Departe de forfota și gălăgia satului, în adâncul liniștit al bătrânei păduri, animalele se pregăteau să întâmpine Sfânta Seară de Crăciun. În micile și călduroasele căsuțe, gospodinele se învârteau în jurul sobelor pregătind Sfânta Cină, gospodarii îi ajutau întreținând focul și aducând lemne sau apă din izvor, iar copilandrii se distrau îngânând pe sub nas urăturile și colindele învățate de la bunicuțele lor în serile lungi de toamnă.
Iepurașul Vântură-Lume a învățat multe colinde și urături de la bunica sa Iepuroaica-Urechioaica, dar la ce-i folosesc, dacă tatăl său Iepurilă-Urechilă nu îl lasă să iasă afară și tot dă înainte cu ”Ești încă micuț”. Iar mama sa, împreună cu bunica tot repetă cuvintele tatălui său, ba pe deasupra l-au poreclit Vântură-Lume, iar lumea vânturată de el se poate zări prin fereastră.
Oftând din greu Iepurașul Vântură-Lume privea prin fereastră cum brazii voinici își îndoaie vârfurile sub bătaia vântului, scuturându-și de pe umerii săi verzi mii și mii de steluțe argintii care dansau prin văzduh sub razele lunii, de parcă erau dirijate de mâna unui dansator priceput, fermecând privirea micuțului Vântură-Lume. Acest peisaj nocturn din împărăția iernii, îl ispitea ademenindul să iasă afară.
”Ești încă micuț”, își aduse aminte de cuvintele tatălui său.
– O să vă dovedesc eu odată pentru totdeauna, când o să mă întorc cu tolba plină de bunătăți, că nu mai sunt un Iepuraș-Coconaș ci un adevărat Vântură-Lume, cum m-ați și poreclit de altfel, bombăni Iepurașul întinzând mâna după tolba veche și peticită ce stătea agățată de un cui pe perete.
Și astfel profitând de neatenția celor din casă – ciuști în tindă, prin ușa crăpată, iar de acolo afară și pe aici ți-e drumul!
Trezindu-se singur în mijlocul pădurii dese și întunecate, începu, cam nehotărât, să chibzuiască la cine să meargă în colindat.
La Vecinul-Lup n-o să meargă, că acesta o să-i dea friptură de berbec... La Vecina-Vulpe dacă s-ar duce ar primi aripioare sau pulpițe de găină... S-ar duce la Mistrețul-Colțuros, dar și acesta nu are decât știuleți de porumb... La Arici iar nu se va duce, deoarece acesta are prostul obicei de a-l îmbrățișa și întotdeauna îl înțeapă cu acele sale... S-ar duce la Veveriță, dar nu va reuși să se cațăre până la căsuța acesteia, iar dacă o să-l audă colindând o să-i arunce colo două-trei alune, sau o nucă și ”Noapte bună!”. Nu, o să se ducă la Unchiul-Mormăilă, nici nu e atât de departe. Trebuie să cotească la stânga, imediat după căsuța lor, pe urmă să treacă prin poieniță, iar acolo sub bătrânul stejar se află casa Ursului. El a fost și astă vară împreună cu bunica în ospeție la acesta. Unchiul-Mormăilă are un butoi uriaș plin de miere și multe, multe butoiașe și vase de lemn pline de dulcețuri de zmeură, fragi și mure. M-m-m ce bune au fost! Iar Unchiul-Mormăilă e bun la inimă și foarte darnic, îl tot îmbia cu de toate, ba îl puse și pe genunchi și îi povesti o poveste frumoasă.
– Primiți colindătorii?... strigă Iepurașul cât îl ținu gura când ajunse lângă căsuța Ursului.
– Mor-r-r, mor-r-r, mor-r-r... se auzi în loc de răspuns.
– Ia te uită la Unchiul-Mormăilă, deja sforăie de cu seară, dar lasă că-l trezește colindul meu, zâmbi șiret Iepurașul și începu colindul:

Eu sunt micul iepuraș
Am fugit peste imaș,
Prin zăpadă și nămeți
Ca să-mi dați tot ce aveți:
Miere dulce de albine,
Mure, zmeură, afine,
Cozonac și turtă dulce,
Tolba plină, cât pot duce...

– Mor-r-r, mor-r-r, mor-r-r... continua să sforăie Unchiul Mormăilă.
”Nu m-a auzit, Unchiul-Mormăilă e bătrân, poate și surd, va trebui să colind și mai tare”, gândi Iepurașul și trase adânc aerul în piept pregătindu-se să repete colindul, dar deodată auzi vocea Bătrânului-Stejar:
– Degeabă pierzi vremea copile, că Mormăilă nu-ți va da nimic!
– Cum nimic? se răsti supărat Iepurașul. Păi Unchiul-Mormăilă e cel mai bun și cel mai darnic din toată pădurea.
– Nu de dărnicia și bunătatea lui e vorba copile, că e bun și darnic asta o știm cu toții, dar cum Gerilă suflă un pic de brumă peste pădure, Mormăilă se pune pe somn și doarme până îi gâdilă buricul razele Soarelui de Primăvară. Acum nu-l trezești nici dacă tragi cu tunul.
Când auzi bietul Vântură-Lume i se umplură ochii de lacrimi. El spera să își lingă lăbuțele de miere, iar acum se întoarcea acasă înghițind în sec.
I se făcu milă Bătrânului-Stejar de micuțul Vântură-Lume și strigă în urma lui:
– Hei iepurașule nu ai vrea să-mi colinzi și mie un colind?
– Păi tocmai am colindat Moș-Stejare, nu ai auzit nici tu ca și Unchiul-Mormăilă, spuse necăjit Iepurașul.
– De auzit am auzit, numai că, dragul moșului, tu ai colindat pentru Nea-Mormăilă nu pentru mine.
– Păi tu moșule ce o să-mi dai, că în afară de ghindă...
– O să vezi ce-ți va da moșul, după ce o să-i colinzi, îi făcu cu ochiul Stejarul.
”De ce să nu-i colind și moșului, doar pentru asta am fugit de acasă, păcat că o să mă întorc înapoi cu tolba goală”, oftă iepurașul și începu colindul:

Eu sunt micul iepuraș
Am fugit peste imaș,
Prin zăpadă și nămeți
Ca să-mi dați tot ce aveți:
Miere dulce de albine,
Mure, zmeură, afine,
Cozonac și turtă dulce,
Tolba plină, cât pot duce...

– Foarte frumos mi-ai colindat iepurașule, iar acum bagă lăbuța în scorbura mea și umple-ți tolba cu tot ce vei găsi acolo, zâmbi șiret Bătrânul-Stejar.
Marea îi fu mirarea iepurașului când începu să scoată de acolo tot felul de bunătățuri, de la tot felul de fructe uscate până la bomboane de ciocolată învelite în tot felul de hârtii colorate.
– De unde ai atâtea bunătățuri moșule? întrebă mirat iepurașul.
– Eh, hoțomana de gaiță, toată vara a furat de prin sat de la copii și tot a ascuns în scorbura mea.
– Și dacă vine după ele? Se întristă deodată iepurașul.
– Da de unde? Întotdeauna uită ascunzătorile sale, acum precis plânge pe undeva pe o cracă.
Iepurașul abia a reușit să ducă tolba plină acasă.
– Pe unde ai hoinărit Vântură-Lume? îl întrebară acasă, îngrijorați de dispariția lui.
– Am fost la colindat, că nu mai sunt micuț! Spuse cu mândrie Vântură-Lume și puse tolba plină de bunătățuri pe masă.