri: să meargă înapoi și de a deveni țărancă sau să rămână cu zmeul, care era chiar frumos la-nfățișare și-i oferea o viață de regină.
Între timp împăratul albastru era preocupat să studieze, care din fiice era a lui și care nu, iar Făt-Frumos era încă pe drum în căutarea prințesei.
A răsărit deja porumbul.
De la mirele necăjit aflase Făt-Frumos planul prințesei cu boabele de porumb, care l-a impresionat pozitiv, dar fiindcă boabele erau prea mici de găsit, după ce a judecat el câteva ore, s-a gândit să aștepte să iasă porumbul, care precis îl va conduce la locuința zmeului. Zis și făcut. Nu a avut decât să aștepte venirea verii și să urmeze plantele de porumb, care au ieșit la întâmplare, mai ales că le interzise țăranilor din toată împărăția să însămânțeze porumb în anul acela. O altă măsură a fost păzirea pământului ca nici-o pasăre să nu ajungă la pământ, ca să nu ciugulească porumbul, apoi a ordonat tăierea tuturor găinilor și altor animale domestice, care s-ar fi putut îndeletnici cu mâncatul boabelor de porumb, bineînțeles despăgubirea era plătită de oamenii împăratului, care deși anunțau împăratului modul dezastruos de risipitor cu care lucra Făt-Frumos, era cu toate de acord, numai să i se aducă odată fata. Făt-Frumos dacă a văzut în ochii țăranilor bucuria, fiindcă primeau bani din partea împăratului pentru faptul că își mâncau găinile, a exagerat puțin și i-a învățat pe oameni ce înseamnă democrația și libertatea, prin care și-a câștigat simpatia poporului, care nu-l mai vedea așa de urât și nici nu mai râdea de el, dar și ura oamenilor împăratului. Cu toții așteptau, dintr-un motiv sau altul, răsărirea plantelor de porumb, ca în sfârșit Făt-Frumos să plece de acolo, să aducă fata și totul să se reîntoarcă la normal.
Așadar a răsărit porumbul și Făt-Frumos a purces la drum, prin munți și văi, prin pustiu și pe mări, ținând direcția dată de plantele de porumb.

În cele din urmă a ajuns la marginea lumii, la granița cu tărâmul necunoscut, acolo unde l-au condus plantele de porumb, ultimile din ele fiind deja uscate, fiindcă Făt-Frumos a umblat luni și luni până a ajuns acolo. Deși plecase însoțit de mulți voinici și soldați, la granița cu pământul zmeului și ultimii din tovarăși l-au părăsit, până și mirele. De aceea a trebuit să meargă singur mai departe, doar cu roibul lui, care tăcând așa de mult timp, a început să pălăvrăgească, fără punct și virgulă, încât Făt-Frumos nu-l mai putea urmări.
S-a întâlnit cu balauri, care vroiau să-l oprească de-a merge mai departe, dar el se lupta cu ei și trecea mai departe, până ajunse la porțile palatului zmeului.
Acolo a scos sabia și a strigat zmeului să se înfățișeze și să se lupte, pentru ca domnița să aparțină celui mai tare.
Între timp zmeul ajunse tată de familie și era plecat la cumpărături, așa că i-a răspuns soția, prințesa Ralu, care de la balcon i-a vorbit:
-Du-te înapoi de unde ai venit, Făt-Frumos și lasă zmeul în pace, că nu vreau să cresc copilul singură și băiatul are nevoie de tată ! Mai ales că acum e plecat la cumpărături.
Dar Făt-Frumos nu se lăsă înfricoșat de femeie, fiindcă nu știa încă cine era și strigă mai departe:
-Du-te înapoi zgripțuroaico și cheamă zmeul la luptă ! eu am venit să salvez pe fiica lui Albastru-mpărat, prințesa Ralu. Dar dacă mi-o dă de bună voie, îi dăruiesc viața și mă mulțumesc cu răsplata împăratului.
Ralu se enervă că o făcuse zgripțuroaică, mai ales că el era cel urât și nu ea, și se răsti la el:
-Cum îndrăznești să vorbești așa cu o fiică de împărat? Se vede că de când nu mai muncea a devenit din nou insuportabilă. Eu sunt prințesa Ralu și m-am cununat de bună voie cu zmeul și rămân aici de bună voie. Ci pleacă înainte de a se întoarce zmeul, care te va face bucățele.
