Scîrboasă scenă! Proaspăta văduvă bocea, zgomotos, trăgîndu-și mucozitățile înapoi în sinusuri, rimelul i se scurgea, dizolvat de lacrimi, în dîre de funingine pe obrazul buhăit.
Am întrebat-o de ce plînge, doar toată lumea din bloc știa că răposatul fusese un bețiv înrăit, o bătea ori de cîte ori depășea măsura, și o depășea cam în fiecare săptămînă, iar pe deasupra umbla după alte femei. Exact cu o săptămînă înainte de a muri, îl găsise cu o paceaură, chiar în casă. Venise de la servici mai repede și îi prinsese dezbrăcați în dormitor.
M-a privit cu ochii ei blînzi, de femeie înțelegătoare:
„ Avea un suflet bun și-o inimă largă; nu exista să vină cineva la el cu un necaz...”
Da, avusese o inimă atît de largă, încît au încăput în ea, timp de un sfert de veac, cîte o beție pe săptămînă, cu totul ani întregi de matoleală neîntreruptă, plus tinerețea ei, zile peste zile de muncă în fabrică și apoi în gospodărie, sute de ore de așteptare cînd întîrzia cu prietenii prin cîrciumi la una mică, echimozele de pe corp și de pe față cînd îl certa că venea dimineața mahmur, rufele spălate, gătitul ciorbei, dereticatul zilnic, grijile cu copiii, că de aia nici nu se despărțise de el, din cauza copiilor, și-acum cînd mai avea doar cinci ani pînă la pensie, cînd ar fi putut să-și vadă însfîrșit de viața lor, copiii erau realizați, unul în Canada, altul căsătorit în alt oraș, totul se sfîrșise.
Fusese drăguță în tinerețe Melania, cu părul ei bogat, castaniu, buclat natural, cu ochii mari, cu obrajii îmbujorați, cu buzele ei cărnoase și tenul luminos de fată de la țară. Rămăseseră vagi urme ale frumuseții de altădată și-acum, munca și căratul sacoșelor de la piață nu o deșelaseră de tot, aburii rufelor și ai tocanelor clocotind pe aragaz, nu-i scofîlciseră fața complet, avea să găsească un văduv de treabă cu care să-și petreacă bătrînețele în liniște. Asta era cea mai mică grijă a mea, soarta Melaniei de la doi!
Grija mea era Mirosul. M-a izbit chiar din prima zi, după ce mă mutasem în bloc. Era un miros greu de definit, insidios, dar și pregnant, ceva între damful stătut de igrasie, comun tuturor subsolurilor inundate din blocurile înghesuite pe splai și duhoarea grețoasă de cimitir, ați simțit-o probabil cei mai mulți dintre voi: parfumul de crizanteme ofilite în vaze, de coroane funerare uscate amestecat cu mirosul palid de tămîie și peste ele cuprinzătoare, aroma dulceagă, putridă, de corpuri neantizîndu-se în țărînă, toate augmentate de un val acru, continuu, ireal.
La început, am crezut că e pecetea olfactivă a fostului proprietar și m-am grăbit să zugrăvesc tot apartamentul. O vreme, tentele proaspete de var , coloranți, ipsos și vopsele de ulei au fluturat prin aer și credeam că am biruit Mirosul, dar după vreo două săptămîni s-a strecurat din nou, perfid pe sub prag. A cucerit pe rînd fiecare cotlon, a pătruns în mobile, în pereți și în haine, mă asalta noaptea, cînd toate celelalte odori diurne se estompau și mă trezea dimineața mai agasant decît tusea tabagică a lui nea Niță, vecinul de palier. Aveam insomnii, îmi pierise pofta de mîncare, Mirosul era cu mine în pat, la masă, îmi teroriza existența prin cutremurătoarea lui persistență
Am hotărît că e momentul să trec la metode energice. Nu lumînări parfumate, sau bețișoare de santal fumegînde, bune să acopere cel mult un pîrț inoportun sau putoarea ce urcă din canalizare, pentru că am uitat să vă spun locuiesc la ultimul etaj și toată duhoarea closetelor urcă, mai ales vara, pînă în baia mea.
Îmi place să mă joc cu miresmele, parfumurile și aromaticele, dar aveam nevoie de un damf puternic, neașteptat care să alunge Mirosul, să-l culce în bolgiile perfide de unde a ieșit. Am început prin a pulveriza pe pardoseli amoniac, un dușman rapid pentru orice nepoftit, apoi am trecut la fulgerătorul diluant, un spadasin necruțător pentru orice miros. Victorii temporare, paleative pentru mucoasa-mi nazală isterizată!
