agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-11-03 | |
1.
L-am urmat până în Bruxelles. Puștoaica de zece ani fusese calea lui spre libertate, doar că pe mine nu mă pusese la socoteală. Nu mă zărise în umbra lui, pregătită să îi zbor creierii fără nici un resentiment. N-am lucrat la cazul lui Marcel Pladov de la început, de fapt, nu am lucrat deloc. Doar când lucrurile au luat-o razna, Mihai, șeful meu, a considerat că e nevoie de mine. I-am citit dosarul în avion. Cu fiecare filă pe care o dădeam creștea în mine dorința de-a-l ucide. De-a termina cu el pentru totdeauna. Am început cu relația lui eșuată. Cu femeia care-i făcuse pentru prima oară în viața lui sex oral – târfa dracului. N-am înțeles niciodată de ce femeile se coboară într-atât. De ce încearcă să domine sau se lasă dominate prin tipul acesta de sex. Mai bine m-aș împușca decât să o fac. Iar Napoleon cu siguranță avea dreptate: toate sunt niște curve. Până și eu, dar sunt o târfă moderată. Fără perversiuni, fără sentimente... Am trecut greu de partea asta, pentru că aș fi vrut să o omor și pe ea. Să-i bag țeava pistolului pe gât și s-o fac să-l lingă până când gustul metalului avea să i se întipărească pe creier și avea să moară ducându-l cu ea pe lumea cealaltă. Ea a fost cauza declanșării nebuniei lui interioare. După ce a prins-o cu altul, ceva s-a declanșat. Boala a ieșit la suprafață. Fiind învins de femei a început să violeze și să ucidă copii. Era feroce, de neoprit, fără milă. Mai întâi se juca cu ei. Probabil inițial se vedea ca un părinte, apoi ca un inchizitor, apoi ca amant și când nici unul din aceste sentimente nu mai rămânea, tot ceea ce avea de făcut era să ucidă și să o ia de la capăt. Zece trupuri aruncate în Dâmbovița. Copii între opt și doisprezece ani. Niciodată mai mici sau mai mari. Nu conta că sunt fete sau băieți. Toți aveau parte de același tratament. Când agentul Mitran l-a descoperit, a înșfăcat fetița, ultima victimă, și s-a urcat în avion. Toate astea după scene oribile. Mai întâi i-a tăiat fiecare suviță în fața agentului, apoi i-a smuls două unghii mici și roz. A cerut bilet pentru Bruxelles, fără să se gândească că un alt agent va fi cu el în avion. Chiar și pe scaun ținea copila strânsă și avea ochii în patru. Era agitat, nervos și privea în toate părțile. Eu așteptam să facă o greșeală, orice greșeală, dar cumva știam că nu o va face în avion. Îi era prea teamă de urmări. Nu voia să moară. Nu voia să forțeze mâna piloților. Era un nebun nenorocit. A privit de câteva ori spre mine, dar nu mi-a dat importanță. Poate pentru că în privirea mea se putea citi aceeași nebunie ca și în a lui. Îl uram pentru ceea ce reprezenta în concordanță cu mine. Eram doi nebuni ai dracu’. Avionul a aterizat în jurul orei optsprezece. L-am urmat tăcută, încet, pentru a nu îi crea suspiciuni. Nici nu m-a văzut, era prea agitat. Copila aceea trebuia să treacă de controlul documentelor. Era nervos, uitase de lumea din jur. A luat copila în brațe privind în toate direcțiile. Nu avea cale de scăpare în aeroport și pentru o secundă și-a dat seama că a comis o eroare. Dar apoi parcă a uitat. Ceva s-a întâmplat, nebunul a prins curaj și s-a îndreptat spre ghișeu. Avea o armă, sigur că avea o armă. Cum să nu aibă? Nimeni nu-l verificase când se urcase în avion. L-am văzut căutând-o în buzunarul hainei. Atunci mi-am scos pistolul de la brâu și am strigat: - Toată