-Domniță Ralu, zmeul te înșeală, ți-a înțețoșat mințile să nu mai vezi realitatea. El a vrăjit totul numai ca să te țină la el. Vino înapoi la oamenii care te iubesc, vino cu mine, care mă topesc de dorul tău.
-Nu! a fost răspunsul prompt al prințesei.
-Dar te găsești într-un mare pericol. Vino dar cu mine, nu mai zăbovi de fel.
-Nu!
Făt-Frumos dacă văzu cu cine are de-a face, nu i-a venit să creadă, dar s-a hotărât să rămână. Ralu, ca să nu mai trebuiască să-i suporte urâciunea, a intrat din nou în cameră și a tras perdelele.
Atunci calul l-a povățuit să o răpească și el pe prințesă și să plece odată acasă!
Făt-Frumos n-ar fi fost Făt-Frumos, dacă nu ar fi rămas să lupte cu zmeul.
Dar a venit zmeoaica, muma zmeului, în vizită să-și vadă nepotul.
Făt-Frumos când a văzut-o a scos sabia și astfel a pornit lupta.
Ralu se uita pe fereastră și în gândul ei ar fi vrut să câștige Făt-Frumos, fiindcă soacra era extrem de rea și nu-i plăcea de loc de ea și la urma urmei era zmeoaică.
Așa că în timpul luptei, când zmeoaica era obosită striga către fereastră:
-Noră dragă și cu minte,
Fii deșteaptă și cuminte,
Adă-mi mie stropi de apă,
Că-ți las împărăția toată.
Dar Ralu nu asculta de ce zicea baba și nici nu-i ducea apă, fiindcă de va muri, împărăția îi va ajunge oricum ei.
Iar dacă striga Făt-Frumos:
-Domniță, domniță,
Dalbă copiliță,
Stropi de apă de-mi vei da,
Eu acasă te-oi ducea și nevastă te-oi făcea.
La asemenea perspective, prințesei i se făcea mai tare lehamite și nu-i ducea nici lui apă. Așa că lupta s-a dus fără nici un ajutor din afară, o luptă dreaptă și lungă. Zmeoaica pierdea capete, unul după celălalt, în timp ce Făt-Frumos era ars cu foc, tăiat, mușcat, trântit, scuturat, împuns, vai de el. Dar până la urmă el a câștigat lupta. Când a murit zmeoaica o parte din vrajă s-a rupt și prințesa s-a pomenit într-o peșteră rece și neprimitoare, fără pietre prețioase și fără nimic de lux; nici urmă de mobilier încrustat și bibelouri; candelabrele de cristal, argintăria au pierit fără urme. Nici măcar caleașca nu a mai rămas.
S-a pomenit cu pruncul în brațe, doar în hainele ei țărănești colorate și nimic mai mult.
Atunci Făt-Frumos a venit la ea și i-a spus cu drag:
-Acum mă crezi? Vino cu mine acasă.
Dar Ralu încă nedumerită vroia desigur unele explicații:
-De unde ai știut de vrajă ?
-Fiincă toți zmeii fac vrăji, înșeală fiicele de împărat, spuse Făt-Frumos grav. Eu știu din ce-am văzut până acum în viața mea să-ți dau o mulțime de exemple. Toată puterea lor este înșelătorie. Trebuie să trăiești realitatea.
Atunci Ralu și-a amintit de mirele ei, de dragostea părinților, de anii grei de la han, dar și plini de viață și experiențe bune. A zâmbit. Dar copilul a început să plângă de foame și și-a adus aminte de el. Totul să fie o minciună?
Zmeul, care până acum n-a apărut de teama lui Făt-Frumos, la plânsetul copilului s-a răzgândit, fiindcă îi era frică pentru viața acestuia și a venit ca vântul.
Făt-Frumos scoase sabia și s-a pregătit de luptă, dar Ralu se puse între ei, cu copilul în brațe și le ținu o predică de câteva minute. Aici câteva puncte:
-Copilul are nevoie de tată; dar tata e un zmeu cu nouă capete, atrase înțelepțește atenția roibul lui Făt-Frumos, la care toți ceilalți întoarseră mirați capul, respectiv capetele, înspre el.
-Toți bărbații sunt la fel, și domnița trebuia să recunoască încă, ceva ce nu a mai rostit cu voce tare, că amândoi erau la fel de urâți.
-Bărbații nu au în cap decât lupta, indiferent de ce zic femeile lor.
-Era nemulțumită, fiindcă zmeul o mințise în prealabil și acum ar fi trebuit să trăiască într-o peșteră, un loc mai greu de suportat, chiar decât casa țărănească de unde a fost răpită.