Să nu mă înțelegeți greșit, nu sunt un sclifosit care se albește la față cînd simte un miros mai puternic, din contră îmi plac tot felul de odorante care altora li se par dezgustătoare: parfumul albăstrui al bezinei, verdele bălegarului hrănind iarba, tremolo-ul blănii de cîine în ploaie, bronzul zgrunțuros al asfaltului încins, lentoarea aromei calde de grajd, caramelizarea unei ploșnițe strivite pe geam.
După ce am epuizat toată gama de chimicale disponibile în comerț, am trecut la fumigații. Am ars talaș, păr, cartoane ude oase, plastic, cauciuc,ramuri de tuia, mi-am împuțit casa cu tot ce e combustibil, am șters pereții și parchetul cu terebentină, am presărat sulf și naftalină proaspătă pe la praguri, dar degeaba! După fiecare atac, Mirosul repliat, retras perfid în umbră, revenea cu puteri sporite.
Atunci am înțeles unde am greșit. Mă chinuiam să elimin efectul, cînd ar fi trebuit să depistez cauza. Am observat că la parter, imediat ce împingeai poarta grea, de tablă, cu vopseaua scorojită, Mirosul era slab, deabia adia timid, ca mireasma trandafirilor îmbobociți timpuriu. Pe măsură ce urcai scările, din etaj în etaj, creștea, astfel că odată ajuns în fața ușii mele să mă copleșească cu toată forța lui pestilențială.
Nu sunt un tip sociabil, genul care se împrietenește rapid cu toți locatarii și își deschide ușa la orice oră, vecinului abțiguit care nu are cu cine să vizioneze meciul la televizor, sau gospodinei care vine duminica să împrumute o cană de zahăr sau un ou, dar forțat de împrejurarea care-mi tortura nasul, am intrat cu diverse pretexte în aproape toate apartamentele de pe scară.
Colaje de rîncede rîntașuri impregnate în pereți, bucătării învăluite-n lințouri ancestrale de ceapă prăjită, izul de haine vechi îmbibate în naftalină, cocleala transpirației din așternuturile neaerisite, deodorante ieftine zaharisind epiderme scofîlcite, cocleala butoaiele cu varză, iuțeala closetelor nespălate, toate pe fundalul Mirosului care le amalgama conferindu-le o notă unică, vibrantă ce trăia în betonul poros, ca și cariile în trupul unei viori vechi.
Am început cu parterul. Vasilin e ceferist, epiderma lui pămîntie împrăștia secreția ușor recognoscibila a gărilor. Nevastă-sa, femeie de servici tot acolo, era cea mai îngălată persoană din bloc, probabil o ciudată deviație profesională o făcea imună la preocupările de minimă igienă. Covoarele miroseau a praf, ușile a lemn putred, în pereții nezugrăviți de decenii, intrase un iz de sală de așteptare clasa a II a. Trăiau înghesuiți în două camere, împreună cu cele două progenituri majore, cu logodnicul fetei și o verișoară care fusese evacuată din gazdă și erau îmbibați de o sărăcie puturoasă.
Vis-a vis de apartamentul lor soios, e cel al familiei unui inspector veterinar, în care veșnic se simt arome de grăsime sleită, de cărnuri prăjite, de caltaboși afumați și cîrnați usturoiați.Vrafuri de cratițe și farfurii năclăite, munți de alimente, digestii greoaie și sieste dispeptice le parfumau existența. Obezi toți trei, trăiau mirosind doar mîncare.
La etajul I locuiesc Mirodanii, într-un miros de ulei de motor, benzină, antigel și metal. Bărbatul e taximetrist, iar fiică-sa o fîșneață puberă, brunetă, apetisantă, lasă în urma ei dîre de Obsesion și priviri pofticioase. Alături, la familia Cîrnoagă aerul era cam inodor, femeia o blondă cu ten bolnăvicios degaja aburi de clor, detergenți și dezodorizante casnice. Doar pereții împrăștiau un miros acru de ură acumulată în straturi. Nu se puteau suporta, dar stăteau împreună pentru că niciunul dintre ei nu vroia să divorțeze, din calcule meschine privind împărțirea apartamentului sau pur și simplu din masochism.
