Lumea copilăriei este cea mai mare lume din lume. Ea nu are granițe. Niciun copil nu poate spune de unde începe și unde se termină lumea copilăriei sale.
Este lumea în care se visează, lumea în care se zâmbește și se joacă. Este lumea inocenței și a fericirii.
Ea este pretutindeni unde există copii și părinți care le pot clădi și apăra această lume. Cred că toți copiii au dreptul să trăiască în lumea copilăriei, adică să fie fericiți.
După fiecare vacanță de vară, cea mai mare vacanță, copiii se reîntâlnesc cu mare bucurie. Să se vadă și să își povestească unul altuia în ce mod au petrecut timpul. Unii au fost cu părinții la mare sau la munte. Cei mai norocoși, au fost chiar în alte țări. Alții au fost la bunici, în comune și sate, în diferite colțuri ale țării.
Sunt copii care au mers în excursii în fiecare zi, alții la iarbă verde și la pescuit, cu părinții ori bunicii lor. Sunt și copii care au fost în tabere organizate de școală.
Fiecare are ceva de spus, de povestit. Și pentru fiecare copil vacanța petrecută de el i se pare că a fost cea mai frumoasă.
La început vorbesc aproape toți odată și nimeni nu ascultă. Nici nu poți înțelege ceva. După ce se mai liniștesc și bucuria revederii a primit toate exclamațiile și bătăile din palme, încep să povesteasca. Mai întâi, în grupuri mici, apoi în grupuri din ce în ce mai mari.
După ultima vacanță de vară, eu le-am povestit impresiile mele de la mare. Mi s-a părut că am stat multe zile acolo, pentru că mi-a plăcut foarte mult și am plâns puțin când a trebuit să plec. Am ascuns faptul că a fost prima oara când am văzut marea. Ca să creez impresie! Mai ales că alții o văzuseră deja de câteva ori și vreo doi au fost chiar în străinătate. Mai târziu mi-a părut rău că am mințit și am recunoscut. Câțiva au râs de mine, dar nu s-au supărat și mi-au înțeles emoțiile și bucuria…
Când am ajuns aproape de țărm, unde începea o fâșie mare de nisip ce se cheamă plajă, am ramas înmărmurit.
Marea era o întindere de apă așa de mare, că nu-i vedeam malurile. Iar apa nu era nici neagră, după numele mării, nici albastră, după cum învățasem la școală. Era un amestec de culori. De la albastru deschis până la aproape negru. Și se vedeau în larg valuri mari, uriașe, care se alergau fără odihnă.
După ce mi-am revenit din surpriză, am alergat prin nisip spre apă ca să o pipăi, să o miros și să o mângâi. Vroiam să îmbrățișez marea. Nu mai auzeam vocile părinților care îmi strigau să nu intru în apă. M-am oprit doar când am ajuns acolo, în margine, unde apa se oprea înspumată pe nisip.
O mulțime de mărgele de apă și spumă albă se retrăgeau către larg. Iar eu, de teamă că nu le mai văd, am alergat după ele să le prind. Nu le-am prins, dar altele au venit către mine în mare viteză și s-au săltat până peste glezne în mii de picături și m-au udat. M-am speriat. Nu doar că am simțit deodată umezeala, dar se întâmplase totul neașteptat de repede și am simțit cum nisipul îmi fuge de sub picioare. Cred ca am țipat și am alergat către înapoi. Ei, vorba vine că am alergat. Mai mult m-am târât pentru că
m-am împiedicat și am mers pe genunchi și pe mâini, ca un cățel pe patru labe!
Părinții râdeau și au strigat tare la mine că, daca tot m-am udat, să mă întorc, că nu se întâmplă nimic rău acolo unde este apa mică. Încurajat și destul de rușinat, m-am întors exact când un alt val a venit vijelios către mine și s-a săltat până la genunchi. Eu, cuprins de teamă, iar am țipat și am fugit.
Mai apoi, după ce am observat atent mișcarea valurilor, am încercat să mă apăr cu mâinile, dar apa mi-a trecut printre degete. Când am dus mâinile să mă șterg pe față de picături, am simțit că apa este sărată. Nu-mi venea să cred, deși știam că așa trebuia să fie. Și iar am dus mâinile pe buze și am simțit apa mai sărată.