-Că nu mai știa ce e și nu real.
-Că să tacă toți din gură cât timp vorbește ea.
-Că nu știe ce hotărâre să ia în cazul de față. Ș.a.m.d.
Atunci zmeul, care de fapt era de felul lui timid, curajul lui pierindu-i odată cu mama, ca să-i facă hotărârea mai ușoară prințesei, dar eu cred că a vrut mai degrabă să se scape de ea, i-a deschis ochii să vadă întrega realitate. Și realitatea era că copilul era și el un zmeu; corcit, dar zmeu!
Așa că Ralu a renunțat imediat la primul principiu, doar puțin schimbat, zicând că ea nu putea să mai fie mamă unui asemenea monstru pe care îl aruncă direct în brațele nenumărate ale zmeului și se adăposti, nu fără groază, la pieptul de bărbat a lui Făt-Frumos.

Întâlnirea s-a terminat de data aceasta fără vărsare de sânge, Făt-Frumos își umpluse înainte sacul cu capete de balaur și nu mai avea loc pentru altele, și au plecat cu toții în drumul lor.
Zmeul a zburat cu copilul său spre apus iar Făt-Frumos și domnița, care ședea desigur singură pe roibul năzdrăvan, au pornit spre răsărit, spre împărăția lui Albastru-mpărat. Pe drum cei doi s-au împrietenit și au purtat conversații interesante. Făt-Frumos a povestit prințesei aventurile lui, iar prințesa povestindu-i patimile ei, începând cu fuga ei de-acasă și mai ales frica de a sta căsătorită cu el. Dar așa de-aproape nu-l găsea deloc urât și se mira cum de-a fugit atunci de el. Poate că a fost prea tânără și n-a vrut să-și petreacă viața în altă colivie, adică de a se căsătorii prea repede.
În cele din urmă au ajuns la granița cu pământul și acolo s-au întâlnit cu mirele și cu sătenii ceilalți. Prințesa și-a adus atunci aminte că era căsătorită cu acel țăran. A suspinat din greu a închis ochii și s-a lăsat sărutată, de feciorul care a așteptat-o cu mult dor.
Făt-Frumos a fost primit cu dragoste și ovații de toată lumea, fiind eroul lor național, mai presus decât împăratul și cu toții vroiau să-l vadă înscăunat, cu fiica de-mpărat dar, aceasta era deja măritată, așa că nu știau cum să gândească și să-l răsplătească pe Făt-Frumos cum se cuvine.
Tot alaiul s-a pornit spre palat și toți o țineau într-o veselie și-o bucurie, adunând cu ei o mulțime de oameni în drumul lor cu lăutari și chiote și dansuri și strigături.
Vestea salvării fiicei celei mici ale împăratului a ajuns repede până la palat și a fost pregătit un ospăț mare în cinstea lui Făt-Frumos și a domniței Ralu.
Împăratul chiar se pregătea să predea împărăția în favoarea unui om destoinic , cum era Făt-Frumos, cu toate că miniștrii lui l-au informat de cuvântările periculoase ale acestuia, ridicare la răzmeriță, încă înainte de a pleca în căutarea prințesei.
Dar împăratul le-a replicat, că e vremea pentru orânduiri noi, mai tinerești, așa cum crede tineretul de cuviință și el e convins că un om așa de destoinic cum este Făt-Frumos nu poate decât să facă ceva pentru binele poporului și nu invers.
Miniștrii s-au retras, dar pe ascuns s-au hotărât cum să se scape de Făt-Frumos.
Cu toate că au discutat mult, nici care din ei nu a observat un lucru foarte simplu: Domnița Ralu era deja căsătorită cu George, flăcăul, care acum nu se mai dezlipea de prințesă, mai ales că se aștepta la un câștig din partea împărăției.

Așa de încurcate fiind treburile, alaiul a ajuns în sfârșit la palat și fiecare aștepta hotărârea împăratului. Toți așteptau de fapt, ca prințesa, obosită după acea lungă călătorie să se arate, fiindcă a dispărut în iatacurile ei de două zile.
A treia zi Ralu apăru, îmbrăcată în albastru, alături de George în sala tronului. Lumea se îmbulzea în curte să vadă ce se întâmplă, fiindcă în sală erau lăsați numai cei cu ranguri și funcții înalte la curte. Paharnicul era fiu de țăran, dar lumea de la curte s-a obișnuit cu el și nu l-au mai luat în considerare, mai ales că era zilnic în pericol de moarte, destinul fiindu-i deci pecetluit.