lumea la pământ! A rămas înmărmurit. Strângând fetița și mai tare în brațe. Chipul ei alb se umplu din nou de lacrimi. Scâncea. De parcă nu mai avea putere să scoată sunete puternice. S-a întors spre mine. Privirea îi era sigură, dar trupul îi tremura. - Las-o jos! A schițat un zâmbet și a ridicat pistolul spre capul copilei. Știam că risc, dar simțeam nevoia să ucid. O nevoie ce s-a născut în mine citind filele alea nenorocite. Aveam nevoie să mă eliberez. Să iau o viață. În timp ce el ridica pistolul, eu vedeam totul ca într-un film, cu încetinitorul. Fiecare mușchi, fiecare gest disperat, lacrimile copilei. A fost suficient să trag o singură dată ca să-i nimeresc țeasta. Mai întâi i-a căzut pistolul făcând un zgomot infernal, apoi s-a prăbușit cu tot cu copil. Nimeni nu a țipat, nu s-a înghesuit spre ghișeu și nu a încercat să fugă. Parcă trăiam un moment fix, în care totul se sfârșise dar mă prinsese undeva între timpuri. Primul zgomot pe care l-am auzit a fost scâncetul fetiței. Abia atunci mi-am dat seama că, de fapt, lumea țipa. Doar că eu nu auzisem nimic. * Mihai Iordache, Comisarul Șef al secției Criminalistică, mă privea cu reproș. Îmi fusese ca un tată ani de zile. Îmi înțelesese cei doi ani de agorafobie și mă ajutase să trec peste sinuciderea tatălui meu. Știa că sunt anormală, dar nu mă judeca. Fusese întotdeauna un pion între mine și mama mea schizofrenică, acum internată într-un centru pentru cei cu aceleași probleme. Mă dezaprobase întotdeauna tăcut, dar nu și de data asta. Știam că nu va fi la fel. Poliția Română nu putea fi de acord cu o asemenea crimă. Crima mea. - Te rog, am început eu. Nu îmi spune cât rău am făcut, nu mă interesează. Aș face-o din nou. - Îți scapi singură de sub control, domnișoară. Mi-am aprins o țigară. Singura mea cale de-a mă relaxa sau, cel puțin, de-a-mi ascunde nervozitatea. - Lala, nu mai poți face greșeală după greșeală. Ești Comisar Șef Adjunct, și la anul pe vremea asta îmi vei lua locul. Vei avea șansa să ajungi directorul întregii secții. Dar nu dacă o ții tot așa. De parcă nimic nu s-ar fi schimbat după toată povestea aia. Trebuie să o iei mai încet. - L-aș fi omorât oricum, Mihai. Dădu cu pumnul în masă, dar eu n-am clipit. - La dracu’, Lala! Știu, tocmai despre asta vorbesc. Trebuie să înveți să te controlezi. Te porți ca un criminal comun. Am stins țigara direct pe birou. Furia mea e îndreptățită și sunt un criminal de rând, doar că m-am deghizat în polițist. - Hai să fim sinceri, Mihai. Ai știut din prima zi în care m-ai văzut că sunt un criminal de rând. Ai văzut în privirea mea. În gesturile mele. Ai știut de când l-am uicis pe Vladimir. De ce tocmai acum să-ți pese? S-a înfipt în umerii mei și m-a zguduit. Am rămas stană de piatră, anticipându-i cumva gestul. - Lala, trebuie să te duci la doctorul Stan. Am zâmbit în colțul gurii. Ceea ce nu știa Mihai era că fusesem odinioară la doctorul Amalia Stan. O târfă împuțită ce recomanda sexul oral pentru relaxare. Adevărul e că nu sunt sigură dacă eu eram mai nebună ca ea și nici nu aveam chef să o aflu. - Mihai, sunt bine. Oricum nebunul ăla nu merita să trăiască. - Nu ești Dumnezeu să decizi asta, țipă el la mine. - Nu, sunt satana. Am ieșit trântind ușa în urma mea. Eram furioasă pe Mihai, chiar dacă știam că are dreptate. Dar să fim sinceri, eram bine. Mai bine ca niciodată. Nu am omorât decât trei oameni în opt ani de muncă în