Domnul Serendiuc trăiește singur. E un septuagenar sprinten, uscat care nu își arăta vîrsta. În locuința lui domnește o putoare de guano subtil amestecată cu un iz de zer. Crește peruși și canari și este atît de volubil încît nu am reușit să scap de el decît după trei ore de conversație neîntreruptă, în care pe lîngă recomandări privind creșterea longevității pe baza consumului de iaurt, se amestecau istorii despre femeile iubite în tinerețe și amintirile dureroase despre drama refugierii familiei lui din Basarabia.
La același etaj cu Melania, locuiește o fată bătrînă, Aneta, pe care nu o vedea nimeni cu lunile, nu prea ieșea din casă. Nu am reușit să pătrund în locuința ei, dar sunt sigur că Mirosul nu își are originea acolo.
La trei miroase în felurite moduri.În apartamentul cochet al doamnei Stănescu, de meserie croitoreasă la domiciliu,se topesc ca niște fire de ață colorată, catifelate arome de stofe și mătăsuri impregnate în sudoarea amestecată cu deodorante, emanată de clientele care probează rochiile și bluzele proaspăt însăilate.
Familia Velicu, un cuplu de bătrîni șterși, cenușii, liniștiți, pe care nimeni nu-i auziseră niciodată certîndu-se, trăiesc destul de retrași. Mi-au deschis după ceva timp de cînd sunam la ușă. Cît am vorbit cu ei, înghesuiți amîndoi în prag, cîntărindu-mă neîncrezători din ochi, am simțit iz de boală și tristul abur al senectuții ca o sinistra fluturare a mirosului de șoarece mort.
La „nebuna de la patru”, așa îi spun toți, doar administratorul îi cunoaște adevăratul nume, Mirosul e îngenuncheat într-un mod brutal și definitiv. Dincolo de putoarea celor douăsprezece pisici, care împart un fel de bîrlog mobilat de numeroase cutii de carton cu o femeie ciudată, laconică și vorbind mai mult prin ochii exoftalmici, nu mai răzbate nimic.
Ultimul e nea Niță, maistru instructor la o școală de ucenici. Fumător înrăit , îmbîcseala tutunului, îi rarefiază aerul în plămîni, îi usucă pielea și se prelinge în dîre amare pe pereți. Băiatul și nevastă-sa sunt palizi ca niște rotocoale de fum proiectate pe-un fond alb.
După ce am amușinat conștiincios toate etajele, am realizat că uitasem de subsol, dar epuizat de atîtea capitole olfactive răsfoite, am amînat descinderea pînă după înmormîntarea lui Bușan.
Reușesc să ațipesc jumătate de oră în fața televizorului, cu sonorul oprit. Plutesc peste păduri de brad, cetină verde, pîraie răcoroase, prizînd fericit ozonul înălțimilor și apoi brusc mă regăsesc într-o biserică umbrită, cu mucegaiuri colorînd aureole șterse, ținînd-o pe bunica de mînă, mîna ei aromește familiar, gust aroma de pîine a prescurii în vis, din nou tămîie și inconfundabila ei broboadă de molton mirosind a fier de călcat în fiecare duminică, printre flori deschizînd discrete nuanțe piperate, roz viu, vișiniu și galben pudrat cu praf.
Au scos sicriul pe casa scării. Aud bușiturile lemnului lovind balustrada, certuri în surdină, simt fumigații de rășină sfințită, și brusc explodează damful grețos al sticlelor desfundate spre veșnica pomenire, stropesc pînă și scările. Ce găselniță, săracu’ răposatul avea patima paharului și astfel e celebrat pe ultimul lui drum, iar mirosul drojdiei de prune fermentate urcă, umple toată casa scărilor, iasă și-n stradă unde nasurile trecătorilor tresaltă nedumerite, curge fără opreliști, inundînd tot cvartalul și estompînd pentru o vreme Mirosul.
Ce tîmpenie! Îmi bat la ușă, mă trezesc față în față cu niște necunoscuți transpirînd doliu, mă obligă să cobor scările în papuci de casă, văduva bocește acompaniată de rude și de vreo două-trei vecine, o recunosc cu greu și pe doamna Stănescu, plînge discret și e fardată violent sub baticul de atlaz negru, dar dezvăluie un neașteptat și apetisant decolteu, cineva mă îmbie cu țuică și colivă, îmi vine să fug și să trîntesc ușa în urma mea,dar dinspre coșciug mă privește, rînjind inodor, Mirosul.