# . ALLEGRO

Întîi a construit pianul. Nu după planurile lui Bartolomeo Cristofori, ci după o idee care îi venise într-o dimineață clară de primăvară tîrzie cînd, cocoțat pe o stîncă, asculta muzica vie intonată de crengile brazilor răvășiți de vînt.
Pe pămîntul uscat de secetă, în argila crăpată de culoarea portocalei, a trasat, folosind vîrful unui cuțit, conturul unui patrulater cu lungimea de trei metri și șaizeci de centimetri, dublul înălțimii sale în clipele de detașare, și lățimea cam de un metru și douăzeci de centimetri, un perimetru suficient de comod în care liniștea să se poată odihni, căci muzica acelui instrument avea să fie edificată din tăceri. Pentru cutia pianului, a comandat unui tîmplar, care primea lemn din Ibagué, districtul Valle de Cauca, o duzină de scînduri subțiri de palisandru. „De ce tocmai din Ibagué?”, l-am întrebat și un zîmbet șiret i-a acompaniat vorbele :
„Știe orișicine, că dacă nu e tăiat chiar în locul unde Rio Vaupes se varsă în Ucayali, palisandrul nu e bun pentru instrumente muzicale!”
Am priceput că în prima octavă a pianului său se vor contopi liniștea catifelată și amenințătoare a nopții din junglă, răgetele jaguarilor și clevetitul vesel al papagalilor ara.
A șlefuit răbdător scîndurile care miroseau încă a trandafir, deși erau tăiate cu mult timp în urmă, chiar cu mîna lui, zi de zi vreme de aproape un an. Cînd a terminat, cutia lucea roșcată ca pielea candidatelor la Miss Venezuela, iar falangele lui aveau nuanța palisandrului.
În al doilea an a plecat la pescuit. Fiecare dintre noi, în copilărie, a aruncat undița într-o gîrlă, iar dacă a prins vreo vietate, s-a lăudat celorlalți, de parcă-l harponase pe Moby Dick. El însă a plecat să pescuiască broaște țestoase, singurul material din care putea construi placa de rezonanță a pianului său, era carapacea unei țestoase uriașe, așadar în a doua octavă se vor așeza cuminți, zgomotul ritmic al valurilor,respirația calmă a brizei și cîntecele nevestelor de pescari. Nu l-am văzut vreo zece luni, cînd s-a întors părea îmbătrînit, bărbia nerasă și tîmplele scobite de longilin erau parcă presărate cu sare, dar în bagaje căra o carapace uriașă de baga, verde-oliv, cu desene romboidale cafenii.
Pentru ciocănele și călușul în care sunt prinse corzile, a folosit numai lemn de catuaba. De ce? Nu ați știut că esența de catuaba e leac la oboseală, anxietate și crește libidoul? A treia octavă va ofta ca virginele în noaptea nunții, va geme ca toate curvele din Cali laolaltă și, languroasă, va cînta liniștea iubirii eterne.
Cînd a renunțat la pîsla obișnuită, folosită de toți constructorii de piane cunoscuți pentru învelirea ciocănelelor, și-a rugat toți prietenii să-i dea meșe din părul femeilor cu care se culcaseră, ca să țeasă din ele un fel de pîslă de amor. Mie, ciudat, nu mi-a cerut nicio șuviță!
Pentru corzi a topit douăsprezece iconițe de argint înfățișînd-o pe Sfînta Madonă din Cumaná și în a patra octavă se vor auzi glasuri de îngeri, lacrimi de sînge și mirosul oțetului de pe cruce.
Cînd a ajuns la clape, mi-a cerut ajutorul. Cele negre vor fi bineînțeles din abanos, dar fildeșul nu putea fi unul banal. I-am sugerat colți de mamut, femur de Tyranosaurus rex sau orice alt os exotic, dar a rîs amar și m-a privit, atunci m-a privit pătrunzător și a rostit cu amărăciune:
„Vezi, nici tu nu înțelegi ce muzică vreau să compun și să cînt !”
Pînă la urmă pentru clapele lui nemaipomenite a făcut un lucru groaznic: a furat din cripta capucinilor de la Evora mai multe oase. Cum va suna oare a cincea octavă: ca un recviem, ca liniștea rugăciunilor sau ca țipetele exorcizaților?
Cînd a terminat de șlefuit și clapele, cu orele curgînd în Ora pro nobis, trecuseră deja trei ani lungi de cînd se apucase de lucru.
Nu știa cu ce fel de cuie să-și îmbine lucrarea și zile întregi îl vedeam pe gînduri, așezat lîngă scheletul neasamblat. Credeam că se roagă, dar el doar se gîndea la blestematele acelea de cuie și cînd l-am întrebat ce face acolo, și-a ridicat fruntea traversată de trei rînduri de riduri paralele:
„Știu de unde să fac rost de cuie! Voi merge în Macondo!”