poliție. Vladimir ridicase pistolul spre colegul meu de atunci, și instinctual am tras. Atunci am fost prima oară la Amalia. Mihai susținea că nu e normal să n-am sentimente. Că nu sunt normală. Amalia nu m-a ajutat cu nimic. Doar a încercat să mi-o tragă pe canapeaua terapeutică iar eu i-am aplicat un pumn în față. Nu mi-a făcut raport nefavorabil pentru că știa că aș fi ucis-o înainte să apuce să mai vadă zorii. De atunci ne țineam departe una de cealaltă. A doua persoană pe care am ucis-o o urmărisem vreo două săptămâni până când eu am devenit vânatul în pădurea Băneasa. Era un bărbat masiv, un munte de om. Genul ăla de nu îți dai seama unde începe gâtul și se termină capul. Omora prostituate, crezându-se Jack Spintecătorul al Bucureștiului. M-a prins și s-a aruncat asupra mea scoțându-și șișul și încercând să-mi taie gâtul. Nu țin minte exact cum cuțitul ăla a ajuns în mâna mea. Dar îmi aduc perfect aminte cum i-am spintecat burta ducându-mă cu tăietura până în gât. Victor Blid, unul din colegii mei, mă găsise sub el, încă spintecând cu nervozitate. Apoi, doi ani, am dispărut în propria-mi nebunie. Agorafobia a pus stăpânire pe mine, și n-am putut s-o spintec. Acum eram bine. Eram întreagă. Nu mai simțeam nevoia să fac dreptate. Ajunsă în apartamentul meu, Carmen și pisica albă, găsită cu un an în urmă, mă întâmpinară. Carmen e în serviciul meu de șapte ani. N-aș ști să fac nimic fără ea. Sunt complet inutilă când vine vorba de gospodărie. Sunt complet inutilă în multe privințe. Mi-am băut cafeaua fără a mă atinge de mâncare. Eram într-un fel abătută. Pentru că adevărul nu era de partea mea, chiar dacă eu așa voiam să-l percep. Când a sunat la ușă am tresărit. Parcă trezită din propria-mi tristețe. Carmen s-a dus să deschidă, în timp ce eu aruncam mâncarea la coș. Stomacul meu nu percepea decât scârbă. Scârbă față de toată lumea. - A venit Bogdan, mă anunță Carmen apatică. Adevărul e că nu îl mai văzusem de trei luni, iar acum nici că mă așteptam să vină să mă vadă. Pe Bogdan Hrib l-am cunoscut în urmă cu un an, într-un caz atipic. L-am băgat în patul meu de câteva ori, apoi i-am dat drumu’. Puteam să-i ofer trupul, dar nu și sufletul, iar el voia totul la pachet. În timp ce eu aveam nevoie doar de sex. Nu înțeleg bărbații. La început se mulțumesc cu sexul, ba chiar se laudă că doar asta vor, ca mai apoi să-și dorească să te ia de nevastă. Nu am nevoie de așa ceva, tocmai de aceea nu puteam înțelege de ce s-a întors. M-am dus în living. Era așezat pe canapea. În fața lui trona biroul și cele trei calculatoare plus un laptop. Pisica, căreia nu avusesem timp să-i găsesc un nume, stătea la picioarele lui. - Îți place durerea, nu? l-am surprins eu. S-a întors spre mine abia. Părea tras la față, îngrijorat. - Printre altele. - Am crezut că mă urăști suficient pentru a nu te mai întoarce. Nu a spus nimic. A continuat să mă privească de parcă atunci mă vedea pentru prima oară. - Azi nu am dispoziția necesară pentru a face sex. - Termină! - Ești nervos, frustrat? - Sunt îndrăgostit. Am ridicat din sprânceană. - Te rog, pentru Dumnezeu, nu începe. Am omorât un om cu zece ore în urmă și încă mă mai bucur. - Nu de tine. A fost momentul să măresc ochii. - Și simțeai nevoia să-mi împărtășești. De ce? - Am crezut tot timpul că e doar o toană a ta. Că ai putea fi fericită alături de un om normal... - Mai scutește-mă! Tu nu ai nevoie de mine. Câți ani