Împăratul și împărăteasă ședeau în jilțurile lor, înconjurați de cele nouă fiice, de miniștrii și doamne de onoare, Făt-Frumos era și el la dreapta tronului, între ascunșii intriganți, care așteptau, cu pumnalul în mână, cum decurg lucrurile.
Dar George a schimbat prin simpla lui prezență totul, așa că pumnalul a fost în cele din urmă ascuns în teacă: George a fost surpriza întâlnirii, factorul necunoscut, dacă vreți palma, destinul care juca o festă providenței, fiindcă George era mirele domniței!
Împăratul, nedumerit a chemat să fie adus preotul satului, care i-a cununat. Acesta fiind în curte alături de soacra care-și frământa mâinile din cauza lui George, odorul ei, a fost putut aduce imediat în fața împăratului și a mărturisit adevărul.
Împăratul trebuia să ia o decizie. Se făcuse o liniște de mormânt. Împăratul se uita când la Făt-Frumos, când la Geoarge. Nici o mișcare. Tensiunea crește. Făt-Frumos s-adovedit demn de-a fi împărat și chiar împăratul și-a dorit acest lucru, dar George era soțul legitim. Ce era de făcut?
Sudoarea a început să curgă pe tâmplele cărunte. Domnița Ralu privea când la tatăl ei, când la Făt-Frumos, când la George, care nu clipea deloc, ci parcă aștepta, sigur de el, victoria. În momentul acela, Ralu și-a dorit să fie alături de Făt-Frumos, eroul ei, care a dovedit mai mult ca oricare, calitățile pe care și le-a dorit de la un bărbat.
Se uită în direcția lui și ochii lor se întâlniră, ca două fulgere, și în acel moment și-au mărturisit, au înțeles, că se iubesc.

În acel moment a urmat verdictul, care însemna despărțirea lor pentru totdeauna. Împăratul l-a proclamat pe noul împărat: George!
Nu s-a auzit nici un sunet. Poporul a tăcut numai soacra a sărit în sus de bucurie și înăuntru miniștrii intriganți. Zarurile au fost aruncate.
În tumultul care a urmat, Făt-Frumos s-a retras prin mijlocul mulțimii și s-a făcut nevăzut. Noii suverani au fost încoronați. În zadar privirile noii împărătese îl căutau pe cel iubit, fiindcă acesta deja plecase, cu coada între piciore. Împreună cu el plecase și majoritatea poporului din curte care i-a rămas fidel dar se părea că totul s-a sfârșit: speranțele poporului la o reformă pieriseră, cu toate că unul de-al lor a ajuns pe tron.
Mulți din popor așteptau însă schimbări și din partea lui George așa că mulți au rămas.
Ralu era furioasă, indignată și dezamăgită de Făt-Frumos fiindcă acesta a părăsit-o, n-a luptat de data aceasta pentru ea, doar fiincă ea nu era încă realistă, în timp ce Făt-Frumos era. Era pierdută. Niciodată nu simțise acel gol în suflet, nici măcar în castelul zmeului. Să fi fost aceasta iubirea? O iubire interzisă. Și din nou se afla în colivia de unde a fugit. Atunci și-a dat seama că ea nu fugise de Făt-Frumos ci de ideea unei căsătorii, care se va termina în spatele acestor ziduri albastre. Să înceapă de la început, să îmbrace din nou alte haine și să fugă de-acasă? Dar acum avea răspundere, era împărăteasă, ea a atins țelul cel mai înalt al femeilor din lumea și din vremea aceea. Ce era de făcut ?
Plimbarea alături de Făt-Frumos, în drum spre răsărit, când se întorceau spre casă, îi va rămâne ca amintire dragă toată viața. Dar chiar el a zis cu gura lui, să trăiască realitatea și nu visuri romantice, cu Feți-Frumoși și zmei, și realitatea era acum împărăția și... George.

A trecut iarăși un an și Ralu dăduse naștere unui fiu, George al doilea, un urmaș pentru tânărul împărat, care se bucura de toate bunurile de la curte. Miniștrii i-au devenit cei mai buni prieteni și, cum era fără expariență în treburile împărăției, lăsase totul pe seama miniștrilor, iar el ducea o viață de huzur, fără griji pentru el și pentru familia lui pe care a adus-o la palat.
Poporul tânjea după reformele care se încăpățânau să apară și dădea semne de neliniște. Soldați și jandarmi erau postați în toată împărăția pentru a menține pacea.