În prima zi m-am obișnuit cu marea și am încercat să înot. Acum pot să afirm că este cât se poate de simplu. Pentru că, fiind foarte sărată, apa te ține deasupra dacă miști mâinile și picioarele. Nu oricum se mișcă brațele. În anumită ordine, rar și vârtos. Era mai greu că inotam unde era apa mică și uneori, când se retrăgea în larg, atingeam fundul mării cu burtica. Nu aveam voie mai departe, chiar dacă doream să ajung la geamanduri. Ele sunt acolo unde apa este mai adâncă decât înălțimea unui om mare. Mai târziu, tata m-a învățat să fac pluta. Adică, fără să mișc brațele și picioarele, întins bine pe spate, cu brațele întinse pe lângă trup și cu bărbia ridicată, pluteam pe apă legănându-mă odată cu mișcarea valurilor în sus și în jos.
Am stat cu părinții la hotel, dar tata a luat și cortul. În unele nopți, după ce ne plimbam prin alte stațiuni, rămâneam noaptea în cort. Eu nu aveam putere să înalț și să fixez cortul, dar îmi ajutam părinții. Le dădeam în mână ceea ce îmi cereau ei. Ba o sfoară, ba un țăruș de fixare sau un ciocan și eram grozav de mândru că făceam și eu treabă ca oamenii mari. Aproape că știu de acum să instalez singur cortul.
Seara, îmi venea foarte greu să adorm. Ascultam până târziu vaierul valurilor mării când năvăleau și se spărgeau la țărm. Parcă îmi spuneau mereu câte o poveste despre nașterea și viața lor.
Îmi povesteau despre drumul parcurs de ele, despre pești și despre alge. Îmi spuneau despre vapoare și corăbii, despre pirații mărilor și oceanelor și despre porturile în care se odihneau acestea. Și adormeam așa, iar dimineața nici nu știam dacă poveștile mi le spuneau ele ori le visam eu…
Într-o zi, în stațiunea numită Costinești, am întâlnit un grup de copii din alte țări ale Europei. Erau din Franța, Italia, Spania și altele, nu mai țin minte. Doamna care era cu ei ne-a ajutat să vorbim între noi. Ea cunoștea multe limbi străine.
Copiii mi-au povestit că au și ei mare la țara lor. Că era mai albastră decât a noastră. Adică nu era așa de adâncă. Se spune că dacă este foarte adâncă marea, apa se închide la culoare.
Am făcut multe căsuțe și castele din nisip. Fiecare după cum văzuse castelele din țara lui. Mai târziu, am jucat fotbal pe plajă. Este foarte obositor, pentru că pe nisip se aleargă greu. Se înfundă piciorul până la gleznă și te obosește în felul acesta.
Toți copiii erau ca mine. Parcă ne cunoșteam de foarte mult timp. Erau prietenoși și ne-am jucat toată ziua împreună. Doar la masă ei au mers la o cantină-restaurant și eu am mers cu părinții mei la o pensiune. Așa se numea acolo locul în care am mâncat.
Ne înțelegeam prin gesturi și din priviri și râdeam din orice. Uneori intervenea doamna aceea și traducea întrebările și răspunsurile noastre. Pentru că eram curioși toți și ne întrebam și povesteam despre școală și orașul nostru, al fiecăruia.
Am rămas prieteni buni și poate că ne mai întâlnim. Ne-am dat adresele și trebuie să le scriu.
Am să le povestesc traseul de întors acasă. Le scriu și despre concursurile noastre de aici, din școală și din municipiu. Cred că am să învăț foarte bine limba engleză, ca să pot comunica mai ușor cu ei. Aproape toți cunoșteau limba asta și se puteau înțelege.
Dar, despre asta, am să vă povestesc în altă zi. Acum trebuie să-mi fac lecțiile pentru mâine.
Ufff! Este frumoasă lumea copilăriei, dar trebuie să mai și învățăm. Chiar dacă nu întotdeauna avem chef să facem asta. Dar trebuie!