are, cinci? - Termină! - Dacă ai venit la mine în casă să-mi dai ordine, atunci fă cale întoarsă. Nu mă interesează viața ta. S-a ridicat și a oftat. - Adevărul e că nu știu de ce am venit la tine. Eu știam, dar nu aveam nici un chef să-i spun. - Dispari, Bogdan. N-are sens să te chinui, știi bine că asta faci. Vrei ceva, și ai impresia că știi ce vrei. Problema ta e că nu ești sigur. - Și tu, cât de sigură ești tu? Cu siguranță știam ce vreau, doar că obiectivul meu era greu de atins. În plus, nici măcar mie nu eram în stare să mi-l dezvălui. - Asta n-a fost niciodată problema ta. - Nu, pentru că tu nu lași pe nimeni să se apropie. - Am înțeles, asta e frustrarea ta. Ai fi vrut să ajungi și mai în profunzime. Îmi pare rău, nu te las să faci sex cu mintea mea. Mi-o violez de una singură. N-am nevoie de ajutor. - O să mă însor. Am oftat. Înțelegeam ce vrea de la mine, dar nu îi puteam oferi o femeie lovită, nenorocită sau una suferindă. - Foarte bine! - Ar fi trebuit să... - Să mă lovești? Asta ar fi trebuit? Să fiu lovită? Să sufăr? Să te rog să nu o faci? Hei, nu te aștepta să apar la nunta ta rugându-te să nu mergi mai departe. Trăiești prea mult din cărți. O iubești pe ea, dar încă nu ți-ai încheiat socotelile cu mine. Asta te scoate din sărite. M-a privit ca pe un neom. - Am pus pariu cu mine că ai sentimente. Se pare că l-am pierdut. - Dacă te simți mai bine îți plătesc eu ce ai pierdut. Se pregătea să plece. Dezamăgit. - Nu vei fi niciodată umană, nu? - Și nebunii sunt oameni, obișnuiește-te. Și casă de piatră. - Mai du-te și dracu’, Lala! Mă bucur că nu s-a întors. Altfel mi-ar fi văzut zâmbetul pe buze. Telefonul sună. Mihai. - Am o situație de urgență, vino la secție! Dintr-o partidă de sex în alta. Un nebun nu se poate bucura în liniște de agitația propriilor neuroni. .................................................... Stăteau nemișcați, de parcă orice gest i-ar fi făcut să-și piardă puținul echilibru regăsit. Geocer perora din când în când, dar parcă nici el nu dorea să-și piardă vlaga. Victor uneori privea spre Geocer ca spre un dușman. Darius avea impresia că în curând Victor își va ieși cu totul din minți, va lua unul din pistoale și îi va face lui Geocer o frumoasă gaură în cap. Sau poate că imaginația lui mersese prea departe. Încerca să-și dea seama cât timp trecuse de când primiseră biletele și mâncarea. Poate o oră sau două, dar lui i se părea un secol. Nu putea să-și ia gândul de la Roger și de la faptul că-l bănuise, iar acum era mort, probabil depozitat lângă Vania, dacă poliția nu împânzise deja locul. Spera să fie așa, dar dacă ar fi fost așa asasinul nu și-ar mai fi permis luxul de-a le trimite bilete și mâncare. Victor începu să se joace cu unul dintre pistoale, lucru destul de alarmant pentru Geocer care nu-și putea lua ochii de la el. Din când în când Victor îi arunca câte o privire rece, de parcă s-ar fi hotărât să-l ucidă. Apoi privea în altă parte, ca și cum nimeni nu ar mai fi fost în cameră. Ceva nu îi dădea pace ziaristului. Acel „Ucide-i!” nu îl lăsa să se odihnească. Era convins că sunt ascultați. Nu era mare lucru. Anunțase public că pleacă. Poate că spusese și unde, oricum nu conta. Cineva văzuse cabana înainte. O cercetase. Îi cunoștea secretele. Îi fusese la fel de simplu să pună și un dispozitiv de urmărire, video sau de alt fel. Era sigur de asta. Fusese trimis anume să găsească documentul sau