Făt-Frumos părăsise de mult împărăția și plecase în țara lui. Poporul se gândea la vremurile bune, când se veseleau pe seama lui, dar acum le părea rău și ar fi vrut să vină înapoi și să le-mbuneze puțin viața.
Ralu vedea ce se-ntâmplă în jurul ei, dar deși se certa cu împăratul din cauza comportamentului și neglijenței acestuia, nu putea schimba nimic. Se ocupa mult de copil.
Fostul împărat se ocupase și el între timp cu aflarea identității fiicei lui celei mici și pe ascuns a descoperit, că Ralu nu era fiica lui ci a paharnicului, care era fiu de țăran de altfel. Era hotărât să o răstoarne pe Ralu de la putere și pe George desigur și să încoroneze pe altcineva, Făt-Frumos nefiind disponibil.
Dar miniștrii au prins de veste, așa că pumnalul destinat lui Făt-Frumos l-a asasinat pe bătrân.
Totul ar fi decurs în felul acesta mai departe, dacă George ar fi tăcut din gură. Dar George a vorbit.
I-a spus împărătesei, în beția lui familiară de după-masă, că și ea era fiică de țăran, ca și el, din cauza aceasta ei se potrivesc de fapt, un lucru care îi fusese de la început clar, dar în care nu avusese certitudine.
Disperată, Ralu o căuta pe singura persoană capabilă să-i spulbere aceste calomnii, pe împărăteasa-mamă, dar aceasta a mărturisit, că paharnicul ar fi tatăl ei adevărat, fiindcă acu douăzeci de ani era frumos și mai sănătos ca fostul împărat, să-l ierte Dumnezeu.
Ralu se simți trădată și încă odată i se păru cum cade dintr-un vis într-o altă realitate, mai dură, mai crudă. „Care e realitatea sau câte trebuie să aflu ca să ajung într-adevăr la realitate? Unde e realitatea ?”, se întreba ea pe bună dreptate
Se simțea pierdută. Nu va mai avea nici un cuvânt în fața miniștrilor, care ruinează țara, fiindcă ea nu e fiică de împărat, e un nimeni. Era cu adevărat pierdută.
Pentru a doua oară a schimbat îmbrăcămintea albastră cu una de rând, și-a luat copilul și a plecat în căutarea lui Făt-Frumos.

Făt-Frumos a fost ușor de găsit, fiindcă locuia într-un castel singuratic, de nefamiliști, și se ocupa cu scrisul memoriilor, pe care apoi i le citea roibului său, care nu avusese parte de primele aventuri; totuși lui Ralu i-a trebuit câteva luni până să-l găsească. Tot în această ocupație l-a găsit împărăteasa, cu pruncul la piept, ceea ce o provocă la un sănătos și eliberator hohot de râs, primul după multă vreme.
Întimidat, Făt-Frumos, care se rușina dacă era prins că vorbește cu un dobitoc, deveni roșu în obraz, fapt pe care Ralu l-a înțeles greșit, crezând că e vorba de dragostea feciorească a lui Făt-Frumos pentru dânsa.
Ralu nu mai așteptat ci i-a spus francu-n față:
-Am fugit din țara mea și vreau să trăiesc cu tine.
Făt-Frumos, sceptic ca întotdeauna și încet în fapte, fiindcă trebuia mai întâi să gândească, să compare atributele cu adverbele și subiectul cu afirmația, lucru care îl făcuse întotdeauna și din cauza căruia n-a putut să ajungă la acțiunea spontană de-a se căsători, cum ziceam, n-a răspuns imediat ci a cântărit situația. Dar fiindcă și Ralu avea acum o grămadă de timp la dispoziție, nu-l părăsi, cum au făcut de obicei femeile nestatornice, ci așteptă cu multă răbdare ca bărbatul din fața ei să spună odată ceva. Făt-Frumos era măgulit de ofertă și ar fi acceptat imediat, dacă nu ar fi fost unele mici neclarități:
-Îi era frică pentru pirderea libertății de-a colinda hai-hui în căutare de zmei
-Nu era convins că vrea să fie tată, mai ales că acel copil era al unui străin
-A trecut deja de perioada îndrăgostitului și mai întâi trebuia să gândească
-Era timid
-Era dezorientat de o femeie, care se pare că știe ce vrea
-Nu vroia să ajungă sub papuc, ș.a.m.d.
Fiindcă a găsit mai multe argumente negative decât pozitive a spus:
-Nu !
-Dar te iubesc, a spus sincer împărăteasa.