„Nu, nu vei avea curajul...te rog, nu fă asta!”
L-am văzut îndreptîndu-se, umbră obosită, spre bancul de lucru unde își ținea sculele. Mi-a arătat un ciocan obișnuit a cărui coadă era înnegrită de vechime:
„Anticarul care mi l-a vîndut, se jură că e cel pe care l-a folosit Aureliano...”
„ N-are rost, am spus, tot vei face așa cum vrei tu!”
Din nou a lipsit, de data asta mai mult timp decît mi-am închipuit. De fapt, aproape uitasem că l-am cunoscut și că i-am fost iubită, dar în cele din urmă s-a întors. Orașul începea să arate cu totul altfel decît îl revedeam în pozele din copilărie, iar el gîrbovit și slab, cu părul rar în dezordine, cu un borsalino vechi și ponosit pe creștet, cu pomeții de culoarea humei, bărbos și murdar a bătut la ușa mea într-o seară. Nu l-am întrebat nimic, nu mă mai interesa din ce a confecționat afurisitele alea de cuie și el a spus doar atît:
„Pianul meu e gata”!
L-am invitat să intre și am stat de vorbă în bucătărie, în timp ce din vechiul meu ibric, pe care-l aveam din adolescență, mi-l pusese mama în bagaje cînd plecasem, valsau aburii aromați. A ridicat mirat sprîncenele, nările i-au fremătat încîntate, doar un campesinos poate recunoaște aroma de cafea care crește pe coasta verde a muntelui în apropierea frunzei perfide de coquita. Multe nebunii am făcut în viață, dar de otrava albă, credeți-mă, nu m-am atins niciodată.
Luna răsărea albă, curioasă, ca burta lată a unui pește aruncat pe prundiș. L-am întrebat ce va face cu pianul și mi-a spus că era tot acolo în dugheana aceea dărăpănată în care își instalase atelierul. Nu mai sculpta de mult, iar în lipsa lui, pereții se dărăpănaseră, lemnăria putrezise, iar prin țiglele sparte se scurgea apa ploilor pe carcasa de palisandru lustruit.
„ Voi cînta, spuse cu ardoare juvenilă în glas, voi cînta așa cum nimeni nu a cîntat vreodată!”
„Brahms, Chopin, Mozart sau Liszt...?”
Știam că e afon, habar nu avea să fredoneze vreo melodie, era printre puținii bărbați de pe la noi care nu ciupise, nici măcar o dată în viața lui, corzile unei chitare.
A rîs, întinerit brusc de sclipirea amintirilor, regăsind în sunetul hohotitului ceva din fața lui trecută:
„Voi cînta muzica mea”!
Da, pînă la urmă l-am văzut: e cel mai năstrușnic instrument muzical inventat vreodată. Semăna mai curînd cu un animal ciudat, pentru că avea niște aripi ample din pergament, întinse pe o osatură subțire de oțel, iar în locul unor picioare obișnuite de pian, el sculptase cariatide, șerpi și himere cu chip de yagua mayași, totul în lemnul dur al nucului de Pará.
„De ce aripi..” l-am întrebat sugrumată de neliniște, întrebîndu-mă care dintre noi doi înnebunise, el care construia monștri muzicali, sau eu, care venisem să-i văd „Pianul”!?
„ Cum vrei altfel să se aștearnă tăcerea, decît pe aripi de pergament...și să știi că e pergament veritabil, piele de vițel preparată după rețeta străveche din Pergam..!”
Șoldurile ciudatului animal muzical aveau curburi seducătoare, carnea lemnului de palisandru, ce păstra încă mirosul inconfundabil de trandafir fezandat, era modelată cu duioșia sculptorului îndrăgostit de formele lui din vis, mai mult decît de materia tangibilă. Capacul ridicat ca o gură știrbă, nu era capacul unui pian ci poate cocoașa unui sicriu, sub care luceau corzile, nu încrucișate sau paralele, ci întrețesute haotic într-o rețea, ba trapezoidală ba rombică. Această încîlceală de fire metalice era percutată de ciocănele cu chip de îngeri, femei, papagali sau jaguari care se mișcau sub acțiunea unui angrenaj cu roți dințate, balansiere, axe canelate și șuruburi nenumărate.
Am ieșit repede, invocînd lipsa de aer dinăuntru, dar în fiecare fibră a corpului îmi tremura mila, se cuibărea teama ca nu cumva să nu mă pună să-i ascult muzica, dacă grozăvia aceea ar putea scoate acorduri din pîntec.