# ADAGIO

Cînd soarele răsări purpuriu în ceața străvechilor coline, am auzit aerul clocotind de bătaia zecilor de clopote: carilloane care cîntau la unison, cu voci jucăușe, melodii argintii, apoi dangătul sclipitor al limbilor grele de aramă și-n final basul marilor baterii de bronz ce fulgerau liniștea cu lungi salve sonore. Cînd ultima notă se evaporă în eter, din iarba pîrjolită de secetă, se ridicară plesnind tăcerea cu aripi cenușii, sute de ciocîrlii. Se avîntau ca săgețile înspre lumină, în triluri stridente, atingeau liniștea și se prăbușeau epuizate, în note stinse în praful ce plutea peste ruine. Stăteam împreună pe iarba ca o blană de leu și așteptam momentul acela în care bronzul tăcea.
" Ai auzit, mă întrebă, între ultimul dangăt și țipătul primei ciocîrlii din stol, ai auzit cele opt secunde de tăcere, o octavă întreagă de liniște?"
" Am auzit", i-am răspuns și mîna mea se răcea, uitată printre firele uscate de iarbă.
Orașul începea să-și desfășoare escadroanele de neliniști: femeile ieșeau din case, plecînd grăbite la cumpărături, bărbați care-și grăbeau pasul spre locurile în care munceau, chiar și o călugăriță aduna un cîrd de copii, ca și o cloșcă pe lîngă sutana ei, aliniindu-i în drum spre școală. De sus, de pe colină vedeam furnicarul plin de zgomote, melodia diatonică și stridentă a dimineții și așteptam cuprinsă de neliniște întrebarea, care veni încet planînd pe aripi de condor:
" Vii cu mine, nu-i așa?"
" De ce trebuie să te chinui?" l-am întrebat și vocea îmi ieșea sugrumată din gît, ca ultimul tril al unei ciocîrlii.
"Trebuie să vii...acolo, vei auzi mai bine muzica tăcerii!"
"Acolo, unde?" întrebarea rămînea în iarbă, lîngă sunetele ucise.
Himera prindea contur. După ce instrumentul a fost gata, i-a venit gîndul nebunesc să-l facă să cînte într-o orgie de tonuri tăcute și semitonuri mute, într-un loc în care liniștea se desfășoară veșnic. A ales Aconcagua, sentinela de piatră cu fruntea mereu în nori și picioarele sprijinite pe ghețari, în aerul pur, departe de sunetele oamenilor.
" Nu încerca să abați din drum visul unui om, te vor înțepa spinii remușcării" spune un proverb quechua, iar eu, din lașitatea iubirii care încă-mi strîngea neîndurătoare ca o ghiară de foc atriile, am tăcut.
Și-a cheltuit ultimii bani pentru acea absurdă expediție. L-am văzut înaintea plecării, febril și fericit în timp ce bătea cuie într-o ladă imensă ce adăpostea pianul.Un eșafodaj de pîrghii care să-l țină nemișcat, cuprindea trupul grotesc din palisandru. Mînuia ciocanul cu mișcări iuți și fluiera fals, ca un puștan îndrăgostit, o melodie creolă, un tango mincinos și superficial. Ne-am îmbrățișat, fără să știm că nu ne vom mai revedea și pentru cîteva minute a uitat de muzica lui și m-a întrebat îngrijorat:
" Dar tu, floarea mea îmbobocită de catuaba, ce o să faci?"
" Te voi aștepta...întotdeauna!"
Din nou, lașă și slabă, jucîndu-mi rolul pînă la capăt, i-am sărutat buzele amare și i-am înfășurat în jurul gîtului șalul meu fumuriu din lînă de alpaca.
" Acolo sus o să fie frig...ia-l, să-ți amintească de mine!"
Restul îl știu de la Mario, atît cît a știut să povestească după ce s-a întors.
În Mendoza, au angajat o caravană de catîrgii, care să urce greoaia orgă a liniștii pe Cerro. Cuprins de euforie, cînd mai aveau vreo două-trei ore pînă la pisc, a luat-o înainte, zicînd că vrea să pregătească muntele pentru concert.Nu l-a mai văzut nimeni, patrulele montane l-au căutat în zadar două săptămîni.Poate zace zdrobit într-o crevasă sau ascultă încremenita liniște într-un bloc de gheață din Glaciar de los polacos.
Mario s-a reîntors, purtînd cu el în loc de coșciug, pianul care nu a intonat niciodată altceva decît octave mute.

# . PRESTO

Afară vîntul fîlfîia din aripi, brațele platanilor din Place de l’ Etoile aveau în sfîrșit frunze vii, verde-pal.Mergeam cu pași indiferenți pe trotuarul strîmb, cu dale inegale,căutînd stradade la periferie, unde înconjurat de tufe zburlite de acacia și de agave plantate de el, atelierul se năruia. Scîndurile nevopsite căpătaseră nuanța ploilor, acoperișul de șindrilă avea găuri adînci și doar stîlpii grei din tek pe care-i înfipsese în urmă cu doi ani în jurul fundației mai țineau clădirea întreagă. Am smuls lacătul ce-nflorise de rugină și am pășit în aerul plin de amintiri. Am rămas tăcută în fața pianului, prăbușit pe podeaua de humă a atelierului. Iarba creștea abundentă, înviorată de ploile primăverii, printre coastele lui descărnate, luciul de piele creolă a palisandrului se estompase, dar dintre resturi se ridica încă un parfum de trandafir ofilit.
Nimeni nu ar fi putut să-i audă sau să-i înțeleagă muzica, poate doar Garcia, dar el era plecat undeva prin Mexic, scria scenarii pentru telenovele stupide.Îmi pare rău că nu l-am auzit niciodată cîntînd și nu l-am ajutat să visăm împreună, regret că nu mai îmi amintesc nici ce culoare aveau ochii lui.
Am ridicat o piesă plină de praf și pînze de păianjen, un cap de înger-copil, cu fața bucălată și bucle de lemn, cîrlionțate din daltă și am pus-o în buzunar. Mi-am aprins o țigare neagră și am închis ușa. Vîntul se potolise, nu-și mai acorda gamele printre crengi, sufla domol ca o femeie adormită.
Nu, sigur nu erau albaștri.