# . INTERMEZZO.

Nu, nu puteam să cred ceea ce-mi spuneau prietenii, toate vorbele veninoase pe care mi le murmura Mario de fiecare dată, cînd înrăit de alcool trasa dungi cu degetele cleioase de rom, printre cercurile lăsate de pahare pe luciul mesei.
„ Fata asta e nebună, te iubește, dar e nebună de legat și o să te înnebunească și pe tine cu visele ei stupide!”
„ Și ce dacă e așa,îi răspundeam sigur pe gîndurile mele, vom fi singurii nebuni din metropolă?”
Percepeam tot ceea ce era în jurul meu ca insignifiant, caraghios, oamenii, clădirile, străzile, mașinile, platanii secătuiți de smog, parcă totul se micșorase, iar secundele, minutele, orele pe care le petreceam cu tine curgeau prea repede. Nu-mi ajungea timpul să te iubesc, iar cînd ne despărțeam, îmi compuneam în minte clipele reîntîlnirii, fiindcă ai pătruns în sîngele și în carnea mea ca un drog misterios, fără antidot. Oricît de mult îmi lipseai, amînam însă momentul acela tranșant în care trebuia să mă hotărăsc să-mi părăsesc baraca plină de vise, să las neterminată himera și să trăiesc tot timpul alături de tine.Într-o seară, știind că mă aștepți în camera unde ne gustasem prima dată sîngele, am lăsat deoparte dălțile și scîndura pe care o încrustam și plin de sudoare cu talaș parfumat în păr, m-am grăbit să ajung la tine.
Erai tristă ca o zi neterminată de scăpărarea luminii, ca o noapte lipsită de stele și am știut imediat ce vroiai să-mi spui.Þi-ai mușcat cu nervozitatea buza inferioară, gestul acela îmi dădea fiori de tandrețe de fiecare dată și vorbele au început să mă izbească, grindină însuflețită lovind pielea tăcerii mele.
Cînd ai terminat de vorbit, eu stăteam tot acolo, într-un colț, cu scaunul în echilibru pe picioarele din spate. Þi-am privit ovalul cald al feței, buzele cărnoase și am simțit o dorința aproape dureroasă să-ți ating părul, mătase de întuneric:
„ În fiecare seară îmi repet în gînd adresa, ora și locul unde urmează să ne întîlnim și în fiecare dimineață mă trezesc cu spaima că le-am uitat”
„ Ar trebui să te muți la mine și atunci scapi de angoasa de a mă pierde în furnicarul metropolei”
M-am clătinat, scaunul fugea de sub mine, sau podeaua se mișcase și echilibrul instabil pe care-l gustam în mușchi, ca plăcerea unui salt în gol, se nărui. Aveai dreptate și atunci, în acel moment nu știam ce greșeală de nereparat eram pe cale să fac. Așa sunt femeile, pot îndura privirile noastre pofticioase spre fundurile sau coapsele trecătoarelor, flirturile la petreceri, chiar și paturile cu cearșafurile mototolite într-un mod suspect, dar uneori un amănunt, un lucru mărunt care nouă ni se pare neînsemnat, le zdruncină încrederea în iubire.
Trebuia să sar în picioare, să izbesc scaunul de podea și să te cuprind în brațe strigînd: „întotdeauna", dar eram sfîșiat între himera de a construi instrumentul perfect al muzicii interioare și dragostea pentru trupul tău. În minte îmi pluteau doar gîndurile lui Uruque, șamanul guajiro, șoptite noaptea lîngă un foc timid:" Rănile se vindecă mai devreme sau mai tîrziu, dezamăgirile femeii niciodată!"
Tu ți-ai terminat de fumat țigarea din tutun negru, fumai ca un bărbat pînă la capăt, frigîndu-ți buzele și ai suflat, odată cu ultimul fum, o replică năucitoare:
„ Ar trebui să ne întoarcem pe partea cealaltă a patului și să ne întîlnim din nou!”
N-am avut curajul să-ți spun că ideea asta e o nebunie, fiindcă eu eram nebun în alt fel, în ochii tuturor eram o minte rătăcită care construia ceva ce nu poate exista, iar tu îți pierdeai rațiunea căutînd dragostea absolută.
Nu am avut nicio o replică în stare să te mulțumească și am spulberat orice speranță pentru dragostea noastră, așa cum diluezi prea tare un pulque punînd prea multă zeamă de lămîie și gheață sau cum strici aroma unei cafele criolo cu prea multe lingurițe de zahăr.
Nu ne-am despărțit așa cum se despart amanții după răcirea unei pasiuni mistuitoare. Continuam să ne vedem, dar petreceam mai puține ore împreună decît înainte, iar eu am re început să lucrez la pian cu și mai multă încrîncenare.Timpul mă zorea, aripile sfinxului se înfoiau nerăbdătoare, așteptînd clipa zborului. Eram atît de ocupat toată ziua, încît mi se întîmpla seara, să-mi amintesc că am uitat să ne întîlnim, iar tu continuai să colinzi străzile și să scrii pe ziduri, pe arbori, pe foile de ceață, același lucru de mii de ori: „întotdeauna”
De fiecare dată te regăseam tot mai rece, de parcă în absența mea orașul acela mare, rece și neprietenos răpea cîte o fărîmă din sufletul tău. Degeaba aduceam amintiri cu aromele calde, condimentate, subtile ale călătoriilor mele, tu te retrăgeai tot mai mult în carapacea indiferenței și-n privirile-ți de acuma uscate, zăream doar umbra iubirii pierdute.