-Nu ! a repetat Făt-Frumos, și aceasta din mai multe motive.
Desigur nu i-a spus adevăratele motive, ci:
-Tu ești căsătorită, ai un copil cu un împărat !
-Cu un țăran, îl corectă calul, ridicând sprâncenele blonde.
-Ai responsabilitate pentru țara și poporul tău, continuă Făt-Frumos fără să se lase întrerupt, ar însemna că vom trăi în păcat. Toată lumea ne va arăta cu degetul; el știa din experiență cât de umilitor e acest lucru.
-Da, acceptă supusă Ralu, dar eu nu pot schimba destinul poporului meu, ci numai tu !
-Eu nici în țara mea nu pot schimba destinul poporului ...
-Da, îl întrerupse Ralu, sigură pe sine, fiindcă nici-un profet nu este acceptat în propria lui țară.
Lui îi plăcu replica, rapidă, corectă, înțeleaptă, zdrobitoare, mai ales că era un citat dintr-un text religios atât de important și de autoritar, care-l lăsă pe el acum fără replică, ceea ce nu era de mirare, fiindcă gândea încet.
Făt-Frumos, care se lăsa doar cu greu convins, încă stătea pe gânduri. Se simțea îmbătrânit și cu greu ar mai fi vrut să se urnească din castelul lui, darămite când i se cerea să meargă la război.
Văzându-l nehotărât, Ralu adăugă cu foc:
-Poporul e asuprit de miniștrii corupți și de un împărat căruia nu-i pasă de nimic în afară de orgii și bancheturi, lăsând hățurile împărăției fără control. E un haos !
-De ce nu iei atunci tu hotărâri ? fusese întrebarea pe care o așteptase Ralu deja de mult cu frică.
-Adevărul este că eu nu am nici-o autoritate față de nimeni în palatul Albastru., zise rar și melancolic.
-Față de mine ești foarte autoritară, îi replică Făt-Frumos, surprins și el de repeziciune.
-La mijloc este o poveste mai lungă... spuse timid Ralu.
Făt-Frumos nu zise nimic, ci așteptă ca Ralu să ia singură o hotărâre. Ea începu:
-Între noi nu a fost niciodată nimic ascuns, de aceea îți voi spune adevărul. Apoi, cu o voce tremurândă spuse următoarea propoziție rapid, fără răsuflu:
-Eu nu sunt fiică de împărat ci fiica paharnicului.
Apoi răsuflă ușurată, ca și cum s-ar fi scăpat de o mare povară.
Făt-Frumos tăcu, din nou, și cântări situația. Asta ar însemna, gândea el, folosind cuvinte mai puțin literare, că Ralu nu e de sânge împărătesc, asta înseamnă, că cel mai mic funcționar, de neam nobil, poate să o umilească, asta însemna că ea nu are nimic de spus în palat, ceea ce mi-a spus deja cu gura ei. Dar ce-i de făcut, gândi el mai departe, ce se va întâmpla cu împărăția albastră ? Și Ralu ?
Între timp Ralu conversase cu roibul lui Făt-frumos, fiindcă a început să se plictisească.
Făt-Frumos a luat apoi cuvântul:
-În cazul acesta, a spus el solemn, vei rămâne cu mine la castel. Despre împărăție, însă, trebuie să mă mai gândesc.
Încă să mai gândești, gândi Ralu puțin furioasă, dar nu avea de ales, așa că spuse:
-Dar eu nu pot să rămân cu tine, doar fiindcă acum știi adevărul despre mine și ți-e milă de soarta mea.
De data asta însă Făt-Frumos răspunse imediat, fiindcă a simțit ceva în el ce i-a spus, că dacă nu zice ceva repede o va pierde și pe asta:
-Eu vreau să stai cu mine fiindcă te iubesc, ești singura femeie pe care am iubit-o vreodată și mi-am dorit dintotdeauna să fii a mea. Tu însă m-ai găsit urât și tot timpul ai fugit de mine. Între noi nu au existat alte granițe decât cele impuse de tine. Eu te iubesc fără condiții, de aceea, dacă și tu mă iubești atunci trebuie să fim împreună.
Era, el, Făt-Frumos, încet, dar acum Ralu a fost din nou convinsă de calitățile lui umane, cinstite și, punând copilașul într-un loc ferit, i-a sărit în brațe.
De-atunci au trăit amândoi fericiți, netulburați de nimeni și nimic. Micuțul George a primit toată dragostea cuvenită unui copil inocent și pe lângă aceasta încă un frățior așa că toți erau mulțumiți.