să pună mâna pe el indiferent prin ce mijloace. Mojicii de la Guvern nu erau în stare să-și rezolve problemele de unii singuri, iar Primul Ministru era în rahat până în gât. Bădin ar fi trebuit să-l asculte când îi spusese să predea documentația poliției. Acum, cel puțin, ar fi fost în siguranță, scandalul ar fi fost oricum de actualitate, iar Guvernul s-ar fi dus de râpă cu Președinte cu tot. Acum era posibil să nu mă aibă posibilitatea de-a o face. De-a porni atacul. Mana era în pericol, iar el era aproape gata să scrie rahatul ăla de bilet. Și totuși, biletul lui Geocer nu îi dădea pace. Dacă psihopatul avea ceva prin care să-i supravegheze, atunci ar fi știut cu siguranță că pistoalele sunt la el. Atunci ce rost avea îndemnul? Se uită fix la Darius până când acesta îi întoarse privirea. Geocer nu îi mai urmărea. Îi făcu semn să-i dea pix și foaie. Darius privi spre Geocer înțelegând că nu ar fi cazul să afle și el. Se pregătea să-i arunce cele cerute când trapa se deschise și un bilețel căzu anemic. Geocer și-a revenit brusc: - Altul? O să ne bage în mormânt. Nimeni nu-i dădu atenție. Pe măsură ce citea, chipul lui Darius devenea tot mai livid. - Ce zice? se încruntă Victor. Darius strânse biletul în pumn. - Acum știm sigur că suntem urmăriți. - De ce? insistă Victor. Darius oftă. - Ascultă, data trecută când ne-a trimis poze, ți-am ascuns ceva. Asta spune în bilet, că dacă nu îți dau poza ne gazează. Victor se ridică sprijinindu-se de perete. - Dă-mi dracului fotografia. - Nu vreau să intri în panică, spuse Darius. - Am intrat deja în panică, dă-mi fotografia. - Dă-i-o! țipă și Geocer. Darius scoase fotografia din buzunar, o puse în carnețel, pe care-l prinse cu ajutorul agățătoarei pixului, și îl aruncă. Victor dădu ușor din cap, amintindu-și că avea nevoie de ceva de scris. Privi fotografia fără să spună nimic. Apoi zâmbi. - Ca să vezi. Darius se încruntă. - Ce glume proaste. - Ce e? se isteriză Geocer. Victor ridică din umeri. - Un craniu uman. Darius își înăbuși un „Ce?!”, în timp ce Geocer îl lăsă pe al lui să-i iasă pe gură. Darius își retrase privirea, spunându-și că Victor avea un plan și dacă avea să se uite ca o curcă în lemne ar fi stricat totul. Închise ochii pentru a-și alunga surprinderea. Apoi îi redeschise parcă desfunzându-și și urechile. - Și de ce dracu’ ar fi trebuit să te sperie un craniu în concepția domnului Filip? Darius oftă. - Nu e treaba ta. Victor zâmbi, își păstra destul de bine sângele rece. - Chiar nu e, prietene. În plus, cu cât știi mai puține, cu atât ai mai multe șanse să scapi. - Scrie biletul ăla, începu Geocer. Dă-i ce vrea și ne va da drumul. Darius ridică din sprâncene. - Cum poți fi sigur? Geocer își ieși din fire: - Nu sunt sigur de nimic, dar vreau să ies de aici. Nu mai suport. Trebuie să ies. - Termină sau îți zbor creierii, urlă Victor. Geocer începu să râdă ca un nebun. Abia după un timp se lăsă din nou liniștea. Geocer adormise de câteva minute, așa că Victor își permise să își arate pentru o clipă îngrijoararea. Darius îl întreba mimând ce face. Victor scrise repede un bilet apoi privind spre Geocer, îl aruncă spre Darius. Acesta îl prinse și îl citi: „Poate că am luat-o razna, dar am impresia că dacă scriu acel bilet, acest Cernătescu ne va ucide și va pleca bine merci”. Darius își dădu ochii peste cap. Cu siguranță o luase razna. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate